biserica neagra

Henry Phipps

Am fost Inspectorul şcolii duminicale,
Preşedintele de carton al fabricii de vagoane
Şi al celei de conserve,
Acţionând în beneficiul lui Thomas Rhodes şi al clicii de bancheri.
Fiul meu, casierul băncii,
S-a căsătorit cu fiica lui Rhodes.
Îmi petreceam zilele săptămânii făcând bani,
Iar duminicile la biserică, în rugăciune.
Eram o componentă în maşinăria tuturor lucrurilor, aşa cum erau:
Bani, stăpân şi slujbaş, om alb
Vopsit cu credinţa creştină.
Şi, apoi:
Banca a dat faliment.
M-am uitat la maşina sfărâmată –
La roţile dinţate care se blocaseră,
La pinioanele rupte, la şuruburile îndoite;
Doar banda transportoare de suflete mai era bună de refolosit
Într-un nou sistem devorator de vieţi,
Pe care ziarele, judecătorii şi magicienii banului
Îl vor proiecta şi construi iarăşi.

[...] Citeşte tot

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipocrizia iertării

Te-am văzut la biserică în primele rânduri,
E bine, evlavia e recomandată şi de medici,
Te iartă un preot, un popă, un călugăr.
Cu Dumnezeu e ceva mai greu...
Implori iertare, clemenţă,
Pentru păcate de care ai uitat
Până şi tu,
Pentru păcate care poate,
Nici nu mai sunt păcate.
Te spovedeşti,
Ţii canoane, ceri canoane,
Ţii posturi pentru păcate închipuite.
Că ai muncit duminică,
Că ai făcut amor în post,
Că ai înjurat în gând,
Că iar ai uitat să te închini
La crucea din intersecţie,
Că nu te poţi abţine
În ruptul capului de la plăcerile lumeşti,
Că n-ai respectat suficient

[...] Citeşte tot

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de furtună

Deasupra portului – cerul vânăt ca faţa unei femei înfricoşate;
Suspinele valurilor – femei oftând în ore de neagră încercare;
Adâncul mării geme dincolo de dig prevestind furtuna care
Va sări din bârlogul ei pe cerul de nord-est, înspăimântătoare.

Încetişor, ceţurile se ridică – fantome pale-n largul mării sau
Gri şi reci, se târăsc, pe lângă promontorii, pe lângă reciful submarin,
Vântul se zbuciumă, se vaită ca un om pierdut printre mii de insuliţe,
Prevestind naufragii şi vijelii, un răstimp de durere şi de chin.

Grăbind spre bara posomorâtă, navele se întorc acasă
Asemeni unor păsări înspăimântate în căutare de-adăpost;
Doar păsările furtunii,* cărora le plac norii şi tunetele mari,
Vor îndrăzni la noapte să-nfrunte mânia mării, dincolo de port.

De nava plecată-n zori, de marinarii ei care ne iubesc nespus,
Domnul s-aibă grijă şi s-o ajute când uraganu-i va aţine calea!
Femei, vegheaţi în noaptea asta tristă rugându-vă lângă icoane
Pentru cei plecaţi în zori să înfrunte destinul şi, feroce, marea!

[...] Citeşte tot

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cu lumea imperială n-am fost legat decât doar copilăreşte,
Mă temeam de scoici, la gardişti priveam pe sub sprâncene,
Încât nu-i sunt dator nici cu un strop din sufletu-mi, fireşte,
Oricât m-aş chinui să seamăn cu străine şi grave specimene.

Cu prostească importanţă, supărat, în căciulă de castor, udă,
Eu nu am stat sub al băncii petersburgheze portic egiptean,
Şi pe lămâioasa Nevă în foşnetul sec al bancnotei de-o sută
Niciodată, niciodată vreo ţingancă nu mi-a dansat de alean.

Presimţind viitoarele cazne, de la urletul faptei de revoltă,
Fugeam spre nereidele mele, nereide, de la Neagra Mare,
Şi de la divele epocii, de la europene-n ţinută dezinvoltă -
Ce de-a jenă, durere am mai tras, ce de-a obidă chinuitoare!

