Universal... valabil

Negrul, este fundal începutului "ZERO", de-Univers " stem" genezic gigant...
Miliard de înţepări îi apar, mult mai mici de-un foton, se prefigură în spaţii...
Printre goluri-universe de vremi, mii fotoni titirezi în rotire se-adună, cu efect aspirant...
Intermezzo între neguri, colosale locaţii îşi împart întuneric în structuri de creaţii.

Strălucirea orbeşte în gămălii de argint în topire, cu diamante-n făclii...
Energia e pură, căci materie nu-i, doar rotaţii nebune în mişcări centripete...
Trilioane de mii în miliarde de sute... în milioane de sute de mii... mii şi mii
"terra electron volţii" se-adună în timp de lumină şi viteza îşi iuţesc... în mişcări incomplete.

Nici computer cât Soare de azi, n-ar putea calcula cert, valori. Niciun hard nu indică
ce lumină-i în centru; sclipitoare a orbi prin topire de-un instant diamantul!
Ştiinţe nu-s cu putere a decide când start cursă-i, nici culoarul de timp să prezică.
Chiar de-adună în avut generaţii de axoni de la Terra completă, nu e timp să gândească instantul!

"Spinul" este gigant! Ce cu mâna Divinu-a rotit într-o joacă unicat a creării,
sparge-n raze uriaşe lumina captivă în rotire - plecată din start... ce deja e ajunsă-
în infinitul de ergi de-energie deplasată în punct "X", se răcind spre neant şi-i supusă
agregării!
N-are nume în valoare puterea aprinsă sub forma de bec de acum, dar atunci ne îndeajunsă.

Oare avem diligenţa menită, să scăpăm prin voit de stupide" tablouri"?
Să visăm diferit alte şcoli, nu arhaice, unde ştiinţa e zilnic tortură?
Să privim cum din "zero absolut" energii s-au născut, în multiple zerouri...
Cum periplul vitezei- mult mai mare în lumina-n debut - îşi ia timp, se transformă-n natură?

Nu vedeţi, nu simţiţi, miliarde de-Universuri pereche, dar ce nu toate-s sferă?
N-aveţi minte-a afla cum în timp galaxii se unesc - paralele nu sunt- se pătrund?
Nu vreţi oare să admiteţi că "BIG BANGUL" e o farsă, căci şi sensul mişcării diferă?
Chiar nu ştiţi că-Univers ce-i al nostru, cel mic, se dilată în neştire, cu refugiu în străfund?!

Fiecare imens Univers are propriul său "spin", şi viteze în lumini sunt diverse...
Propagarea de lucşi- ce-o credeam la început "speed" egal- nu-i supremă, e mai mare!?
Fiţi utopici, refuzaţi tot ce legi sunt nedrepte; fizica-i utopie, depăşită de axiome neşterse!
De schimbaţi doar canal pe începutul luminii- nu pe cea de taboo- daţi egal; timp sosit= la plecare!

Baza lumii-i rotirea; de-Univers, galaxii, stele mii, Luni cristal, meteori şi comete sau sori...
Nu-i nimic rectiliniu, curb e tot, timp şi spaţiu; tot la fel de curbat e văzutul.
De eşti fluture-vierme în cocon, sau eşti foetus de om, stai rotund ca polenul din flori.
Şi atomu-i rotund! Totu învârte în cercuri şi remarcă n- avem; în galaxie, ne e forma... începutul!
Nu-i explozie "BANG"! Ci-au fost mii de rotiri de-un Colos Demiurg, ce în tot dirijează trăirea!
Cel ce-o şansă ne-a dat de răbdare- tradusă de noi în imens, ce la el sunt secunde-
să simţim în pulsaţii-Universuri ca al nostru; şi gândim că-s Pulsari... Dar ei sunt nemurirea
de îmbarcăm pe culoar de fotoni, cei iuţiţii de "boost"de început... şi Divinul ne ascunde!

