Alegorie

Frumoasă e şi mândră cu gâtul ei bogat
Şi-n vin îşi lasă părul să stea dezordonat,
Iar ghearele iubirii şi-al viciului stigmat
Alunecă pe pielea ei dură de bazalt.
De Moarte ea îşi râde, Dezmăţul îl sfidează,
Monştri al căror braţ despică şi retează,
Dar ochiul lor fatal mereu a respectat
A corpului ţinută şi nudul ei sculptat.
Ca o zeiţă merge şi stă ca o sultană,
Iar în plăcere crede precum o musulmană
Şi-n braţele deschise la pieptu-i vrea să strângă
Toţi oamenii pe care cu ochii nu-i alungă.
Ea crede şi ea ştie, fecioară contra firii,
Ce-i necesară totuşi în mersul omenirii
Că trupul cel frumos e-un dar nepreţuit
Ce-ascunde urâciunea oricărui fapt oprit.
Ea Iadul îl ignoră, precum şi Purgatoriul,
Iar când veni-va timpul s-acopere linţoliul
Şi Moartea va privi-o în faţă şi senin,
Ca un copil, lipsindu-i al remuşcării chin.

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Florin Dănuţ Necula
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adormirea Maicii Domnului...

(2)

E moartea, învierea şi slăvirea
Această zi de mare sărbătoare.
Maicuta sfântă şi-a 'mplinit menirea
Şi va pleca la Cel ce moarte n-are.

Deşi sfârşitul i-e atât de-aproape
Zâmbeşte, nu-şi arată suferinţa
Iar chipul ei scăldat în tulburi ape
E alb, însă senin precum credinţa.

Miraculos Apostolii sosiră
Ca să îi facă moartea mai uşoară,
Dar toate grijile se risipiră
Când Ea le aminti aşa 'ntr-o doară:

Să ştiţi că moartea nu-i o tragedie
Şi nu regret că mor, nu niciodată,
Când am în gând doar munti de bucurie
Iar uşa fericirii-i descuiată.

Fiti liniştiţi şi nu-mi plângeţi de milă
Acum când Fiul meu la El mă duce,
Sunt pregatită şi aştept umilă
Să merg cât mai degrabă-n Raiul dulce!

Apoi ca orice fiinţă
Măicuţa adormi pentru vecie,
Dar îngeri albi în mantie Cerească
O duseră în zbor spre Veşnicie.

Plângeau tăcut izvoarele şi vântul
Iar norii parcă prevesteau furtună,
Dar sus pe Cer o Stea îşi lua avântul
Şi lumina precum o noua lună!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce frumos e...

Ce frumos e muntele!
Când şi-arată semeţia,
Ascunzându-şi bogăţia,
Sfidând toate zările.

Ce frumos e dealul!
Când şi-arată neamul
Şi toate podoabele
Încă fără lacăte.

Ce frumoasă e câmpia!
Când împarte florăria
Şi sfinţeşte armonia,
În toată gospodăria.

Ce frumos e cerul!
Când alungă gerul
Şi umple de bucurie
Tot ce primăvara învie.

Ce frumoasă e marea!
Când sfidează zarea,
Schimbându-şi culoarea
Ca şi omul starea.

Ce frumos e omul!
Când îl ajunge dorul
Şi iubirea cu drag o sfânţeşte,
Iar înţelepciunea bine stăpâneşte.

Ce frumoasă e nobleţea!
Care alungă urâciunea
Şi înalţă frumuseţea,
Speranţa şi tinereţea.

Ce frumoasă e ştiinţa!
Împăcată cu credinţa,
Când n-a părăsit fiinţa
Şi învinge suferinţa.

Ce frumoase sunt darurile toate!
Pe pământ lăsate,
Când iubirea e pace şi dreptate,
De Dumnezeu binecuvântate.

poezie de Valeria Mahok (11 aprilie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele două surori

Orgia şi Moartea sunt două bune fete,
Prea darnice-n săruturi, cu trup de vlagă plin,
Al căror pântec veşnic virgin, drapat în zdrenţe,
N-a cunoscut vreodată al naşterilor chin.

Poetul crunt, duşmanul vieţii familiare,
Favorit al gheenei, curtean cam scăpătat,
Găseşte în morminte precum şi-n lupanare
Un pat de remuşcare în veci necercetat.

Şi racla şi alcovul, adânc blestămătoare,
Ne dau pe rând, ca două amabile surori,
Plăceri îngrozitoare şi gingaşe orori.