Deci, de ce şi până astăzi ăst oraş îmi mai apasă dominator
Gânduri şi sentimente, în baza unui drept de demult, abolit?
De la incendii şi geruri el devine mai obraznic, impilator -
Tot mai vanitos, mai blestemat, mai găunos, mai întinerit!

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Osip Mandelştam din revista "România literară", nr. 26/2008 (1931), traducere de Leo Butnaru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul de rămas bun

Iubitelor, vă las acum.
Adio-ţi zic deci, Nicoleta,
adio Nuţi, Muţi, Geta,
căci viaţa asta-i doar un fum.

Adio ţie, Minodora,
un trai deplin şi fericit
cum altă dată ne-am dorit
nu ne-a fost dat amândurora.

Căci tu fiind de felul tău
muiere pururi fără saţ,
ţi-au trebuit atâţi bărbaţi
câte femei am avut eu.

Şi iarăşi, încă zic adio
elevei mele Artemisa,
cu carnea tare cum e tisa.
Pe unde este, Domnul ţie-o.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Ursachi (12 decembrie 1971)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mii de draci!

Foaie verde şi-o negară,
Domneşte durerea-n ţară...
Pălămidă şi amar
Este-n ţara noastră iar.

Sunt atâtea magazine!
De mâncare toate-s pline,
Dar cu ce să iei mâncare
Când eşti gol la buzunare?!

Noi luăm oul la bucată,
Cepe mici pentru salată,
Doar un dovlecel sau doi
Cât s-avem pentru nevoi.

În ciorbă punem fidea
Şi neghină-n pâinea rea...
Pâinea-i neagră şi amară...
Plâns şi chin e doamne-n ţară.

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea unei jumătăţi de înger

În acea zi pe o plaja în Bora Bora
căutam, dezgolită de mine însămi, o jumătate de înger
pe care o pierdusem în amurgul unei lacrimi
pe una din autostrăzile timpului selenar...

Apoi a răsărit o stea pe cerul iernii,
prin întuneric alearga un cabriolet galben,
o pisica neagră şi cetăţeanul turmentat...
boom-boom, paf, accident!
femeia era pierdută în tăcerea unei poveşti,
bărbatul striga -
mai trăieşti, mai visezi, te-ai trezit?

Azi e zenitul unui fulg de nea
şi e vineri treişpe, ora 13:13,
dragul meu, drag, eu plec...
scrisoarea de la mine e pe frigider
sub magnetul meu roz, citeşte-o!

Off, dragul meu, mi-am pus în valiza cu vieţi -

[...] Citeşte tot

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina timpului

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci ceasurile ţipă
Din iarba cea turtită de tăvălugul minţii
Şi sub dictatul vremii abdică-n masă prinţii,
Şi toţi profanatorii de vieţi fumează pipă.

Spuneţi-mi, cât e ora de tremură copacii?
Sub umbra lor bolnavă de se vânează câinii?
Aduceţi pârlitoarea pe secătura mâinii
Şi-un popă peste naţie să biciuiască dracii.

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci mă arunc în mare,
Afară bate vântul prin vieţi contemporane,
O iau înspre adâncuri ca-n bunele romane,
Către acele linişti de clar-obscur şi sare.

Spuneţi-mi, cât e ora când pântecul femeii
Păpuşi de cârpă naşte, cu drumul previzibil
Şi-n cinematografe doar Omul invizibil
Mai intră fără plată, să vadă cum tac mieii?

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina cuantică

Cu sentimentul excelenţei în artă,
versurile mele
aducând la viaţă roiuri de stele.

Din raţiuni inteligibile,
toate lucrurile din jurul tău
au fost la obârşia lor necuvinte,
cartografiate apoi în cuvinte.

În grădina cuantică –
zăvorâtă-n adâncuri sub cheie,
nu există nimic din universul ştiut,
numai clipa magică-n care poţi
imortaliza un gând, o idee.

Intrând în seiful naturii,
actul contemplativ schimbă lumea;
la capăt de drum lumina zace
între multiple stări şi urmări –
norocul apare când nu te-aştepţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!