Dar de totul uităm- ce-am greşit şi luăm nou drept traiect, începutul luminii şi-a firii-
trecem test de credinţă! Devenim călătorii perpetuu în viitor, Univers, tot, creat, OM... menirii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea devreme pentru sfârşit, inexistenţă

... deci se-nmulţeşte zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
şi nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai ştiu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aştept să vii,
întins pe şapte cu douăzecişişapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foşti matrozi silitori,
sfărâmaţi, dispersaţi în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puţin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să ştiu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
şi nu am nici-o staţie de praf sau gaz
din toţi ce-au fost şi nu mai sunt de mult;
mulţi otrăviţi cu Separanda şi Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
şi-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... şi-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
şi nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi şti nimic, nu ştiu...
Normal că nu-i nimic, că este aşa de mult
şi nu e loc de prea mult spaţiu, fiind prea mult... şi ocult...
rămân, că voi fi veşnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Şi atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!

... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluş, ce cade neputând tot aştepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La astrul... sau... Odă Păunesciană

Auzisem de tânăr- pe alt meleag, nu la noi,
Eu fugit nu de laş, cu curaj de mai bine-
Ce curent-viitură spală o ţară cu eroi...
Ode tineri închină, la străbuni... fără mine.

Dar nu ape murdare îs plecate în dezastru.
Arta pură, poemul, le revarsă în tumult,
Peste minţi inhibate în minciuni- un măiastru,
Un gigant al culturii- cea uitată de mult.

Oameni, sute de mii se adună în hippies
Pe-un tărâm de Manoli şi de Ane zidite;
Dar nu drog să consume, nici să bea cum smintiţii îs...
Ci la cântec să asculte- poartă, în inimi rănite.

Să se încânte de-ai lor- semănaţi pentru artă
De un imens de talent- creatorul de carte.;
Cel din Bălţi ce-i născut, Constantin fiindu-i tată...
Cel, ce drag l-aş fi vrut, ca să-l am suflet parte.

Este "Flacăra", încă, cu puteri de căldură,
Aportând mii de ergi în explozii de atom.
Uriaş creator- pluvial de cultură-
Ce nu-i hard disc de laptop; e esenţa de om.

Dă mesaj de destin, pentru a ţării cârmire...
Este primul capabil să adune, să scadă;
Lume în mase să pună. Din plecări, ia venire
Şi bătrânii în tineri, el, îi scoate în stradă.

Mii de oameni doresc peste spaţiu şi timp
Să-şi revadă adoratul... pe de rost recitând.
Fiindcă trup sunt şi suflet la colos din Olimp;
Temporali ei de leat- purtători de-al său gând.

Şi infinitul de-ar ţine şi de nu s-ar zgârci,
Ar putea să-l reţină, etalon de neant;
Cumpărând ore, zi, an, la rând de la vii,
Pentru a-l face Univers... din Pământ expirant.

Vă dezvălui, eu vouă, ce nu ştiţi nici de Nero,
Nici de ţări, de etnii, de pământ, de... Traian;
Cel ce-n timp de răscruce între ere, start zero;
Şi-a lăsat descendenţă e... Păunescu Adrian.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Irepetabilul etern

Imensul, în absolut, duce lipsă-n măsură,
Că nici timp şi nici spaţiu nu îi sunt etalon.
Suntem duşi în neant, unicate-n în natură.
Clipe odată trăim; ce sunt parte din om.

Tot ce-i viu, în trăire, e la fel doar odată.
Nu sunt copii de fapte, nici de stat... inerţii.
Fiecare moment, e secundă plecată
Şi noi naştem doar noi; pe ai noştrii copii.

Aventura din timp, este film unicat...
Niciun cadru, paiaţe, nu-s aceleaşi mereu.
Ce-i trecut, pe vecie în uitare-i plecat;
Precum cal, ce nu poate a se întoarce-n fuleu.