Când mă îngropi, Orgie cu braţele murdare?
O, Moarte, când veni-vei şi tu să-ţi altoieşti
Pe mirţii ei scârbelnici chiparoşii funeşti?

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Al.Philippide
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne suntem fraţi

Nu-i suntem mândrei noastre Românii
Ce-au fost, spre cinstea lor, înaintaşii ;
La pieptu-i ne lipim ca nişte fii
Dar laptele i-l sug numai pungaşii.

E poate vina lor sau poate nu
Că-i punem mai presus de noi s-ajungă
La sfârcul generos, iar eu şi tu
Privim nedumeriţi că-i gol în pungă

Şi, Doamne, cum să spui că nu-s eroi
Acei care adorm cu burta goală
Şi-n zori îşi fac iar lista de nevoi
Privind la ceasul rece care-i scoală?

Noi toţi ne suntem fraţi, aşa să ştii,
Mai mult decât atât nici nu se poate,
Iar trupul bunei mame Românii
Mai sângeră din pieptu-i zer, nu lapte.

Cu imnuri tricolore încotro
Ne ducem paşii fără de cadenţă?
Deşteaptă-te, române, mot-a-mot,
Căci somnul tău letargic e demenţă!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne suntem fraţi

Nu-i suntem mândrei noastre Românii
Ce-au fost, spre cinstea lor, înaintaşii ;
La pieptu-i ne lipim ca nişte fii
Dar laptele i-l sug numai pungaşii.

E poate vina lor sau poate nu
Că-i punem mai presus de noi s-ajungă
La sfârcul generos, iar eu şi tu
Privim nedumeriţi că-i gol în pungă

Şi, Doamne, cum să spui că nu-s eroi
Acei care adorm cu burta goală
Şi-n zori îşi fac iar lista de nevoi
Privind la ceasul rece care-i scoală?

Noi toţi ne suntem fraţi, aşa să ştii,
Mai mult decât atât nici nu se poate,
Iar trupul bunei mame Românii
Mai sângeră din pieptu-i zer, nu lapte.

Cu imnuri tricolore încotro
Ne ducem paşii fără de cadenţă?
Deşteapră-te române, mot-a-mot,
Căci somnul tău letargic e demenţă!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (21 ianuarie 2016)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mestecenii

Blânde ierni, născute dintr-un soare albastru, aţi rodit pe ramuri reci muguri de flori –
Diamante albe căzute din astrul ce-şi ascunde ochiul sub marea de nori;
Primăveri dorite vor fi mai frumoase, flori se vor deschide din muguri dorminzi,
Din privirea caldă ce-n sine-şi descoase lung albul fir al iernii din vis!...
Priveşte şi nu te-ntreba nimic din ce ochiul nu poate vede, nu te mira că toate-s aşa,
Inima ta ştie şi crede, ea singură te poate-nvăţa
Că norii sunt lacrimile strânse în taina luminii, străpunse de toate durerile lumii întregi,
Iar ţie, acum, în ochii tăi mari şi albaştri, îşi lasă doar purpura trandafirilor coroanelor regi;
Cei puternici, cu adevărat, au stat drepţi, doar în genunchi, şi cu inima doar în taina aleasă
Din cuvântul, ce i-a strâns pe toţi în mănunchi, dându-le, în trupuri, strălucirea neştearsă;
Priveşte dar şi lasă-ţi ochii deschişi larg spre cer, şi crede tot visul iernii sfârşite,
Pe braţele lor te vor purta iar în aer, ascultându-le inimile în cor, infinite.

poezie de Alexandru Răduţ (29 noiembrie 2020)
Adăugat de D. Moldovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresia

La colţ de stradă mor prieténii,
amantele se culcă cu mai mulţi,
copiii simt c-au devenit adulţi,
tot alergând pe străzile pustii.
Şi toamna rece vine peste noi,
iar frunzele, pe ritmuri de poem,
plutesc incert pe trenuri care gem
ducând soldaţii noştri la război.

Oraşul tot e un coşmar stupid,
iar oamenii stresaţi nu înţeleg
ce-i parte separată ce-i întreg
în graniţele care ne închid.
Şi-n orice întrebare e un chin,
îl resimţim în inimă şi-n gând,
se sting în noi speranţele plângând
pe marginile unui crunt destin.

