desert

Când mănânc, nu fac nimic altceva decât să mănânc. Dacă merg, doar atât voi face, voi umbla. Dacă va trebui să lupt, orice zi va fi la fel de bună ca să mor. Şi asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decât prezentul, şi numai el mă interesează. Dacă vei putea rămâne mereu în prezent, vei fi un om fericit. Vei simţi că în deşert există viaţă, că cerul are stele, şi că războinicii se luptă pentru că asta face parte din rasa omenească. Viaţa va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pentru că este numai şi numai momentul în care trăim.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 138

Când dragostea mea jură că-i numai adevăr,
O cred, deşi ştiu bine că mă minte,
Ca să mă poate socoti tânăr nepriceput,
Stângaci în ale lumii măsluite subţirimi.
'N deşert astfel crezând că ea tânăr mă crede,
Cu toate că eu ştiu că anii buni ai vieţi-mi au trecut,
Eu, zâmbitor, mă-ncred în limba-i prefăcută,
Luând chip de falsă liniştire la-ale dragostei păcate.
Dar de ce spune iubita-mi că e tânără?
Şi de ce nu-i spun că sunt bătrân:
O, al Dragostei bun obicei e-n vorbe-nbunătoare,
Şi Vârsta, în iubire, nu place anii-i să i-i numeri.
De-aceea cu Dragostea mă culc şi ea cu mine,
Spre-a şterge păcatele noastre-n iubire.

sonet de William Shakespeare din Pelerinul pasionat (1599), traducere de Andrei Ion Deleanu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această iubire monstruoasă nu ne lasă nici un răgaz! Stă la pândă, şi îndată ce încetăm o clipă să ne mai luptăm cu ea, năvăleşte în noi. El nu ne părăseşte niciodată, căci iubirea lui e veşnică. La cel mai mic semn de slăbiciune, se năpusteşte asupra sufletului, îl atrage la sine, îl înnebuneşte. Se pune în faţa lui ca un slujitor, îi vorbeşte blând, şi, ca sufletul să-l audă, face pustiu în jurul lui şi tăcere în el, îl atrage într-un loc deşert şi tainic. Cercetat de iubire, îi va păstra o amintire crudă, care-l va bântui până-n ziua morţii. Toate plăcerile lumii nu vor putea şterge amintirea iubirii stranii pe care n-a putut s-o accepte şi pe care o doreşte acum cu o pasiune plină de remuşcare şi deznădejde.

Julien Green în Jurnal
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabie în deşert

tu eşti corabia mea iar eu deşertul tău.
umbrele noastre dansează noapte de noapte în catedrala iubirii
călcând peste florile aruncate de anotimpurile tinereţii fără sfârşit.
urletul oceanului nu se aude, rafalele furtunii nu mă mişcă din braţele tale,
şi zeii plâng însinguraţi numărând mângâierile,
mereu numărând.

tu eşti corabia mea iar eu deşertul tău,
o lume întreagă încearcă să ne închidă dragostea într-o stea de nisip.
de aceea trebuie să murim departe de lume
minţindu-ne sângele că am fost cu adevărat fericiţi.

tu eşti corabia mea iar eu deşertul tău,
eu navighez în sângele tău căutând fericirea.
tu te acoperi cu mine,
ca să uiţi să trăieşti...

poezie de Eduard Dorneanu (3 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încremenire

Prea multă lâncezeală!
Parc-au încremenit secundele în inima lumii
Au rămas vraişte toate ferestrele,
încât, tiptil-ltiptil, poţi umbla desculţ prin visurile fiecăruia.
Atât de multă apatie
atât de mult spaţiu rămas gol,
de crezi că totu-i un deşert
în care nu mai ai repere,
în care şi ecoul doarme dus.
Şi-a rătăcit şi luna felinarul
şi-orbecăie după el
prin nisipuri mişcătoare.
În noaptea adâncă
au uitat cocoşii să cânte de trei ori.
Pe spatele curbat al lumii
îşi rupe timpul hainele de disperare...

Visez o ploaie rece, pură,
care scutrcircuitează greaua lîncezeală
şi-aprinde fitilul altădată viu al zilei.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu pom şi rod...

tu, pomul frunzelor ce dor
când mor în prag de toamnă
să-mi fii tu casă pentru dor
şi rumenă cetate şi de rod
sa-ţi fie pace.

în ridurile trunchiului, adânci,
mi-ascund iar soarele când trece
nu vreau să simt o toamnă rece
nici ploi sau vȃnt sau alte friguri
ci numai pace.

rotunde, clare, de lumină,
privirile, fiinţa vie mi-este, plină
şi sânii dor, şi setea mă tot arde
tâmplele sunt vânt nepotolit de soartă
nici pace nu mai am...

te cresc în mine din fragedă pruncie
izvor de sete să îmi fii, cȃnd totul e deşert...

[...] Citeşte tot

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roma

Un plânset m-a ajuns pe câmpia cea mare
"O, Romă! Tu nu mai eşti Roma cea veche"
Aşa cânta păstorul de porci, trecând călare.

Sub fumuri albăstrui, în faţa mea - obscure
Sub Apenini - lungi şiruri de palate,
Imensa catedrală, cea fără de pereche.

Iar dincolo e ţărmul - pe valuri înspumate
Mulţime de corăbii - a lebedelor turmă,
Căzută-n letargie sub ziduri măcinate.

Şi m-a cuprins un plâns, văzând în urmă
Al dimineţii vânt, cum leagănă şi-nşiră
Corăbii - lanţ de suflete, ce-n zări se curmă.

Şi mă-mpietrise teama, când pieriră
Ai valurilor îngeri - şi am rămas doar eu
Cu Roma ce se surpă - eu, singur, cu-a mea liră.

[...] Citeşte tot

poezie de Juliusz Slowacki din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ioana Faur
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert. Când, tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cât trăiră. Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei.

Petre Ispirescu în Aleodor împărat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lipsa ta

în lipsa ta m-aş face duh
şi m-aş oferi vânturilor
şi apoi, călărindu-le,
aş rătăci pustiu prin vârf de munte şi deşert şi peste ape...
şi aş urla durerea mea neînţeleasă
nici de mintea mea anecoică,
nici de inima mea uscată.

în lipsa ta m-aş evapora în norii cerului,
de unde, apoi, sub greutatea dorului,
aş inunda pământul într-un nou potop
de ape otrăvite şi acide;
şi n-ar scăpa fiinţă de mânia durerii mele!
m-aş scurge apoi în hăul uitării, în adâncuri,
acolo unde zace toată tristeţea lumii.

în lipsa ta m-aş împrăştia
în întunericul rece dintre stele
până nu va mai rămâne strop
din ceea ce am fost...

[...] Citeşte tot

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!