Repetarea-i himeră; un eres în credinţă...
Fostul nu se reia. Tot ce treci, este nou.
Nu contează de-i un bun, de-i un rău, sau de-i fiinţă.
Orice lucru, la rându-i, în scenariu-i erou.

Amănunt ori detaliu, nu-s la fel niciodată...
Doar se trec fiecare, la rând expiraţi.
Şi nici zile, ce credem etern; îs tot o... dată.
Implacabil ne trecem; ieri copii, mâine taţi.

Tot misterul de viaţă, nu ne batem să-l ştim.
Luăm în lene ştiutul, cum doar noi îl cunoaştem.
Încrezători în oglinzi, zi de zi ne privim
Bucuroşi revederii... Am şi uitat, cum ne naştem!?

Ce naivi în păcat!... De cât suntem în viaţă
Nu dăm merit la clipe; nano timp, neştiut.
Tot ne credem, aceeaşi, neschimbata paiaţă
Bănuind repararea; în viitor... de trecut.

Dar nimic nu-i la fel, ce-a fost timp şi făcut.
Nici Pământ nu e-n roată, identic... maşină.
Galaxiile, Soare, mai departe se duc.
Molecule în mixer, infinit se combină.

Preţuim oare fulger, ce se îndreaptă niciunde?
Existenţe finite, ignorând că sfârşesc
Amintiri de prezent, ce devin în secunde,
Un trecut cu sens unic... viitor strămoşesc?

Suntem plânşi, colţ în gură, c-un zâmbet; priviţii
Din străfundul de negru, sau lumina-n început.
Chiar de pururi am fost desemnaţi, noi "iubiţii";
Creatorul renunţă, n-are timp de pierdut.

Şi de nu ne schimbăm- componenţi cognitivi-
Să dăm totul odată, cert ştiind nereluarea;
Vom sfârşi incompleţi- muritori inventivi
De fărâme din timp- ce-şi aşteaptă plecarea!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 aprilie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iramplasabil

Cu fiecare clipă e-n tot, cotidian
lipit într-un decor, cu acţibild se confundând,
simţit carne din spaţiu, întreg într-o cutumă
uitată cum n-ar fi, ca timp fără liman
ce-l doar percepem, este... nesimţit că-i trecând;
doar îl contând avut, fărâmă cu fărâmă.

E-ascultător ce umple, ce-ar fi gol de n-ar fi,
insesizabil dacă-i, cum n-ar fi dacă nu-i,
plămădind veşnic lucruri ce credem de la sine
uitate-n timp de când, nici chip nu i-am zări...
De cât de gravă-i lipsa, nici gândul nu ţi-l pui;
de-i umbră de-ndoială de-un final care vine?!...

Se cască vid, tăcere, un straniu de speranţă,
chiar de ştiam cu toţii că-s veşnic dispariţii
sau transformări, iluzii de alienat dureri
repetitiv, în zile, nopţi, luni, dând tot creanţă,
cerşind prin rugăciune, ca sfinte repartiţii
în dar... Un iramplasabil, ce nu mai e... de ieri!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să învăţ

Am să învăţ un grai doar pentru tine,
să afli cât îmi eşti de nepierdut,
că-mi eşti sfârşit al altui început
din viaţa vieţii mele bizantine,

că nu-i nimic mai dens şi mai acut
decât cum tot ce sunt mi te reţine -
ca fresca bolţii-n bolţile creştine
ori ca tărâmul veşnic apărut.

Că-mi eşti oricând, orice şi orişiunde
te-aud cum râzi cu plânsul şugubăţ,
în "mii şi mii şi mii" de microunde -

să simt apropierea de răsfăţ
ce zarva lumii lumilor ascunde,
să tac, promit, de-acum... c-am să învăţ.

sonet de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

Am plecat mereu de-acasă,
M-am risipit peste tot molecule,
M-am pierdut din loc în loc sânge, globule...
Am o călătorie primejdioasă.