Himerice imagini trec prin vis
şi ne trezim în spaime şi-n delir,
iar patul ni se pare cimitir,
plutind imponderabil în abis.
Iar cei apropiaţi, în mod fatal,
ne intră cu picioarele-n destin
şi când paharul de durere-i plin
ne internează noaptea în spital.

Dar, ca răspuns la gestul lor brutal,
pe doctori, care-s mai nebuni ca noi,
îi dezbrăcam şi îi închidem goi
într-un salon cu gratii de metal.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc fără de sumă

Se joacă soarta lumii pe-o dungă de ulucă,
Sau pe torente repezi ce curg prea mult în sus,
Când Estul bate palma cu-acelaşi vechi Apus
Şi toată lumea crede în şansa ei uitucă.

Dar vremea-împăciuirii de umbra ei se teme,
În lumea asta mare sunt lumi de interese,
Din care cel ce intră nu poate să mai iese,
Iar gândul bun la toate se stinge prea devreme.

Se iau în coarne zmeii, se bate tare-n scuturi,
Se dă un nou spectacol şi lumea-i iar uimită,
Ce-a fost bătut în cuie-i doar tablă ruginită,
Iar marii boşi ai lumii se iau din nou la şuturi.

Îşi zângănesc atomii, se bat în molecule,
Din ţări create-n grabă, mai iau câte o halcă,
Şi-n spaţiul de ruptură ce alte spaţii-încalcă,
Îşi fac un arc voltaic ce-orbeşte minţi credule.

E-un joc cu sumă nulă, sau alt război de gheaţă!?
S-or fi-înţeles ca fraţii, negociindu-şi mama,
Şi nimeni, niciodată, nu poate să-şi dea seama
De faţa lor ascunsă, de planul lor de piaţă...

... Tu faci ce poţi la tine, eu fac ce vreau la mine,
Dar, vezi, să nu-întinzi coarda, că poţi s-o dai în bară,
Să batem iarăşi palma, n-o facem prima oară,
Dar regula de aur e "cine contra cine"...

Dar astea-s vorbe goale; atunci când cad pilonii,
Se strică şandramaua şi totul se dărâmă,
Castele şi palate devin din nou ţărână
Şi mor pe jar tăciunii, în flăcări iluzorii.

Dar, poate că pilonii mai joacă iar berbunca,
Îşi cară pumni de vorbe, de fapt, se ţin de mână,
Iar gloata-înspăimântată îi crede piază bună
Şi le acceptă jocul, că asta-i, azi, porunca.

Dar s-ar putea şi altfel, ca greii să se certe,
Să-şi umfle iarăşi muşchii şi chiar se se-încolţească,
Să-şi care pumni cu biţii şi-n sfori să se-îngrădească,
Să treacă Rubiconul pe-un pod de voci incerte.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de noapte

Scriu versuri şi atât.

Să dorm nu pot deloc

şi-aş vrea să mai visez,

să-mi amintesc primul sărut,

când timpul s-a oprit în loc.

Să-l recreez...

.

Noaptea m-acoperă

Iar eu mă pierd în vers

precum într-un abis.

Privirea- i ca o negură

şi mă apuc de şters,

căci nu-i nimic de zis.

.

E prea mult haos.

Mă-nvârt în jurul meu

şi tot nu mă găsesc...

Va fi şi mai frumos,

dar nu chiar curcubeu.

Oricum, de pot, zâmbesc.

.

Să fii tu bine, cititor!

Dorinţa va rămâne

mereu la fel.

Voi încerca să zbor

şi să culeg doar bine,

să ne-nfruptăm din el...

.

Devine tot mai rece,

iar trupul cade greu,

alunecând spre sol.

Aş vrea să pot petrece,

dar ăsta sunt doar eu

pierzându-mă în gol.

.

Ascult doar pianul.

Mă bucură de dor

şi mă-nţelege.

Tristeţea - straniul

sentiment. Un nor

ce nu mai merge...

.

Dar ne veghează luna

pe amândoi deodată.

E noapte iar.

Puternică-i lumina

ce zice – niciodată,

nimic, nu-i în zadar.

.

Nici dragostea pustie,

nici sufletul pătat

cu întuneric.

Căzături să tot fie.

În timp am învăţat

să mă ridic...

