Săgeată boantă

Dom rătăcit prin lumi de duh
Şi-aruncă turlele-n văzduh
Şi-mbrăţişează-n aiurări
Plutind spre nesfârşit de zări,
Nouri de praf.

S-a-nfipt în bolta de azur
Şi neuitându-se-mprejur,
A săgetat slăvite bolţi
A-mpuns, a sfredelit prin porţi
De sticlă şi granit.

Dar când văzu că nu-i de-ajuns
În viaţa lui cât a pătruns
S-a resemnat şi s-a oprit;
Părea un soare-n asfinţit
De tot umil.

De-atunci, în fiecare zi,
Când mândrul Febus vine-aci,
Se-mbrăţişează-acolo sus
Întâi cu domul ce şi-a pus
O cruce-n creştet.

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1929)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fum de asfinţit

Duhnim a înserare de toamnă şi a fum,
Şi ne pripim la focuri de frunze ruginii,
Prin ţoale ne pătrunde în sânge, nu ştim cum,
Parfumul depărtării, ce toamna dată ni-i.

Ne îndreptăm spre casă în sensuri diferite,
Venind ca dintr-un codru care s-a rătăcit,
Îmbătrânim la poala iubirii desfrunzite
Şi mirosim a toamnă şi-a fum de asfinţit.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (25 octombrie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stergar bucovinean

Să aflu adevărul, si sus în munti am mers...
A cui e oare mâna ce tese-n Univers?

Acuma stiu – de lucru când iar s-a apucat,
Să teasă si să-ntindă pe cer stergar vărgat,

Ea lasă draperia de nouri drept în jos!
E, tunetul, bărbatul ce pleacă mânios...

Cât plouă, după nouri prin spată a trecut
Multicolore fire, si-i gata de tesut,

Mătăsuri diafane, lumină, funigei...
E, fulgerul, suveică la îndemâna ei!

Si mult apoi, furtuna în zare pân' s-a sters,
Ea tot mai mânuieste suveica-n Univers!

poezie celebră de Eusebiu Camilar din Călăretul orb, 1975
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin văzduh, vara a semănat, în mersul ei, zboruri de păsări, ca să nu-şi piardă calea la întors. Dar păsările s-au împrăştiat şi vara s-a rătăcit departe... Când te deştepţi, eşti cu capul în poala iernii care-şi toarce fuiorul de fulgi şi-ţi pare că de când lumea iarna îţi povesteşte basmul, căci de frunze nici urmă nu-i.

citat celebru din Ionel Teodoreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brevi finietur

S-a deschis sicriul toamnei
Şi cu aripi largi de vultur
Au pornit în plâns şi geamăt
Aspre, furioase vânturi.

Ţăndări de cristal se-avântă
Pe-o aripă nevăzută...
Săgetând prin goale spaţii,
Tina-n clocot o frământă.
...........................
Ca un gând trecu un fulger,
Scăpărând spre asfinţit;
Ca o viaţă omenească
Se pierdu în infinit.

Şi privind prin geam în noapte,
Îmi trecu un gând în fugă:
,, Pentru ce în fulgerarea-i
Viaţa-mi pare-atât de lungă?''...

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur (2002)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce m-aş întreba când ştiu...

Nu tremurau salcâmii sub gerul iernii,
se scuturau doar crengile de chiciura cea rece,
Iar prin văzduh vântul trecea vuind,
de-atâtea nopţi îngenuncheate unui gând ce trece.
Nu se scurgeau prin timp trăiri efemere,
se adunau în amintiri plăcute,
Chiar dacă-ades, chiar şi prin vreme,
rămâneau tăcute şi mute.
Nu se-ascundeau stelele după norii cei gri,
se aprindeau în fiecare noapte pe bolta cerească,
Chiar dacă uneori doar pe cerul sufletului meu
mi se părea că e întuneric într-o noapte atât de albastră.
Nu îmi era frig, poate doar puţin teamă,
că viaţa se va scurge-n nemurire,
Dar tot speram ca într-o zi să îi dau
sensul spre o nouă mântuire!

poezie de Liliana Andrei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O piatră pe suflet