Am lăsat întâi părinţii,
Am lăsat oraşul copilăriei
Îndrumat de simţul datoriei...
Am început periplul suferinţii.

Am trecut, trecut din şcoli în şcoli,
M-am înbăiat timid adolescent,
M-am amorezat, am fost student,
Am umplut rafturi cu scris de mii şi mii de coli.

Am lăsat vise, am schimbat oraş, matur
M-am epuizat, poate m-am şi-nsurat
C-am avut timp de-aşa, m-am dedicat,
M-am replicat, printre copii am dat un tur.

Mi-am schimbat ţară dintr-o aventură,
Chiar două, una doar aşa de trambulină...
... Era un timp când nu se mai găsea benzină
Şi-am plecat... Ah doamne, ce mai tevatură!...

Am ajuns ajuns şi-am înotat oceanul prin văzduh,
M-am prosternat, m-am umilit -neimportant de-i pleonasm-
Am înţeles definitiv cum soarta-i un sarcasm...
Şi-am creat mult, aproape mi-am dat duh.

M-am reîntors, chiar dacă n-o mai recunosc, la ţară
Ce s-a omorât ea însăşi fără niciun rost
În preajma unui rece timp de post...
Şi iară n-am benzină şi-o să plec, mă reîntorc... afară.

Şi cât o să mai tot călătoresc, aşa pierdut în van, 'ntr-o doară?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ferestrelor

I
(Rătăcit)

M-am pierdut!
Hei... unde sunt?
Oare o-i fi murit,
Sau abia m-am nascut?

Ce ciudat mă simt,
E întuneric şi totuşi,
Nu văd stele....
E... probabil sunt ielele,
Acele ce,
Au întarziat cu surcelele.

Oare s-au terminat modelele
Şi-au dispărut mărgelele?
Sau oare sunt primul ce,
S-a rătăcit în linişte?
Habar nu am,
Dar...
Nici nu mă grăbesc
Să revin pe lume,
Că...
Sunt sătul de necazuri,
De minciuni şi de glume.
Sunt sătul să trăiesc
Fără tot ce-mi doresc,
Fără pace şi calm,
Fără tot ce iubesc.

Aici cel puţin
Nu tre` să mă hrănesc,
Cu iubire, mâncare
Şi tot ce-i firesc.
Aici...
E totul calm
Şi în perfectă linişte.
Nu e cine ştie ce,
Dar mă mulţumeşte!

II
(Nemărginit)

În timp ce mă plimbam
Prin negrul spaţiu,
Vast şi calm,
Văd ceva departe.
Ce-o fi aia frate?

Fără să mă agit,
Mă-ndrept spre-acel ceva –
Oare n-o fi ea,
Sau mintea-mi joacă feste
Şi-i doar imaginaţia?
Cu cât mă apropiam mai mult,
Pas cu pas şi fără glas,
Cu-atât mai tare îmi batea
Inima ce-mi dispărea,
În zona cea de noapte.

Într-o secundă, două, trei,
Ajung destul de-aproape,
Încât să vad şi cine-i, ce-i,
Ca o reflexie a apei.

Era un şir nemărginit
Şi plin doar cu ferestre,
Ce luminau independent
Şi-aveau câte-o poveste.
Aveau şi dimensiuni enorme,
Cu multe-aspecte, multe forme,
Ba vechi, ba noi, ba incolore,
Ce doar vroiau să le adore,
Persoana din poveste.

Multe poteci şi luminişuri
Aveau o parte dintre ele,
Încât credeam că-i paradisul
Cu mii de sori şi mii de stele.
Dar multe mai erau
Şi pline doar cu rele,
Cu amăgiri, minciuni şi foc,
Ce provocau durere.

III
(Spre...?)
La un moment dat
Observ într-una din ferestre
Că mă aflam şi eu.
Oare ce Dumnezeu
Mă regăsesc în ele?
Căci nu îmi amintesc
Nimic din toate cele,
Ce-mi arătau ferestrele.