​

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Precum în cer

În orice legendă există sămânţa
Viitorului, is not?
Rugi de iertare se lasă pe iarba cerului.
Iar mormântul meu aşteaptă la margine,
aproape de gard, de mersul tramvaielor.
Într-o noapte cimitirul dispăru, se spune
Că ar fi zburat la cer. Mormântul meu – ioc.
Iar eu mă plimb liber, fără baston, barbă,
Carte de rugăciuni, deşi nu am deschis-o
Până acum. Parcă nimeni numai crede în moarte.
Toţi vor să ajungă în cer vii şi nevătămaţi.
Cică un sfârşit tot există, cam ascuns,
Bătrânii ne spun ceea ce-i dor, dar
Nu ne anunţă la timp despre moarte,
De n-am fi atât de autonomi, eu cred
Că nimeni nu ar muri, din solidaritate,
Suntem toţi o materie şi un spirit,
Ce atâta autonomie trupească,
O bătrână în cârje, alaltăieri
s-a prefăcut într-un înger cu aripi,
acum zboară pe sus, unii chiar au zărit-o.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

"Moartea este originea unei alte vieţi."
Montaigne

Cel ce moare cade în viaţă
Viaţa priveşte-o ca un vis
Iar moartea trezirea ce-i în faţă
Origine înspre infern ori paradis.

E o despărţire a materiei de viaţă
Triumful sufletului, aceasta este ea
Obişnuieşte-te cu gândul ce-i în faţă
Moartea-i un bine când te va lua.

Fieştecare zi a vieţii noastre spun
E un pas făcut înspre trezire
E-o mângâiere dacă mori cu nume bun
Când îţi rămâne pe pământ o vie amintire.

Mulţi fug de moarte, dar aleargă după ea
Un muritor nu ştie el cât va trăi
Nici nu şti pe ce cale moartea i să-l ea
Nu-i sigur că în altă zi că n-o sfârşi.

Nici un muritor nu îşi cunoaşte ceasul
Aşteaptă moartea oriunde, oricând
Refugiu este când mizerabilii dau glasul
Deci nu trăi cu îngrozitorul gând.

Să-ţi fie moartea pe măsura vieţii tale
Atâta doar pe lumea asta să doreşti
Căci nu-ţi ia daruri moartea când apare
Dar nu-i totuna câine de sfârşeşti.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furiile

Nimic nu stăvileşte cortegiul stigian
Al furiilor care, cu mii de şerpi în plete,
Se-mprăştie prin lume, gândirilor încete
Să le aşeze-n faţă un dureros ecran.

La mesele bogate, unde domnesc tiranii,
Mereu le strică cheful aceste doamne stranii,
Şoptindu-le când lumea mai dulce li se pare
Că nu-i decât un nimeni şi-un tartor fiecare.

Iar celor ce izvoare se cred, de-nţelepciune,
Numindu-se ei înşişi a lumilor minune,
Frumoasele din Hades haotic se desfată,
Când goliciunea minţii cu degetul le-arată.

Cine frumos se crede, îşi va cunoaşte negul,
Cine curat se vede, îşi va vedea şi jegul,
Pentru că fără milă mânia lor loveşte
În cine sub perdele de soare se fereşte.

O, încercaţi să prindeţi pe fetele aceste,
Cu şerpi în a lor plete şi zâmbete funeste,
Căci în oraşul nostru iar au venit şi-arată
Semne obscene celor ce-i ştim fără de pată!

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filosofică

Floarea STĂ în apă,
Apa STĂ în vază,
Vaza STĂ pe masă,
Masa STĂ în casă,
Casa STĂ pe Terra,
Dar Terra se află
De la origină,
În dublă MIŞCARE
Şi-n EXPANSIUNE,
Cu Calea Lactee
Şi cu Universul,
Odată cu casa,
Iar casa cu masa
Şi masa cu vaza
Şi vaza cu apa,
Iar apa cu floarea,
Care nu mai STAU,
Ci STAU în MIŞCARE,
MIŞCAREA-n REPAOS,
REPAOSU-n MIŞCARE,
Deci... TOTUL SE MIŞCĂ,
Atuncea când STĂ
Şi STĂ când se MIŞCĂ,
Dar noi nu simţim.
La fel şi în lume,
La fel şi în viaţă,
Tăcerea-i... Vorbire,
Vorbirea-i... Tăcere,
Mersul e... şedere,
Şederea e... mers,
Mâncatu-i... răbdare,
Răbdatu-i... mâncare,
Căderea-i... urcare,
Urcarea-i... cădere,
Curgerea e... stare,
Statu-i... curgere,
Moartea e... trăire,
Trăirea e... moarte.
Astfel putem spune
Că în Univers,
E ceva şi nu e,
Omul nu percepe,
Dar s-o lămuri
Când va STA... MIŞCAREA.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

