Crâşmarul

Un crâşmar sosit-a-n Vidra
şi e lacom cum îi hidra,
dar de unde-a fost să vie?
doar primarul, dânsul ştie.

Cum sosi pe-acest hotar
s-arătă bun gospodar,
c-a lăsat pe orice om
fără umbra vreunui pom.

Câte-au fost livezi în sat,
pe toate le-a cumpărat
De vedea pe la o casă
câte-un prun cu roadă-aleasă,
îl plătea pe loc, jivina,
retezându-i rădăcina, -
că din trunchi, mai rânduri-rânduri
îşi făcea la gater scânduri.

poezie de Alexandru Andriţoiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să aperi drepturile omului bun cum îşi apără cloşca puişorii la umbra unui prun!

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai mare consumator de energie pe termen lung? Starea de îngrijorare. Atât de obişnuiţi suntem cu ea, încât nici nu îi vedem rădăcinile. Este ledul aprins care consumă constant energie. Rezolvi una şi apare alta. Mintea va găsi permanent motive să îşi facă griji. E ca şi cum ai avea inundaţie în casă şi în loc să închizi robinetul, te apuci de şters apa. Sau ca şi cum ai aprinde lumina într-o cameră, dar tu te muţi în alta şi apoi te miri că vine factura prea mare. Tai frunzele, în loc să găseşti şi să scoţi rădăcina din pământ. Starea de îngrijorare ţi-a fost predată, ai învăţat-o, nu îţi aparţine. Priveşte atent şi vei vedea că e veche, iar tu nu faci altceva decât să o cari după tine.

citat din Paul Avram
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prun pe un deal - singurul prun de pe deal

eram ca un sâmbure prins de pământ
când am pus urechea la adăpost să nu aud
cum cresc
şi pierdeam vremea prin livezi
fluieram hoinăream tot ce întâlneam
până şi întâmplarea
uitarea din altă viaţă
iz crud
aşa formasem o aşezare în mine
uneori mutul vorbea din scripturi
atunci îmi duceam din gânduri pe un pod
departe
odată am fost şi eu acolo prin lume
se umbla cu cerşitul şi cu inima la vedere
dacă muream din prea multă iubire ne ascundeam
fiecare în căciula celuilalt ca să nu simţim gust de trup
aceasta poate fi o poveste
dar eu am numit-o singurul prun de pe deal

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratat de singurătate

Doar calul meu bun mă aşteptă-n tăcere
De parcă mai ieri, priponit l-am lăsat,
La marginea clipei, urlând de durere,
Să caute visuri străine prin sat.

Mă iartă, prietene drag, pentru toate,
Că nu a fost ieri această lăsare,
Iar somnul şi foamea şi grija mea, poate,
N-au fost de ajuns să-ţi găseşti o cărare.

Mă iartă, că ochiu-mi flămând de o vreme,
Orbit de un drum prin iluzii deşarte,
A stat la o lume distanţă şi geme,
A stat într-o lume cu sânge şi moarte.

Îmi iartă, prietene, fapta mea gravă,
Că vise străine au curs zi de zi
Pe carnea mea vie, săgeţi cu otravă
Acum poposesc şi mi-e greu, dar tu ştii

Că lupta aceasta nebună mi-a dus
Şi suflet şi carne şi oase şi tot
Pe drumul de sare şi preţ nu le-a pus,
Străină să-i fiu, străin-am să pot.

Şi calul văzând cum din lacrimi fac râu,
Genunchii lui slabi se-ntăriră pe loc,
Smuci dintr-o dată, scăpă şi din frâu
Pe nările-i blânde ieşi numai foc.

Să mergem, stăpână, o lume ne ştie
Şi lasă-l în urmă să facă, ce-o vrea,
Din cupă să soarbă tăcerea lui vie
Şi noaptea să-i fie străină şi grea!

Să-ţi caute ochiul şi mâna şi visul
Să simtă dispreţ, şi uitare la fel,
Să-ţi plângă pe urme, să-ţi mângâie scrisul
Să nu-l ierţi, desigur, să simtă şi el

Pământul cum fuge, şi oasele-i moi
Să caute-n zare un semn cât de mic,
Iar ochii să-i fie de tine mai goi
Şi gloria lui să însemne... Nimic!