Oare de ce sunt îmbrăcat în negru;
Şi-acolo de ce-s vesel?
Ce-s cu femeile-alea toate,
De ce îmi sunt mirese?

Cred că ceva din spaţiu,
O forţă foarte mare,
Vrea să-mi arate tot
Ce pot găsi în cale
Şi dac-o să mă-ntorc
Prin una din ferestrele,
Ce le privesc în zare.

Doamne, zi...
Ce aş putea să fac,
Să mă îndrept spre o fereastră
Unde e totul ciudat,
Sau spre una în care
Totu-i calm şi curat.

IV
(Sihastră)

Cum stăteam eu pe gânduri
Ca ciobanii pe crânguri,
Am văzut o fereastră
Destul de sihastră.
Şi mi-am zis:
I-a să vad ce poa` să-mi arate,
Ce persoane ciudate,
Cu imense palate,
Cu comori şi de toate,
Pot să văd eu prin geam?
Însă cum mă apropiam,
Tot mai mult o pierdeam
Din rază...
Cu calm.
Ca printr-o minune,
M-am revăzut în spate.
Eram o fereastră,
Eram tot şi toate.

poezie de Dan Dumitraşc (14 ianuarie 2011)
Adăugat de Dan Dumitraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutătorul

Ai socotit că soarele mai arde
Abia vreo cincisprezece miliarde
De ani... Numai atât? De azi pe mâne?
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?

Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
Doar ştii că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii.
Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele.
Ai spune că şi mâna în sus când o întinzi
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele.

Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,
Şi-n timp ce spargi absurde porţi
Nici o sfială nu te mai apasă.

Şi când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,
Tot mai găseşti acolo întrebări.

poezie celebră de Alexandru Philippide din Monolog în Babilon (1967)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A revela ţie

Ce revelaţie trăiesc în plin lugubru
Deodată păcălit de propriul ego
Încrezător imaginii non stop, placebo
De zi cu zi, visând mizeria-n picaj salubru?

Sunt de-un ceva timp însumi eu cu mine
Atât de strâns că nu remarc schimbare
De suflet nevăzut, simţit, de fizic un atare,
Crezând că zboru-i infinit şi tot ce-i roşu sunt rubine!

Nu, timp nu trece de nu-i ceas sau nu e limbă
Să mişte sau să-ţi strige, sau şoptească
Pe-ascuns, să-ţi dezgolească falsa mască
Ce-o porţi, o măsluind că nu se schimbă!?

Aşa-i o zi când brusc nu şti ce eşti
Şi răul ţi se-nfige-n minte-n cărnuri
Definitiv ş-imunul piere, visu-i fum pe hornuri
Mânjind din negru-n gri spre alb!... Întinereşti?

Cum, oare toţi au fost la fel deodat' pârâţi
De-o fără vină în trecere de timp, neştiind
Şi nu dintr-un 'năuntru?... Nu-i "îmbătrânind";
E "în jurul" doar ce-ţi fluieră pe margine... Nişte amărâţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multimilenar

E special când trec de-un secol către altul
De-a valma, de sunt tânăr sau bătrân...
Senzaţie am că pot s-ating străbun,
Devin un uriaş de timp; cum gâzei, elefantul.

E-o clipă unică-n senzaţie, nedefinită,
Cu gust de calcul la neant, prin generaţii...
Cronici fac leat cu inchizitori şi exilaţii
Apropiindu-mă de... când, ooh, lumea e pornită.

Mi-acopăr secolul printr-o extrapolare,
-În bună parte fizic şi din experienţe-
Destin, fără eşec, din miliarde d-existenţe;
Izvor infim, dar... mă adun şi mă revărs în... mare.

E-un exerciţiu simplu al minţii şi credinţei
Cu sufletu-mi 'n abis de suveniruri;
Sunt ca şi-acum, un plătitor de biruri...
Sunt al religiei, un templier, al suferinţei.