îşi spăla mâinile prea des
ca şi cum ar vrea să înlăture
o vinovăţie
mătura de trei ori pe zi în faţa uşii
iar foşnetul măturii îi părea cântatul
cocoşilor lui petru
ştergea cu spirt tocurile ferestrelor
sticla lor lăsând-o
cu pete bătrâne de praf şi grăsime
la înălţimea anume
urma unui nas lipit
mereu în acelaşi punct
poarta între lumi neîndeajuns de paralele
în copacul din faţa casei
atârnau o mulţime de prăştii
semn că trecuse pe acolo o copilărie
plină de păsări
motivul pentru care
orice speranţă ştie acum zborul doar static
şi toate astea
până astăzi
când
s-a oprit apa
s-a oprit aerul
s-a oprit muşchiul feţei într-o expresie
ca atunci când se moare de râs
mâinile începu să dea din aripi şi
să zboare de-adevăratelea
ca din praştie ţâşni
piatra de pe suflet
izbi cu putere direct
în geamul lui Dumnezeu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jungla albastră

Era o potecă în jungla albastră
Prin care mergeam şi priveam, rătăcit.
Părea tot o lume, putea fi a noastră,
Dar timpul, acolo, era diferit.

Copacii-mpleteau, prin secunde, tunele
În care un pas se-ntindea pe un an,
Iar trunchiuri bătrâne erau santinele
Şi porţi ce păreau că te scot la liman.

Dar porţile-acelea, în ere-adâncite,
Duceau spre niciunde, mergeau în eter
Pe-un drum cu destine deja împlinite,
Spre lumi depărtate, lipsite de cer.

Visam că-ntr-o junglă, aventurier,
Îmi caut limanul şi încă mai sper.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veac

Umblă maşinile subpământeşti. În nevăzut peste turnuri
intercontinentale zvonuri electrice.
De pe case antenele pipăie spaţii
cu alte graiuri şi alte veşti.

Semnale se-ncrucişează albastre prin străzi.
În teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului.
Se profeţesc prăbuşirile, sfârşesc în sânge cuvintele.
Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului.

Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul
s-au rătăcit prin baruri cu penele arse.
Danţatoarea albă le trece prin sânge, râzând s-a oprit
pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă.

Dar sus, la o mie de metri-nălţime, spre răsărit
stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi
şi-n miez de noapte râtul mistreţilor
deschide izvoarele.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de dragoste, la malul mării

Povestea lor a început năvalnic,
La asfinţit, când stânca supărată
Fu-mbrăţişată de un val zburdalnic,
Aşa cum nu fusese niciodată.

Nu ştiu de-a fost o simplă întâmplare
Că valul s-a lovit atunci de ea,
Erau şi alte stânci la mal de mare,
Dar poate soarta a ales aşa.

Vijelios, formându-se-n adânca
Întindere albastră, mândrul val
Venea grăbit să-mbrăţişeze stânca
Ce-l aştepta fierbinte, lângă mal.

Apoi, o vreme, nu a mai venit,
S-o fi lovit de alte stânci hoinarul,
Iar stânca-ndurerată,-n asfinţit,
Îşi plânge în singurătate-amarul.

Când se gândeşte la idila lor,
Să înţeleagă, tare mult ar vrea,
Cum valului ei drag nu-i este dor,
De parcă-ar fi de piatră el, nu ea.

Am auzit că-l mai aşteaptă, încă,
Dar valul, rătăcind, în larg, haihui,
N-a revenit de-atunci şi biata stâncă,
Sfârşită, s-a uscat de dorul lui!

poezie de Petronela Slavu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara în oraş

Se vorbeşte pe şoptite,
Glasul parcă ţi se taie,
Iar femeia, de pe ceafă,
Şi-a strâns coama-n creştet, claie.

Stă sub pieptenele greu
Ca sub coif, într-adevăr,
Când pe spate-şi dă ea capul
Cu podoaba grea de păr.

Strada caldă, noaptea caldă,
Vremea rea se cam abate,
Târşâitul de picioare
Este o realitate.