E primăvară iar

E primavara iar,
Natura reinvie
E primăvară iar,
Şi am mai rupt o filă
Din micul calendar.
E primăvară iar
Şi câte s-or petrece?!
E primăvară iar,
Viaţa mi se trece.
E primăvară iar,
Şi aş vrea să fiu mereu
La fel ca altă dată
Să intru-n jocul tău.
Să alergăm pe pajişti
Verzi şi de soare pline,
Să văd in jurul meu
Doar zâmbete senine.
E primăvară iar,
Ce-a mai rămas din mine?!
E primăvară iar,
Şi-n suflet simt durere,
E primăvară iar,
Dar totul e tăcere...
E primăvară iar,
Şi mă întreb mereu,
De ce nu-i primăvară
Şi în sufletul meu?!

poezie de Mariana Simionescu (9 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea acasă

În sunetul roţilor vechiului tren
ce lasă în urmă al dalelor chin,
priveşti, visătoare, spre cerul senin,
iar drumul îţi pare desprins din Eden.

Departe, prin nori, amintiri de demult
apar şi se pierd, dar se deapănă-n şir,
aduse din timpul în care, ca bir,
mai lasă din cele păstrate prea mult.

Schiţezi câte-un zâmbet la cele ce-au fost
trăite frumos într-o vreme când tu
credeai că iubirea nu-şi are un rost.

Atunci, ai plecat într-o lume ce nu
ştiai că e dură cu tine şi cu
cel care-a ales al rămânerii cost.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai plâns şi tu vreodată

Ai plâns şi tu vreodată?
Eu, zău, nu pot să cred,
Căci lacrimi lasă urme
Ce ani întregi se văd!

Un ochi, care vreodată
A plâns de dor şi chin,
Mă crede: nu degrabă
Devine iar senin!

Un ce fără de nume
Rămâne-n el ascuns;
Dar ochii tăi sunt limpezi:
Nu pot să cred c-ai plâns...

poezie celebră de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă ignora niciodată

mă-asculţi, inimă, şi nu mă crezi
îţi spun să taci şi tu nu mă aştepţi
şi-mi spui mereu să nu uit, să nu gândesc
dar eu mereu te cert şi-ţi spun că nu-i îngheţ
că chiar dacă mi-e vântul cerul norul şi trecutul
rană-n tot şi tu încă-mi vrei să-mi spui cu gândul
că eu şi ea nu suntem timp ce zboară-n vultur
iar cuibul nostru-nchis în sufletul iubirii, celei dintâi
că nu-i vis încă de nebunii, te-nşeli tu, inimă, cea dintâi
iar dacă lacrima-mi de-i singură într-o pungă goală
de-i trup ce clipa vrea s-o ţină în fulg şi-n palmă
iar steaua roşie să-mi fie oglindă-n mac de roşu
îţi spun că la asfinţit şi-n răsărit, şi-n nopţi cu rouă
iubirea-mi este acolo-n ochii tăi, ce văd că plouă
şi este încă-n pleoape şi-n lacrimi ce privesc albastru steaua
iar să ştii că până când praful uitării va fi întors din timpuri
cortina eu încet o trag din infinituri, să adorm încet şi-n pleoape
să simt un vis în care te vreau să vii la mine, încă odată, tu, iubito

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu luna-n chip

Prin case singură se plimbă
o umbră dragă de sidef
şi bate-n geamurile ude
cu-n suflet slab, surzit de frunză.

Se lasă un petec gol de craniu
pe mâna dură ca un lut
şi umblă simpla, alba, lună
ca o regină printre muţi.

Ridică-o mână şi strigă-albastru
spre pământenii arşi de atomi
şi umbrelor le porunceşte aspru
plimbarea lor sub mal de scrum

Sunt pictori toţi şi-au o culoare
ce-o venerează blând şi laş
iar pacea setei se desprinde
din ochiul simplu şi închis.

Închis e totul. Nu e glumă
şi nu-i nimic de necrezut
se-mbulzeşte o-ntreagă lume
să vadă umbra din amurg.