Ce-s patru mii de ani? O amintire de nimic;
Doar patruzeci din mine sau de-ai mei!?!
E-o omenire foarte scurtă de la zei
Şi s-o ajung de la-nceput, mai am un pic...

Am numărat uşor zeci mii de ani
Şi grotele rupestre-mi sunt aproape;
Sunt un filon, am fost, voi fi eternitate!!!
Sunt frate lumilor şi-s toţi ai mei, contemporani...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din pat pot vedea până şi Big Bangul

de altfel am un întreg univers pe tavan
mai ales atunci când răvăşesc oile albastre
ca pe un caier de galaxii
apoi mă tot întreb cum doamne-iartă-mă să le botez
că nu-mi ajung numerele
iar cu ridicatul la puterea zece la a zecea
mă cam doare spatele
aşa e când îmbătrânesc
uit cum s-ar rezolva în stilul smuls
toate aceste ridicări
doar prin scrierea de mii şi mii de nimicuri ovale
fără să-mi mai rup gândurile
iar prăpădidele acestea de lacrimi
mai că se cred stele
pe tavanul meu încăpător
de unde îmi tot cad meteoric
pe obraji

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perimabili organici

De "viul" ca să fie, să "existe" în timp... şi spaţiul să ocupe,
este cu chinul nesfârşit să-şi treacă "eu" de-o zi pe alta,
se consumând în energii doar să se ţină a nu se rupe...
deci nu "ştie" decât consum şi reprodus, cum tren vrea halta...
e clar, sau trebuie să fie, că anorganic, mineral
-ce e de sine stătător... şi umple întregul Univers
se trecând doar în propriul "său", pentru a rămâne "imortal",
etern pe veci, din "el" materii- acum... devine ergi ş-invers, revers,
fără a se pierde... e-un răspuns cert că "organism" nu-i nicio culme,
nu-i "el" extremul, nici vreun summum şi nu-i niciun evolutiv
-chiar de nu are nici conştiinţă, nu-şi pierde timp să-şi ia vreun nume,
să se identifice-n vreun fel-... nu-şi are gând, vise, motiv...
... pe când vrutul, de-"a fi", frugalul, îşi stoarce neîncetat din sine,
se sparge în clone nesfârşite, sau se acuplează să dureze,
îşi face minţi să prelucreze gânduri, să-şi aibă ce conţine,
făcându-şi neîncetat speranţe -ce-s aşa scurte- să creeze
un "nesfârşit" –ce nu-i oricum, că-i plin neantul de pieire-
ce doar ne pare; în fond doar suntem rău de "scurţi" la scara "este"
şi ne credem –c-o avem credinţă- că tot ce e, e-o povestire,
ce de n-o scriem noi, ea n-ar fi, doar material... Proaste celeste!!
Organic, fauna, viu fragil, floră, sunt "perisabil"... nişte teste!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, omenire!

Linie o să tragem iară
Din mai tânăr... în trecut,
Parcă viaţa-i mai uşoară
Cu-an pierdut dintr-un avut
Şi tot credem înnoire
Când în fond ne perimăm
Şi orice brad e-o răstignire
De-un fost verde, ce-l ornăm
Plin de vise repetate,
Ce dispar, tot mai timide
De iubiri, doar sănătate
Şi îndrăzneli tot mai cupide...
Din copiii încântători
Ne machiem în moşi, cu daruri,
Fericiţii impostori
Că minciunile sunt haruri...
Lumea întreagă-i prinsă-n mreje,
Se scăldând într-o himeră
Mai firavi, din trunchi... găteje,
Gândul devenit apteră.
E psihoza milenară
Că n-ar exista uzură,
Dimineaţa-i etern iară,
Fără timp, ce-n fond o fură...
Dar e-aşa de-o existenţă,
De când timp e feliat,
Fericirea-i apetenţă,
Spiritualul e un dat
De când s-a creat credinţă
Că ce-i, nu-i îndeajuns
Şi an de anu-i numai fiinţă
Cu nefiinţa întrepătruns,
Tot mai mult... pe timp, că trece.
Deci rămânem grav naivi
OMUL, ce nimic nu întrece,
Un conviv printre convivi,
O creaţie imensă
De-un indus crezut în sine,
Ce din trecerea adversă
Îşi preface rău în bine
Şi alt An venit, cel Nou
E-o sublimă înălţare
Ca un strigăt cu ecou
Că speranţa, ea, nu moare...
Şi mă înlănţui lângă voi
Beat, sătul de fericire
Căci suntem cel puţin doi
An ce vine, iar... Iubire!