Chiar că tună! Sus pe bolţi,
Bubuitul - ce năpastă!
Vântul saltă, la un colţ,
Perdeluţa din fereastră.

S-a înstăpânit tăcerea.
Aerul parcă-i de fier
Scăpărările de fulger
Scotocesc nervos prin cer.

Când s-arată dimineaţa
Şi-ncep străzile de ard,
Sugativa prin băltoace
Soarele pe bulevard.

Teii-n floare, secularii,
Teii-nmiresmaţi - mahmur
Cată: li-i necaz pe vreme
Fiindcă n-au dormit destul.

poezie de Boris Pasternak din Lirice, traducere de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stea (dedicată lui M. Eminescu)

O stea din zări cu forfotă cerească
Coboară raze blânde spre pământ
Şi prinde-n vis vertiginos să crească
Păstrând eternitatea prin cuvânt.

Talazuri mari prin ape îngheţate
Se nasc din infinit unde dispar,
Dar vorba sa din vremi poate uitate
Inundă nesfârşirea unui dar.

Luceafăr s-a născut pe bolţi albastre...
Prin vis, prin dor, prin paşnic legământ
Şi magia albă-a nemuririi voastre
Prezentă e şi astăzi în cuvânt.

Multe veri vor plânge şi vor ninge ierni,
Timpul o să treacă, timpul o să vină,
Însă pasiunea ochilor eterni
Va fi la fel de mândră şi de fină.

O să se nască stele infinite
Când zi cu noapte galeş se îngână
Şi când puterea ta prin dulci cuvinte
Va fi mereu a cerului stăpână.

Un vis firesc te naşte mai aproape
De-acele lumi ce veşnic ne despart.
Tu străluceşti tăcut, fără de moarte,
Iar vocea ta e-n inime ce bat.

Zidit în zarea albă-a veşniciei
Coroana ta e-n gânduri ce mă-nec,
Vei fi mereu părinte-al poeziei,
Nemuritor în mii de ani ce trec.

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graurul

Pierdut prin câmp în iute zbor
Şi ciripit în fuga lor,
Ca nişte bile de-abanos,
Pe creanga dudului stau jos,
Încetişor...

S-au rătăcit de negrul stol
Şi sub a frunzelor prestol,
Îşi spun al inimii lor foc.
Şi tot sărind din loc în loc,
Pătrund în gol.

Şi-nciripiri ca de argint
Ei nu se-nşală, nu se mint;
Ci-şi spun pe faţă-ntregul dor,
Şi cald e ciripitul lor
--Parfum de-absint.--

Şi, Doamne, câte planuri fac
La umbra bunului copac!...
În planul lor de-un cuib vorbesc
Şi-n dulci cuvinte se sfădesc
Şi nu se-mpac...

Un cuib de aur el ar vrea,
Cu streşini, lanţuri de mărgea
Şi-acoperiş de ghiocei,
Să râdă dulce-n ochii ei
Când o-nsera...

Dar ea, zâmbind, îi spune-apoi
De vânturi reci, de soare, ploi,
De puişori ce n-ar putea
Să rabde tuturor aşa
Cum răbdăm noi...

Şi câte planuri nu-şi mai fac
La umbra bunului copac!...
Şi de necazuri amintesc,
Dar râd de ele când vorbesc,
Căci lor le plac.

..............................

Dar deodat', cât ai clipi,
De creangă ea se deslipi
Se prăbuşi cu fulgii-n vânt
Şi se sfârşi...

Iar el, sărmanul, îngrozit,
Săgeată-n zbor s-a repezit
Jelind cu lacrimă de foc;
Căci nemilosul lui noroc
L-a părăsit...

Câte-au vorbit acolo sus,
O, câte gânduri nu şi-au spus!
O viaţă-ntreagă-au făurit,
O viaţă fără de sfârşit
De trai nespus...

.................................

Când soarele a răsărit
Şi-l vezi atât de strălucit,
Nicicând prin gându-ţi nu ţi-a dat
Că va avea şi el odat'
Vreun sfârşit...

..................................

De-atunci, în fiecare an,
La dud venea cel flăcăuan,
Tot aşteptând zile şi nopţi
S-o vadă înviind din morţi,
Dar totu-n van.