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basm de ţară

A fost odată, în ţara sfântă ce respecta pe moş şi babă,
A fost ce-acum sunt doar poveşti,
Când se învăţau puţin istorii de neam silabă cu silabă
Şi crez era doar adevăr de voievozi... cinstiri regeşti.

Şi era mândră ţara în toate, în straie albe, toată ii
Îşi purta cinstea în blazon îşi onora strămoşii drepţi.
Cu frica urii se închina şi Dumnezei făcea copii...
Se saluta popor pe uliţi... şi asculta doar de înţelepţi.

Era demult, odat' şi odată, cuvânt blajin cu mult domol,
Iar munca grea era onoare, cum castul de nevastă-fată...
Doar aprig se curma la rău şi viaţa se dădea obol
Pentru pământu' între uluce... când neam întreg era o armată.

Era iubire pentru neaoş, primire caldă la străin
Şi la biserici închinări, pioase în genunchi, umil,
Feciorii îşi moşteneau părinţi, la fel şi bun şi, cel hain
Să se îndulcească înspre iubire... c-a fost la fel şi el copil.

În bătătură avea loc câine şi mielu' pentru Paşte sfânt,
Iar cumpăna de la fântână dădea gând bun către dreptate...
Şi uite am poposit trecutul să vă las gustul să vă încânt
De ţara mea, ce-o vreau iubită din nou de voi... posteritate.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu înseamnă nimic

Moartea nu înseamnă nimic;
Nici măcar nu contează.
Am trecut doar în camera cealaltă.
Nu s-a întâmplat nimic.

Toate au rămas aşa cum le ştiai.
Eu sunt eu, tu eşti tu,
Iar viaţa prin care, atât de frumos, am trecut împreună este aceeaşi, neschimbată.
Vom continua să fim unul pentru altul ceea ce am fost întotdeauna.

Chemă-mă pe nume, aşa cum mă chemai odinioară.
Vorbeşte-mi, cum îmi vorbeai întotdeauna.
Nu schimba tonul vocii –
Şi nu îmbraca hainele solemnităţii, nici pe cele ale durerii.

Continuă să râzi la ceea ce ne făcea să râdem împreună.
Distrează-te şi zâmbeşte, gândeşte-te la mine, roagă-te pentru mine.
Lasă ca numele meu să-ţi fie mângâirea care ţi-a fost întodeauna.
Rosteşte-l lejer, fără a fi atins de umbra vreunui regret.

Viaţa are însemnătatea pe care a avut-o şi ieri.
Este aceeaşi care a fost mereu:
O absolută şi neîntreruptă continuitate. Ce este moartea, dacă nu un accident trecător?

Sunt aici cu tine, doar că nu mai sunt la vedere.
Exist – şi te aştept, pentru ceea ce va fi doar o scurtă perioadă de timp,
Undeva foarte aproape,
De partea cealaltă a străzii.

Toate sunt la locul lor.
Nimic nu este distrus; nimic nu este pierdut.
Un scurt moment şi toate vor fi cum au fost.
Ne vom întâlni iarăşi. Vom râde amintindu-ne de vremelnicia acestei despărţiri.

poezie celebră de Henry Scott Holland, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

"La vie en rose"

... aşa a fost primul tău dar:
cu întristările precum vulturii
alungaţi de-ndestulare,
un trofeu ludic, purtat în cutia "La vie en rose",
muzicală şi însiropată,
aşteptându-ne, legaţi la ochi
şi cu ochelarii la marginea patului;
... iar ultimul - doar un fir -
prins de-a cădea unul într-altul,
cum atingerile, mai firesc decât orice,
ne fi fost ştiut, rotund, din altă zi
secvenţial desfăşurată...

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primarul la inaugurarea unui drum nou

Făcând rapid inaugurarea
La drumul fără bolovani,
El şade drept ca lumânarea,
C-a fost bun la-nvârtit de bani.

epigramă de Mihaela Banu (6 aprilie 2021)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Trec clipele prin acele de ceas –
prea multele-ntrebări încep să doară,
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
pe gânduri se aştern ca o povară.

Răspunsuri n-am găsit până acum,
dar dacă timpul curge doar-nainte
cum de se-ntorc regretele din drum
ca să-mi aduc mereu de tine-aminte?

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Trec clipe reci..., prin acele de ceas –
nespusele-ntrebări încep să doară,
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
pe gânduri se aştern ca o povară.