O liră roză şi-apoi un soare
ca un necat murind în mare
şi un stilet mâncat de ger
se rupe-n două, ca o mură

Ce lasă roşu-n urma ei,
apus nebun de rege negru
iar umbra veche, aude-acum
plânsul copilului ce crede

C-aievea va trăi pe stele
iar verdele de pe pământ
îi va fi pat, iar luna miere
şi va zâmbi, înfometeat.

Dar ziua creşte şi umbra creşte
iat ochii mari sunt tot închişi
şi zboară doar aripi ce-n veste
duc norii trişti la alt copil.

poezie de Mihaela Tălpău
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirile

Motto: "N-ai cum să te pierzi, şi nici să greşeşti
Dacă în inima ta pe Iisus Îl primeşti"...

Fericit omul bun, şi frumos, şi curat
Iisus Hristos şi pentru el S-a rugat

Pe Muntele Măslinilor şi pe Cruce
În urletele gloatei năuce.

Fericit cel ce pierde totul în viaţă
Avere, trufie măreaţă –

Dar nu şi credinţa în Domnul Iisus
Care pe toţi ne iubeşte nespus.

Fericită femeia ridicată de îngeri la stele
Din mocirla păcatelor grele.

Ea trupul şi sufletul şi-a pângărit
Dar totul se iartă, fiindcă s-a pocăit.

Fericiţi sunt acei care dau la sărmani
Un blid de mâncare, o haină sau bani.

Nu-i lăsaţi cu mâna întinsă şi goală
Ei vă judecă aspru, cu lacrimi şi boală.

Nimic nu vă costă să faceţi un bine
Înmuiaţi-vă inima, nu vă fie ruşine.

Iisus nu vrea jertfă, ci milă ne cere
Iar mila e-un veşnic izvor de putere.

Fericiţi cei ce se roagă la pronia cerească
Nu să ceară ceva, ci să mulţumească.

Tatăl Ceresc nu primeşte petiţii
Ca un funcţionar la ghişeu, vanitos şi ros de ambiţii.

El ştie prea bine ce ne lipseşte
Nici o viaţă nu se termină în coadă de peşte.

Totul e limpede pentru Judecătorul Suprem
Eu ştiu cum lucrează, mă smeresc şi mă tem.

Fericit cel ce-n zori de zi se trezeşte
Şi păsările cerului, cu mâna lui, le hrăneşte.

Îşi împarte cu animalele pita
Căci ochiul stăpânului îngraşă vita.

Le adapă, le vorbeşte cu drag
Cheamă şi-un doctor, de-i vreun câine beteag.

Apăraţi vietăţile firii de rele
Poarta Raiului or să vi-o deschidă doar ele.

Acei ce ucid, sau torturează animale
În lumea de apoi vor avea parte de chinuri infernale.

Fericiţi şi acei care zilnic cinstesc
Pe mama şi pe tatăl lor pământesc.

Nici pe dinainte să nu le treacă
Din chipurile lor – icoane să facă.

Să-şi iubească şi copiii daţi de Dumnezeu Sfântul
Pentru a se înmulţi şi a umple Pământul.

Fericiţi şi de-a pururi binecuvântaţi
Fie aceia care sunt oameni adevăraţi.

Cei care au bun-simţ şi onoare
Cei cu caracter nobil şi tare.

Fugiţi de lichele, ocoliţi pe nebuni
Nu staţi cu gura căscată la moara lor de minciuni.

Iar dacă vrăjmaşul încă nu se dă dus
Puneţi mâna pe bici, la fel ca Iisus.

Nu-i contra Bibliei, sau dacă-i păcat
Vi se iartă, că mult aţi răbdat.

Fericiţi chiar şi cei nefericiţi
Fiindcă Domnul aşa ne încearcă, să ştiţi.

Iar după o grea întristare
Negreşit, vine răsplata cea mare.

Fericiţi cei ce mor şi se duc la cei dragi
Călăuziţi de o stea, precum biblicii Magi.

Atunci, ca-ntr-o pictură renascentistă
Vor înţelege că moartea, de fapt, nu există.

Că lumea în care intrăm e mai bună
Şi-n ea nu e loc de păcat şi minciună.

Ferice de cei care cred cu ardoare
Că Dumnezeu nu a făcut nimic la-ntâmplare.

Aceste cuvinte să le citiţi
Duminica, după ce la biserică vă spovediţi.

Când clopote plouă cu aur de sus
Bucuraţi-vă! – spune Domnul Iisus.

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (2 mai 2014)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!