fulgere apoi tunet

Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndemn

Păşesc tiptil întru a poeziei stare
's ucişi balaurii ce vânează copii
aerul e suav, dorm de prânz sub cicoare
sub minunata conştiinţă de a fi
fără boli, fără griji calc frunzele iarba
ignorat de gărgăriţele gigant
nu există spaime, tunet, baba-oarba
prin văzduhul verde tolerant
scap în somn în următoarea noapte zi
iar la trezire e un haos nebun
grijile, foamete boli câte mai şi
ia, omule, măsurile ce se impun
vezi, din toţi au murit mulţi, jumate
umblă, pune pământ pe ei
din carantina lumii toate
au evadat doi lupi de miei
fix în starea poeziei, plecată de când
primăvara toamna încep să şchioapete...

viaţa îmi e o frânghie arzând

[...] Citeşte tot

poezie de Spiridon Voinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur [Alone]

De mic copil, eu n-am putut
Să fiu ca alţii – n-am văzut
La fel ca toţi – n-am luat cu mine
Din primăveri, zile senine –
Tristeţi din sursă nu am scos,
Iar inima, fără folos,
Am vrut s-o înveselesc puţin –
Însă iubind, am fost meschin –
Şi-apoi, din fragedă pruncie
Am fost atras la nebunie
De lucruri rele, bune, mii,
De tainele ce-s încă vii –
De râuri repezi, de izvor –
De-al muntelui roşcat decor –
De soarele ce-mi dă tărie
În toamna blândă şi-aurie,
De fulgere în cer pierdute
Ce peste mine zboară iute –
De tunete şi de furtună,
De norul gri, când vremea-i bună

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi apoi să râzi!

citat celebru din Panait Istrati
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sângele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul si armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic. După ce se întâlni cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi cu dânsul. Se bătură întâi în buzdugane, buzduganele se sfărâmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frânse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrângând pe zmeu, îi tăie şi lui capul. Îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă cu dânsele. Când ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor. Apoi sculă pe fraţi să meargă la vânat. Când văzură fraţii caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicând că nu ştie. Încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vânjos.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mi-ai simţit tăria în negaţii? Nu te-a cutremurat încordarea din încheieturile fiinţei? Nu te-au ars rănile mele de mi-ai prevestit sfârşitul? Oare n-ai ştiut că prin tine am fost tare, că tu mi-ai fost piedica în avântul spre nimic? De ce-mi şopteşti de despărţiri, când m-am legat prin tăriile tale de aparenţele firii? Nu ţi-am cerut îndurare, ci forţă în blestem şi fulgere în deznădejde. Şi nu m-ai învăţat tu ca dispreţul meu să aibă întinderea iubirii? Dispreţ din depărtări este legea ta, singurătate, dispreţul culmilor, al culmilor ridicate de iubirea ta. Căci o lume trebuie să fi clădit cu iubirea, ca să poţi privi de sus spre ea.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O oglindă, cred eu, nu e ceva adânc, e o muchie de răsfrângeri trecătoare. Eu simt, nu calculez, atmosfera unei scrieri, ca şi a unui loc, de aceea probabil nu m-am dat la fund, instinctiv, nu am calculat, nici nu am zburat prea sus. Cu ea, ca şi cu celelalte, am trecut prin fazele mele obişnuite şi singurele în care mă decid să scriu. Am scris în "căldură", apoi am crezut că nu e tocmai rău ce am făcut, pe urma nu am mai deosebit nimic, apoi am socotit că e mai puţin ca nimic, că e prost, neînsemnat, şi acum nu-mi dau seama şi aştept să văd ce credeţi fără înconjur.

Hortensia Papadat-Bengescu în Scrisori către G. Ibrăileanu, volumul I (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asteroizi

iubitul aruncă-n visteria mea de cuvinte
cu asteroizi ameţiţi pe orbita lor
de căderi de cuvinte migratoare,
de sunete călătoare,
desprinse din cerurile himerice,
ei sângerează linia din palmă
într-o lumină curgătoare,
mistuidu-se pe orbita cunoaşterii,
strângând în braţe spinii morţii
pe nisipul zădărniciei înfricoşetoare.
transfigurată de atâtea căderi
eu aprind fulgere printre vise
şi-i trimit muze frumoase,
ca umbre fulgurante,
să-i danseze muzici abisale
în noaptea cu perle bizare
spânzurate de gâtul luminii irizante,
să-i facă o rană în cer,
în timpul unei hierofanii,
printre ecouri şi cuvinte în adoraţie,

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Argonautică

Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.

Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vârful catargului,
E stăpâna urgiei şi-a largului.

Niciun val nu-i abate privirile,
Niciun sunet la cârmă rotirile,
Printre pâclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.

Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pân-la urmă scăzură şi apele.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc

poetul avea o amantă
care se dezbrăca dintr-o paletă de culori
şi-avea în fiecare clipă o altă rochie
întorcea sunetele cuvintelor
pe degete
apoi le punea pe buze ca pe-o
prăjitură cu frişcă
când mergea oraşul mirosea ca o petală
ce i se lipea de genunchi zburând apoi
cu mirosul ei pe lângă trupul unui copac
în jurul unui poem bronzat de sărut
se prindea de fuzelajul unei păsări de sticlă
înaintând cu aripile strânse
care trasau linii în formă de zbor
pe pieptul lui

poezie de Radu Chiorean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!