Mireasa-i nu se mai ivea
Pierise-n gol, cum piere-o stea...
Şi-apoi, târziu, el s-a convins
Că legea morţii-i de ne-nvins
Şi-oricât am vrea

S-o schimbăm noi, nu vom putea.
Deci, de e bună sau de-i rea,
Să nu te-ntrebi, că n-ai să poţi
Răspunde;ai ei suntem toţi,
Când ea ne vrea...

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1929)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concedo...

Un plânset am oprit
Pe veci
De-atunci când ai vibrat în mine,
Un râs prostesc
Am îngropat
De-atunci când eu zâmbesc la tine...
În schimb şi tu-ai făcut ceva
Cu timpul...
Timpului i-ai pus capac
O, tu, copil gingaş, frumos...
Ce florile-ţi parfumă calea,
Iar soarele,
Cât e el de soare
Întoarce raza după tine...
Şi luna,
Luna îţi ia lumina
Să o răsfire-n jur...
Fluture m-aş face
Să-ţi umblu din floare-n floare...
Florile,
Pe care le faci atunci când vorbeşti,
Când atingi,
Când respiri...
Şi m-aş face o adiere de vânt
Să te port pe braţe lin
Acolo unde voieşti
Să îţi pot şopti
Lucruri nemaiauzite,
Să-ţi arăt
Lucruri nemaiîntâlnite
Dar...
Ca-ntotdeauna este-un dar,
La fel pot fi un univers
Să poţi cotrobăi prin el,
Prin toate colţurile
Doar de-ai da de mine,
Iubirea pe care ţi-o port...
Şi-atunci
Universul meu
Va fi universul tău
Sau invers...
Copil frumos şi suav,
Eu am oprit, ce am oprit
Dar tu-ai dezlegat un suflet,
Un suflet iubitor
De tine!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 mai 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace!

Tăcere mormântală eternă şi feroce:
Încremenit e totul d'al morţii rece duh;
Rigidă, majestatea bazalticelor roce,
Se'nalţă triumfală perzându-se'n văzduh.

Pustiu! Pustiu şi jale! Enormele cratere
Gigantica lor gură o cască monstruos
Dar lava'n al lor pântec, nu fierbe cu putere,
Spre a ţâşni în valuri superb şi tumultos.

Pe culmile abrupte, pe groaznicele piscuri,
Nici apă, nici verdeaţă, nici arbori şi nici flori,
Nici vulturi cari cască tăioasele lor pliscuri,
Sfidând măreţul soare cu ochi fulgerători.

Un pom, imensitatea aridă, nu umbreşte,
Zefirul nu adie cu dulcele-i murmur,
Prin mările uscate un strop nu oglindeşte
Un vid fără de nouri şi fără de azur.

Sfioasele amurguri, rozalbele-aurore
În flăcări orizontul nu-l scaldă etereu
Nici vaste curcubee, sclipind multicolore
Nu'ncing ca o eşarfă lunarul mauzoleu.

Prin timpul care curge etern în nesfârşire
Acestor largi pustiuri cu sânul îngheţat,
Duioasele fantome, viaţă, somn, iubire,
Magnifica lor pace când-va a turburat?

Când zile nesfârşite cu clocote de pară
Pe care-o radiază giganţii de granit,
Când noapte colosală, ce-n tonga-i funerară,
Înveşmântează globul de geruri chinuit.

De-asupra bolta neagră, de negre catifele,
Pe care-n orice vreme ca lacrămi de safir,
Sclipesc fascinatoare cohortele de stele,
Veghind în nesfârşire imensul cimitir.

Princesă triumfală, tronând prin constelaţii,
O lună uriaşe scântee calm şi sfânt,
În ea dorm duse ape, fiinţe, aspiraţii
Şi tot ce se frământă pe tragicul pământ.

