copil

În vasul de sticlă

Mă trage iarba în pământ, mă
trage sufletul înspre cer
Doamne, sunt sfâşiat cum a fost Horea
pe roată, mă ascunde mlaştina
în miasmele ei fetide, mă poartă
plutele cadavrelor în descompunere
mă poartă glasul de copil al zorilor,
copil răstgnit la ferestrele mele
glas ce se vaietă peste oraşul
adormit, şi vine un miros de flori
din altă lume, emoţia îmi taie
respiraţia, inima, biata mea inimă,
bate acum fără oxigen, în afara pieptului
În vasul de sticlă al clipei.

poezie de Mihai Duţescu din Poeme decadente
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The kid

faimosul copil rămas pe vecie copil
rău până-n măduva oaselor
billy the kid joacă cărţi în cele mai deocheate
baruri cu pistolarii renumiţi
şi fură vite
în '77 e atras de forţa răului
era în banda lui dolan
omul de ordine al maiorului murphy
nu ăla cu legile şmechere
the kid este atras de forţa binelui
şi schimbă anturajul
trece alături de rancherul tunstall
copilul rămâne copil până la moarte
este impresionant de asasinarea rancherului
porneşte propriul lui război
supravieţuieşte războiului din comitat
îl ajută pe şeriful brady
să treacă în lumea cealaltă
alături de alţi cinci pistolari
dat dracului de buni

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul visurilor mele

Eu sunt copilul visurilor mele,
Sunt visul crud înfăşurat în stele,
Sunt stea albastră care sărută cerul,
Un fir de praf ce încovoaie fierul.

Sunt însetat de apa de izvoare
Sorbind mai mult decât înghite-o mare,
Sunt tril febril de pasăre măiastră,
Sunt cel pierdut în draga lume-a noastră.

Sunt cer senin ce ziua-l luminează,
Vântul rebel în arşiţa de-amiază
Şoimul hoinar ce din înalt veghează
Cu capu-n nori dar conştiinţa trează.

Sunt cel venit anume ca să treacă
Doar semănând mereu în piatră seacă
Iar la cules adună-nvăţăminte
Şi dăruind iubire în cuvinte.

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (16 aprilie 2016)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe tine te iubesc şi florile

Şi cum să nu alerg din colţ de lume,
Când eu aud cum tu mă chemi pe nume,
Strigând singurătate şi durere,
Cu glas de mamă ce copil îşi cere

Îmi fac din lacrimi pod peste oceane,
Din dorul de părinte fac liane
Şi le agăţ de cer cu disperare
S-ajung la tine mamă când te doare

Atât de mică pare depărtarea,
Când sufletele se unesc cu zarea,
Chemându-se-n albastrul ce ne leagă,
Copil şi mama lui, o viaţă întreagă

Căci te iubesc şi florile mămică,
Cand le priveşti petale îşi ridică,
Pe frunte te sărută drăgăstoase,
Cu buze de culori şi de mătase

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul de copil

Zidu-mi vorbeşte, tu patinezi
Eu risipesc speranţele-n visuri
Privim către ceruri şi prindem amiezilor surâs
Ceasul ne-a rămas sub cărămizile vremii
Timpul s-a scurs ca un fluviu eliberat
Tu-mi suspini până ce strivind zâmbetele vom adormi Aşternutul a prins viaţă
Lumina se clădeşte-n miezul abisului
Ziduri dublate de ani-lumină schimbă
Ne strivim speranţa...
Sublimul zâmbet de copil.
Norii pluteau la apariţia soarelui pe albiile lunii
Noi ne strângeam în brate, risipind nelinişti
Suntem unul.., suntem viaţa, frumuseţea şi creaţia.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înteles, măicuţă, ce mult doare

Primeşte-mi, mamă, azi, o rugăminte,
Nu vreau decât iertarea ta... şi-atât.
Copil fiind, copil necopt la minte
Şi tulburat de dorul de părinte,
A fost un timp când, mamă, te-am urât.

Uram puţinul... cât erai cu mine,
Uram departele ce sta-'ntre noi,
Şi nu vedeam în gândul tău, de bine,
Iubirea... care încă ne mai ţine,
Durerea ta, pătrunsă de nevoi.

Dar timpul a trecut... şi astăzi, mare,
Când soarta m-a adus pe-acelaşi loc
Şi am şi eu, la rândul meu, o floare,
Am înteles, măicuţă, ce mult doare
Să-ţi laşi departe... singurul boboc.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătoresele de păduchi

Copil încoronat cu lauri de foc-
Aşteaptă viespile de aur;
Surorile din trecut îşi fac loc,
Şi vin, coridă fără taur!

De saltă copilul din copilărie,
Dar florile cad secerate;
Şi totul cade, vai, fir-ar să fie,
Şi cine, totuşi, nu mai cade?

Or fi deci îngeri cele două?
Dacă aripi au, însă cu ghimpi-
Din cuvinte parcă iese rouă-
Dar buzele pe ce le schimbi?

Numai mâinile abia l-ating
Când genele uite coboară;
Şi pielea-ţi pare, zău, un ring-
Însă păduchii n-au hotară!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, Mama, pentru mine...

Mama este pentru mine,
Faptura cea mai scumpa in lume.
Pentru ca viata mi-a dat,
M-a crescut, m-a alintat
Si in fiecare zi
Nu-nceteaza a ma iubi.

Iar mereu eu vreau sa-i spun
ca ii multumesc oricum.
Pentru ca-n orice dimineata
imi ghideaza pasii-n viata
si in fiecare seara
ma acopeara-ntr-o doara
cu-un pupic si-o imbratisare
sa visez ce-o sa fiu mare.

Doamne, ce mult mi-as dori
Clipa asta de-as opri
Sa cant si copil sa raman mereu
Doar pentru tine mama stiu

[...] Citeşte tot

poezie de Lucretia Timus (28 februarie 2017)
Adăugat de Lucretia Timus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil frumos

Astăzi e ziua ta, copil frumos,
e ziua în care îmi amintesc cum ai păşit în viaţa mea,
când te priveam şi nu-mi venea să cred că eşti copilul meu,
te-am luat în braţe şi de atunci te ţin în braţe, dragul meu,
o inimioară începea să bată în drumul meu,
un drum pe care amândoi păşim cu dragoste de Dumnezeu,
ne-mpiedicăm, cădem şi iar ne ridicăm,
continuăm să alergăm spre mântuire.
Parcă mai ieri tot gângureai şi te hrăneam
şi te hrănesc cu tot ce am mai bun pe acest pământ românesc,
udat cu fapte creştineşti, cu tradiţii strămoşeşti.
Ce moştenire să-ţi las, copil frumos?
Privesc în jur şi mă îngrozesc de neamul nostru românesc
ce s-a pierdut pe căi păgâne,
au şi uitat că au un câine,
s-au lepădat de Dumnezeu
şi aleargă cu sacul plin de iluzii
spre alte zări înfipte-n deziluzii.
Visează, iubeşte, dăruieşte,
zboară spre zările albastre, copilul meu,

[...] Citeşte tot

poezie de Anca-Maria David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!