cazimir

Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene şi câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) şi le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez). Făcusem aşa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost ameninţată cu parchetul, mi s-au luat cheile şi am fost ţinută sub strictă observaţie.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul piţigoiului

Piţigoi,
Măi piţigoi,
Ce tot cauţi pe la noi?

Prin salcâmi, prin lilieci,
Prin tufişurile reci,
Când e iarnă grea afară
Şi pe casă
Brumă groasă,
Te porneşti, aşa-ntr-o doară:
"Simţ a vară, simţ a vară!"
De gândeşti că-i vara-n toi,
Piţigoi, măi piţigoi!

– Oameni buni,
Măi oameni buni,
Iaca spun şi eu minciuni!
Când e iarnă, "simţ a vară",
Să fac iarna de ocară.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Moş-Crăciun, toţi îmi spun
Că eşti darnic şi eşti bun.

Eu îţi scriu de mai-nainte
Că-s un bieţel cuminte,

Şi-ţi mai scriu, aşa, să ştii,
Că eu nu-ţi cer jucării,
Cum ţi-ar cere alţi copii –
Însă nu m-aş supăra
Dacă tot mi-ai da ceva!

Dacă vrei, dă-mi o plăcuţă,
Că mi-am spart-o pe cea veche,
Adă pentru pisicuţă,
Motocel roş la ureche.

Lui bunicu – o lulea –
C-a pierdut-o, sărăcuţu'...
Poate-aduci vreun os lui Cuţu?

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să caut în caietul verde (e tot în casa de fier din strada Ralet) ce versuri a scris la Viena. Eu ştiam doar de nişte fabule (neterminate), de Sisoe (pe care o să-l transcriu eu: el n-a putut transcrie decât 2 pagini) şi de articolul care va apărea în numărul viitor al Adevărului literar. Şi de voi găsi versuri, ţi le trimit cu dragă inimă. Numai să nu fi fost între hârtiile de pe masă! Că au dispărut 2 blocuri. Dar sper că n-o să fie aşa, nu vreau să fii mata despoiată de un lucru la care ţii. Destul am fost eu! Da, greşelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijenţa unui copil. A unui copil care se simţea iubit şi ştia că i se iartă orice.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de omăt

Tu nu ştii... A fost odată
O căsuţă fermecată
Şi-n căsuţă-o fată mică,
Un pisoi şi o bunică.

Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,
Fata s-a uitat afară
Şi-a văzut cum prin perdea
Stelele râdeau de ea...

Dar pe drum cotit şi nins,
Umbra sură s-a desprins:
Un voinic abia de-o şchioapă
Înota-n omăt ca-n apă.

Şi proptindu-se-n toiag,
Un toiag mai nalt ca el,
A-nceput să cânte-n prag,
Tremurat şi subţirel...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zăpăceala mea, am lăsat între clişee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din "notre folle jeunesse". Le-a luat cea mai mare, şi mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă admire, de asta sunt sigură! Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viaţa stricată, vina asta. Că-s capabili de orice. Eu mă aştept la orice: şantaj, în primul rând.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum l-ai înţeles mata, l-am înţeles toţi. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o faţă de mine. Nu vezi mata că nu şi-a aranjat "oficial" nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – "Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?" M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu ce scrisoare ţi-am scris. Cred că am făcut şi greşeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ţi-aş mai putea scrie. Nici acum, nici cine ştie câtă vreme. Şi erau lucruri pe care trebuia să le ştii. Vrei să nu-mi mai spui "dumneata"? E un cuvânt îngheţat. Şi ai să mă primeşti la mata în septembrie? Poate atunci să pot veni. Pe o zi, pe două, pe-o săptămână. Şi vrei să rămânem prietene? – Uite, mă gândesc acum: mata nu i-ai auzit glasul! Ştii cum vorbea? Grav, voalat şi foarte, foarte trist. O să caut (dar lasă-mi răgaz!) fotografia cu pălăria şi altele, multe. Clişeele le avea. Dar... mi le-au luat! Vei avea tot ce am în dublu exemplar.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uite, vine Moş Crăciun

Prin nămeţi, în fapt de seară,
A plecat către oraş
Moş Crăciun c-un iepuraş
Înhămat la sănioară.

Drumurile-s troienite,
Noaptea vine, gerul creşte...
Cu urechile ciulite
Iepuraşul se grăbeşte.

Uite-o casă colo-n vale,
Cu ferestre luminate.
Moşul s-a oprit din cale,
Cu toiagu-n poartă bate:

- Bună seara, bună seara!
Iaca, vin cu sănioara
Şi cu daruri proaspete.
Bucuroşi de oaspete?

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheama Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu guma de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Sta cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...
Dar nu-i adevărat. N-o cheama Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în ladiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită...

Otilia Cazimir în A murit Luchi...
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!