Festum fatuorum

- Zaruri pe masă şi vinul în cupe!
Cu voce hârştită, Prinţul irupe.
E trist, e murdar, obosit şi-nfuriat,
De oastea duşmană-i rănit şi speriat.
- Şi-un preot mai vreau! Din sutana jegoasă,
Sfetnicu-ndată pune pe masă
Cutia de zaruri şi-o cană cu vin,
Sperând ca descântul să-i scape de chin.
Se-nchină în grabă, icoana priveşte,
Fecioara îi pare că ochii-şi fereşte.
Sleit e de rugă, duşmanii-s la porţi,
Iar curtea cetăţii e plină de morţi.
- Întoarce-le popă! Îi strigă în grabă,
Şi peste o clipă pe cleric întreabă:
„E rost de speranţă ca festum fatuorum
Puterea să-ntoarcă-n ostaşii din forum?”
Căci prea sunt sfârşiţi de luptă şi foame,
De-abia se mai ţin lâng-a cailor coame.
- Nu-s semne pe masă că cerul ne-ajută!
Aruncă prelatu-nspre obştea tăcută.
Iar pata din vinul vărsat pe tăblie,
Se-ntinde spre colţuri, a casă pustie!
- Atât! Ia-ţi părinte vânzarea de suflet,
Mai bine te-nchină şi roagă ca-n umblet,
Solia trimisă în ţara vecină,
S-ajungă în pace şi oastea să vină!
Aşa i-om sfârşi pe duşmanii de-afară
Şi pleacă spre turnul de veghe de seară.
Ajunge, -ngenunche, se roagă în noapte,
Prin viscol spre ceruri trimite în şoapte,
O rugă spre Domnul să-i ia din povară,
Iar paju-l aude şi-ndat` se-nfioară,
Căci simte cum Prinţului vocea-i slăbeşte
Să-i curme rugarea nicicum nu-ndrăzneşte.
Aleargă-nlăuntru să-l caute pe sfetnic
Şi-l chiamă degrabă cu glas îndoielnic.
Pe Prinţ îl găsesc cu privirile treze
Şi mâna întinsă înspre metereze:
- Acolo! Spre zare e-un licăr ce creşte
Şi simte curajul din nou cum sporeşte,
Căci zarea-i aduce imaginea dragă,
Că vin ajutoare, o armie întreagă.
Sub ziduri se simte mişcare năucă,
O strajă grăbeşte blestem să aducă:
- Mărite sultan, vin urgiile-n spate!
Poruncă de luptă din corturi răzbate.
Iar vestea se-ntinde-n cetate şi-afară
„O oaste de prieteni/duşmani ne-nconjoară”
Arcaşii îndată pe ziduri se-adună
Şi strune a moarte în arcuri răsună.
Când noaptea-şi ridică linţoliul în zori,
Pe câmpul de luptă-s puzderie de ciori,
Ce stau pe cadavre rămase din luptă,
Cu ciocuri de ciocli din ele se-nfruptă,
Alături de câinii scăpaţi de la care
Ce rod oseminte călcate-n picioare.
Un ceas de hodină, iar Prinţul coboară
Pe podul lăsat, înspre fraţii de-afară.
Răniţii sunt luaţi şi sunt duşi în cetate
Să-i vindece felceri de răni şi de toate.
Caii de spume sunt şterşi şi se-adapă,
Iar leşuri duşmane se strâng şi se-ngroapă.
Pământul se bate, zăpada-l albeşte,
Groparii aruncă un „Doamne fereşte!”
Şi intră-n cetate zoriţi către foc,
La care scăpaţii se strâng sub cojoc,
Cu vinul în cană şi codrul de pâine,
Deja povestesc despre ziua de mâine.
Ăst timp, în capelă, stă Prinţul tăcut,
Pe crucea cu trupul depune sărut.
El vede-n victorie din cer izbăvire
Şi-n rugă înalţă spre El mulţumire.
În colţul capelei, căzut sub icoană,
Popa îşi prinde tăcut sub sutană,
Cutia cu zaruri ce nu-şi mai au rost
Şi-n gând îşi promite o lună de post.
.........
Târziu peste veacuri de chin şi amaruri,
Găsită-ntr-un pod, o cutie de zaruri,
Ascunsă de ploi şi scăpată de foc,
Sfârşeşte banal pe o masă de joc.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte din fum

Dau pagini de gânduri şi-aleg o moşie
la care, pierdut în al vieţii tumult,
n-am fost de un timp ce îmi strigă: "Prea mult!
Aşează-ţi hârtia pe masă şi scrie!"