Dar Febe prin neanturi solemn înaintează,
Fantasmă glacială, al golurilor mag,
Ce glorios şi'n moarte simbolic scânteiază,
Culcat în infinitul ş'albastrul sarcofag.

poezie de Alexandru Anestin din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

OCHII SOARELUI FIERBINŢI

Şi-a pus soarele-n amiaz
Ochelari, şi nu-l mai bate
Luna-n ochi, când şade treaz
Şi în cerul lui se zbate.

Şi-a pus chiar şi-un clop de pai,
Căci pământul fierbe-n spuză,
Iar în loc de ţol, sau strai
Şi-a pus licurici pe buză.

Peste pieptul plin de dor,
Peste burta atârnândă
Şi-a trecut un colţ de nor
Cu o lacrimă plăpândă.

În picioare-i... descălţat
Şi-acum lipăie prin ploaie
Şi-a pornit la agăţat
Cu bulendrele şiroaie.

Că şi-a pus ochii fierbinţi
Pe o stea ce-abia răsare
Şi ar cere-o la părinţi
Să i-o dea, de-i fată mare.

Căci s-a săturat de-un timp
Luna să o fugărească
Şi să fie-n contratimp,
Ea să-l tot îmbrobodească.

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujiţi-L cu pasiune

Slujiţi-L cu credinţă
Pe Cel ce v-a chemat
La har, la biruinţă
S-aveţi acea voinţă
De-a-I da un trai curat.

Slujiţi-L prin viaţă
Ce nu s-a încuscrit
Cu stările de gheaţă
Şi n-are colb pe faţă
Că-n sânge s-a albit.

Slujiţi-L cu ardoare
Chiar când necazuri vin
Căci El în încercare
Trimite uşurare
Şi zâmbetu-I senin.

Slujiţi-L pe-mpăratul
Care-a venit la voi
Să şteargă tot păcatul,
Să poată vinovatul
Primi speranţe noi.

Slujiţi-L cu umblare
În Sfântul Duh, oricând
Priviţi spre zări stelare
Cu multă-ncredinţare
În lan, cu zel, lucrând.

Slujiţi-L cu-ndrăzneală
Învinşi nu vă lăsaţi
Slujirea e o şcoală
(O şcoală ideală)
Prin ea în Cer intraţi.

poezie de George Cornici (4 ianuarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bondarul mizantrop

— Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire, lumea-ntreagă.
Merge, merge, se tot duce,
Spre pieire au pornit,
Zi ce merge, rău ne-aduce
Rău, tot rău, fără sfârşit.
Astfel în mizantropie
Un bondar se căina,
Stând pe-o creangă de scumpie
Ce la vânt se legăna.
Şi zicea el: “Zău, nu-i şagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.
Când gândesc la vremi trecute,
Când tot vesel eu umblam,
Cu albine mult plăcute
Prin văzduh mă legănam
Şi-n petreceri amoroase,
Într-un dulce bâzâit,
Zi şi noapte răcoroasă
Petreceam necontenit!
Dar, vai mie, zău nu-i şagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.
Tot zburam dincolo-ncoace,
Păream tare printre-albini;
Vezi, pe-atunci, la dobitoace
Încă roza n-avea spini.
Dar acum s-au schimbat toate,
Eu de jale sunt pătruns.
Vremi mai rele nici se poate.
Vai, ce vreme am ajuns!
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.
Vrun bondar să mai vezi încă
Că-i iubit, că-i curtenit
Şi degeaba că mănâncă,
Făr’ să fi agonisit,
Vrun bondar să bâzâiască,
Nişte suave, dulci cântări;
Şi pe-albini să răsplătească
De-a lor muncă prin plăceri!
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.
Vai, nu-i bine, zău nu-mi place.
Bondărimea s-a sfârşit,
Peste dealuri nu-ş ce-aş face,
Să mă duc necontenit.
Spun c-acolo se găseşte
Bondar mândru cântător,
Ce tot încă bâzâieşte
Al său viers fermecător.
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă!”
— Moş uncheş— zise-o albină —
Zău, greşeşti, de tot greşeşti!
De-amor viaţa încă-i plină,
Bătrân eşti şi n-o simţeşti.
Dar el, în mizantropie,
Ne-ncetat se căina,
El pe creanga de scumpie
Bâzâind tot repeta:
— Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!