La mulţi ani, mulţi... Omenire!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 decembrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zero... sau... Începutul sfârşitului

E punctu-ntre minus şi plus infinit
Cum moartea ce naşte pe noul venit,
E lipsa valorii ce-afirmă geloşii...
Iisus la atei şi păgâni credincioşii.

Ocean sau izvor pentru sursa de apă
Cum gând neînceput în final ce ne scapă.
Big Bang nu e zero, e punctul de-a fi
Un timp dintr-un spaţiu trecut ce nu ştii.

Căci lumea ce-avem din zero nu-ncepe
Cum codrii deodat' ce vor fi, au fost stepe.
Amoru-i produs sau dă el serenade...?!?
Ce nou născut are şi e din gonade...?

E golul din suflet la mortul ce pleacă
Să lase acces ca născutul să treacă,
E firul de praf din nisipul de dune
Sau stânca din ceruri, venită Genune.

E vis dipărut cu eşecul odată
Cu mii de-nceputuri, e totul o roată,
E oul, celula, atom, Univers...
Ce-apar şi dispar, inedit, mereu şters.

E punct relativ între proşti şi a şti
Cum crezul că mori şi vii iar între vii,
E ceea ce spui, e punctul la frază...
Cum crezi în dreptate şi-i pură emfază.

E clipa ce trece, venind, e odată,
Balanţa-i fragilă, băiat să fi fată...
E tot metaforic; realul nu-i c-este
Cum minţi des se pierd şi revin din celeste.

E luciul de apă, abis, oglindire
Cum omul de lut, e lutul în fire.
E-n pierderea vieţii câştig de organ
De inimă-n piept sau transplant din borcan.

E monstrul infim sau un praf Univers
Cum mintea drept gaj la ţintitul pervers...
Copilul născut ce-i deja la final
Cum prostul cu nimbul de monumental.

E vârful peniţei la scrisul în versuri
Cum spate de cult, sunt mulţimi de eresuri...
Creştinul păgân e ateu revenit
Cum bun e din rău, adevăr din minţit.

E golul din ţeasta lipsită de creier...
Bethoven e geniul din cântul de greier.
E pasăre Phoenix din cenuşa pădurii
Cum omul divin îi este cioclul naturii.

Concis, nu e zero, nimic este totul;
Începutu-i sfârşit şi copil este mortul,
Amoru-i născut dar şi leac de potenţe...
Suntem stări de idei dintre mii d-experienţe.

E un punct, este-un cerc, e simplu o roată
Ce curge sau urcă; te plângi, te desfată.
Sunt eu prăvălire în static, inert;
Am fost, sunt, voi fi, nu mai ştiu, e incert!

"Plecăm de la zero", e-o cumpănă a minţii
Ce vrem să frapeze naivi, neînstruiţii;
Minciuna de secole-n troc de milenii...
Formula de-a ţine real, prin vedenii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 august 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie... printre rânduri!

Bântuie-n mine mii de gânduri
La tot ce-a fost cândva, demult...
Citiţi-mă, doar printre rânduri:
Cât v-am iubit şi... nu de mult!