Ascult... şi imagini încep să apară,
se-aştern în cuvinte-mbibate cu fum
din vatra-ngropată-n mormanul de scrum
iar lacrimi, în suflet, încep să mă doară.

Se-aprinde o flacără, arde în mine,
şi jurul devine mai viu, mai real,
se-adună-amintiri dintr-un vechi ritual:
"Ce mulţi sunt acolo! E vară! E bine!"

O pâine-aburindă se-aduce la masă,
rămâne-n prosoape căneala de ţest,
o rugă se-ndreaptă, umilă, spre est,
în timp ce aroma-i se-mprăştie-n casă.

Apar şi ceşcuţe, iar ţuica, grăbită,
dispare din ele, căci cana cu vin
se-aşează, cuminte,-aşteptând un festin
aşa cum era doar în casa iubită.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul în tabără

Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.

Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Ţin pînea-ngheţată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii ţin capul plecat,
Şi plînge-necat cîte unul...

Ard vesele flăcări pe vatră;
Şi-ai casei, la masă, gătiţi.
Vin oaspeţi, şi canele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ştergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Şi însuşi bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde şi-nchină.

Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată
Şi, locuri pe laviţi făcînd,
E suflet şi inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni şi e-n zor
Să-şi ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.

Şi-i hohot de rîset în stradă,
Şi însuşi bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Şi lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puţini.
Şi-aprinsă e lupta-ntre cete,
Şi toţi de zăpadă sunt plini
Şi-n gura şi-n sînuri şi-n plete...

Şi-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie...

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă -
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie Matinală

Vin zânele nopţii, din visuri astrale,
să-şi lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărţi necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenuşă
când ziua grăbită îmi bate la uşă,
iar zânele nopţii, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vârful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniţi să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărţi să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alţii trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre uşă, îmi lasă doar şoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existenţiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie matinală

Vin zânele nopţii, din visuri astrale,
să-şi lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărţi necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenuşă
când ziua grăbită îmi bate la uşă,
iar zânele nopţii, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vâful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniţi să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărţi să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alţii trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre uşă, îmi lasă doar şoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 06.03.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoricelul din bucătărie

bănuiala mea s-a adeverit:
şoricelul din bucătărie există –
a venit în prag şi s-a uitat la mine
cum stau la masă şi scriu

acum umblă pe undeva pe acolo –
se aude cum roade ceva
şi e optimist pentru
ziua de mâine

în semn de prietenie
am să-i las
în fiecare seară
câte o bucăţică de pâine
sau de brânză

iar în zilele în care
am să mă simt fericit
am să-i las prăjitură şi
dacă e cuminte
poate am să-i las şi
puţin vin

poezie de Emilian Mirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi...

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi
Şi viaţa-i luptă ne-ncetată,
Pustiu se vrea moarte şi neguri,
O lume stearpă şi-ngheţată.

Se vrea, o, Doamne, necredinţă
Şi-un trai cu fruntea în noroi,
Se vrea doar om fără putinţă
Cuprins de neguri şi-n nevoi.
Pândeşte-n umbra nopţii, veliar,
Râzând perfid când suntem încolţiţi
De oastea a sa ce nu are altar,
Nişte mişei ce-n suflet sunt robiţi.

Dar vremea, laţu-ncet îl strânge
Vin semne clare din înaltul cer,
Pământul strigă înecat în sânge
Nu mai suportă negrul temnicer.
Trimite, Doamne, Îngeri cu dreptate,
S-aducă printre noi divina Lege
Şi să păzească intrarea în cetate,
Din laţul lui Satan să ne dezlege.
Veniţi cu toţii la sfântă rugăciune
Un glas să fim şi-o singură dorinţă,
Să ştergem clipa de chin şi-amărăciune,
Să reînviem prin Cruce şi credinţă.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Rodica Constantinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga vânătorului

Patule, primeşte-mi trupul
Spre hodină dinspre trudă
Că din patimi câte rupu-l,
Vânătoarea-i cea mai crudă

Că se-adun hăitaşi în cete
Şi vânează vânători
Morţile ne sunt încete
Şi sosesc numai în zori

Când ajung în faţa porţii
Glasul lor prin ziduri sapă
Ăştia sunt hăitaşii morţii
De ei nimeni nu te scapă!