Răspunsuri n-am găsit până acum,
dar dacă timpul curge doar-nainte
cum de se-ntorc regretele din drum
ca să-mi aduc mereu de tine-aminte?

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Trec clipe reci..., prin acele de ceas –
nespusele-ntrebări încep să doară,
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
pe gânduri se aştern ca o povară.

Răspunsuri n-am găsit până acum,
dar dacă timpul curge doar-nainte
cum de se-ntorc regretele din drum
ca să-mi aduc mereu de tine-aminte?

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indignare bovină

Pentru că boul "s-a ajuns",
Adică-n sat, ca preşedinte uns,
Măgarul, ce-l ştia c-a fost... măgar,
Din vremea când fusese doar primar
Într-o ogradă-n care a putut
Prin furt, să-şi rotunjească-al său avut,
Luând, prin fals în acte, şase case,
Pe care, evident, le-nchiriase,
Măgarul, deci, cu acte-a dovedit
Că boul, preşedinte parvenit,
E un penal cum nu s-a mai aflat
Şi-ar trebui să dea-napoi, la stat,
Toţi banii încasaţi în mod nedrept.
Dar boul operase mai "deştept":
Ales, cum ştim, ca preşedinte-n sat,
O cucuvea juristă-a constatat
Că ar avea mereu imunitate,
Deci, faptele-i n-au cum să fie judecate.
Iar bou-atunci, dorind să îşi arate fala,
A şi mugit, puternic, în satul lui, MORALA:

"Ce treabă-are măgarul, răspunsul chiar îmi scapă,
Să ştie el, de unde un bou bea-ntruna apă?"

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să vă las şi ultimul cuvânt

Hrăneşte-te cu versul şi nu-ntreba de mine,
Nu are importanţă; nici ce sunt eu, nici cine.
Primeşte-n dar cuvântul aşa cum ţi-l dau eu,
El este strop tăcut... al sufletului meu.

L-am îmbrăcat în lacrimi şi-n fire omenească.
Să nu te temi de el, nu ştie să rănească.
Ascultă-i vorba sfântă... rostită cu tăcerea
Şi-n liniştea din el să-ţi înveleşti durerea.

Adună-i mângâierea şi-o pune peste rană
Şi dă un bob din el... şi sufletului, hrană.
Stai în lumina lui să vezi cât e de vie
Şi lasă-i gândul, pradă, să-l pună-n armonie.

Când Dumnezeu ne-a dat şi cerul şi pământul,
Prin toate câte-au fost... nu a uitat cuvântul.
În drumul meu, vremelnic, trecut pe-acest pământ,
Din tot ce-am strâns, vă las... şi ultimul cuvânt.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de Marin Bunget
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul are un sorginte

Nu am lăsat iubirea-mi să vezi,
Aşa cum inima o simte...
Nu mereu zorii au fost limpezi
Şi poate au lipsit cuvinte...

Cum fluturii zboară prin livezi,
Aşa-i iubirea, ia aminte...
Nu am lăsat iubirea-mi să vezi,
Aşa cum inima o simte...

Poate te-am certat dar tu să crezi
Că totul are un sorginte
Pentru a păstra frunzele verzi
Şi-a ţine-n suflet cele sfinte,

Nu am lăsat iubirea-mi să vezi...

rondel de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din nou, noi

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi...
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?...
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost

A fost să fie-aşa, ca niciodată,
făr' de sfârşit, poveste-ntr-o poveste,
doi ochi în ochi şi orice parte peste
o altă parte ne împreunată.

O regăsire-a porţilor celeste
într-un târziu de casă-ntunecată,
un alungat din rai şi-o alungată,
în raiul lor aşa cum nu mai este.

Ar fi putut mai mult de-atât să fie?
Mai multă nepostire-n nopţi de post?
O călcătură-n doi prin apa vie

mai liniştită-a traiului anost?
O şi mai potrivire, sine die?
Ce-ar fi putut să fie... cred c-a fost...

sonet de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău şi ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Şi acolo era, fără îndoială! Şi ea se gândea la ochii lui limpezi şi la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbeşte ca atunci când şedeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur că are să se bucure când are s-o vadă, şi ea are să-i spună ce drum lung a făcut până să dea de dânsul, şi ce necăjiţi au fost cei de-acasă când el a plecat şi nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă şi totodată se bucura.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!