Prin alte lumi cutreierând
Mi-a fost alean de dumneavoastră...
Regret a fost la mine-n gând
Şi-n cugetu-mi... risipa noastră!

Adastă-n mine tot ce am strâns...
Tot ce v-am luat şi ce v-am dat,
Silfida-mi fiinţă mi-e nod de plâns
Şi-n dumneavoastră a evadat!

Cât timp avem să ne certăm...
Fără să ştim: cum şi... de ce?
Dar, printre rânduri... ne iertăm?
Urmaşii-or să ne judece?

Mai este timp de implicare
În spaţiul nostru-ngust, acerb?
Se-aude zumzet de-mpăcare?
"Iubeşte" - e proverb? Sau... verb?

Tot ce a fost cândva, demult,
Iţeşte-n mine nimb de gânduri...
Cred că v-aţi prins că, printre rânduri,
Vă mai iubesc... la fel de mult!

Prin alte lumi cutreierând
Mă-ntorc la unicul meu Soare
Din inimă-mi, subtil, pe rând,
Să vă dedic... micuţa-mi floare!

poezie de Iulia Mirancea (26 octombrie 2013)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petiţie în van

Viaţa-i de-a dreptul cutremurătoare;
Un cifru fără cheie, de damnat,
Iluzie perpetuă de-un "existat"
Cu care te complaci perfid... până se moare.

Îşi joacă rolul ilegal chiar de ţi-e scris
Şi o semnezi c-un nume fără noimă;
Nu corespunde scopului, e-un cânt de doină
De jale... întreruptă de-o credinţă-n paradis.

E-un echilibru şubred ce-ţi procuri
De unul singur printre alţii ai tăi, creduli,
Cu toţii contractanţi, la fel de nuli,
De miliarde de sentinţe... fără legi şi fără juri.

E cel mai important bun de-un Pământ
Ce nu ştie decât de roata-i ciclu;
Născând, murind, tot ce are-ntr-un periplu,
Să preexiste... n-acordând vreun legământ.

Oh, ce de genii, de la Einstein la albină,
S-au perindat cu toţii, induşii în eroare,
Ascuns-având, nedrept, ziua când "EU" le moare...
Şi nu s-au revoltat... perpetuuându-şi vină.

Ca zeci de mii de miliarde dispărute
Mă mor la rându-mi de-un trupesc necaz
Şi-aş cere socoteală ferm, de la obraz,
Către un ce... sau cine ţine datele oculte.

Am dreptul, cred şi cred într-o credinţă,
Să-mi ştiu traseul contractat şi nesemnat,
Cu clauze şi dată... nu doar "întâmplat";
Că-l merit... prin câştig curat, din suferinţă!

Sunt un nevinovat ce-am fost creat ofrandă
Şi-am sufletul cam cât o Galaxie
Şi tot nu pot să fac din viaţa mea o bandă
Fără sfârşit... căci moartea nu învie.

E-un astăzi fiindcă-i azi că eşti şi tu,
Există fiindcă eşti, c-altfel n-ar fi,
Sau nu ştiu, dacă e şi tu n-ai fi, mai ştii
Există, e... da?!? Sau doar există... nu!?!

Acum o ştiu din proprie experienţă
Căci mi s-a dat un sol neaşteptat;
Se pare-a fi contractul expirat
Şi-s încă tânăr... şi n-am penitenţă.

Ah Doamne... zic -aşa cum zic mereu,
Dar făr-a şti precis de ce-o făceam-
De totul mi-ai fi spus direct, mă alegeam
Etern reprezentant contractual... Un comis zeu.

M-aş dedica pe veci către oricine
Să-i fiu chezaş pe merite şi suflet,
Să-i spun pe şleau de termen, de cât umblet
Va avea parte... Aşa cinstit, cum se cuvine!

M-aş da definitiv neantului şi aş uita de mine,
Dar nu ştiu dacă plânsu-ajunge; cine intervine, către cine?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!