După datini dă-mi popas
Dulce ca un armisitiţiu
Până prind goarnele glas
Şi ne cheamă la solstiţiu

Că ne sunt zaruri zvârlite
Zodiile de prigoană
Şi mă dor oase tudite,
Şi mă dor oase de goană

Nu cer vin din dmigeană
În obraji să-mi dreg culoarea
Geană vreau să dau de geană
Că mă cere vânătoarea

Şi-mprejuru-mi cad mereu
Vânători fără noroc
Şi pe care nu e greu
Să-i vânezi c-un semn de foc

Trupul cer să mi-l primeşti
Că mi se-ngustează drumul
Şi mă prin hăitaşi în cleşti
Şi din puşti mă-neacă fumul

Patule, primeşte-mi trupul
Că-mi e timpu-ntârziat
Şi mă prinf hăitaşi şi rupu-l
Şi m-or duce în alt pat.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trivialitatea visului

Lumini a tot, infernice, de ceară
Mă înveleau a rugă în silabă...
Ploua, dar fără veci în taina slabă
Şi iar Pământul sta precum să piară.

Un cer de sânge, către smoală-n grabă
A nopţii feciorie-adună-n seară...
Ne este viaţa toată necesară
Pe clipa-n care frunza-n duh întreabă.

Mi-e soră luna, soarele mi-e frate,
Or nărui şi ei în flăcări stingeri
Că din născut spre a muri sunt toate.

Da'n zodie-a eternului atingeri
Un mâine nins sub vorbă se mai poate,
Din început spre nesfârşit învingeri...

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul alb

Paşii mei pământeni se aştern
într-o salbă, de-un alb nesfârşit
ce se-ntinde şi pare grăbit
să devină un alb de infern.

Pe întinsul, de-acum, răvăşit
se înşiră, ca pe-un portativ
note scurte,-aşezate naiv
într-o doină cum n-ai auzit.

Sunt doar paşii mânaţi de un dor
pe un drum căutat şi dorit
spre un loc ce aşteaptă,-ncălzit,
cu o uşă ce n-are zăvor,

unde focul pocneşte-n scântei,
iar pe masă, o cană cu vin
vrea să uiţi de al drumului chin,
şi infernul de-afară, de-o bei.

Iar în ochii ce-arată spre ea,
raze dulci, de iubire se-ascund
şi doar ochilor tăi le răspund,
într-o lume, cu totul, a ta.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Patimile lui Isus"...

Toţi Îl lovesc cu sete şi cu ură,
Dar El priveşte suspinând spre gloată,
Trecând tăcut prin cea mai grea tortură,
Ca să salveze omenirea toată.

Pe fruntea albă ţine o coroană,
Iar trupul Lui e răstignit pe-o cruce,
Şi spinii răutăţii ii fac rană,
Purtându-L înspre ultima răscruce.

Şi lacrima Îl arde tot mai tare,
Iar lanţurile grele Îl apasă,
Dar El se roagă pentru-aceia care,
L-au aruncat spre moartea nemiloasă.

Apoi se uită disperat spre Cerul,
În care se aprinde o văpaie,
Ce-'ntunecă în grabă tot eterul,
Şi se porneşte o cumplită ploaie.

Iar cei ce-au râs în urmă cu o clipă,
Se zbat acum în spaima neputinţei.
Şi speriaţi se clatină si ţipă,
Dar se sfârşesc în hăul nefiinţei.

E ziua neagră, neagră ca si noaptea,
Doar crucea răstignirii se mai vede,
Când Domnul îşi ia Fiul din cetatea,
În care nimeni în minuni nu crede.

Dar trupul lui însângerat rămâne,
Şi îngropat va fi cu străşnicie,
Păzit fiind de oştile păgâne,
Ca nu cumva din moarte să învie.

.....

Trei zile trec şi-un înger se arată
Acelora ce L-au iubit fierbinte,
Spunându-le: - Să nu mai plângeţi: Iată!
Hristos a Înviat şi-i viu ca înainte...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

Hai, mamă, la cina cu lacrimi de foc!
Te-aştept cu o pâine şi-o cană cu vin.
Tu, adu-mi Lumină şi-un dram de noroc,
Că-n mine e noapte 'muiată-n venin.

Adu-mi pacea-n cupă de crin înstelat!
Acolo, la tine, e vară mereu.
La mine şi gândurile au îngheţat
Şi să te invoc, mi-e atâta de greu.!

Pereţii se strâng tot mai mult şi respir
Prin pori de hârtie cu iz de alcool,
Că pomii-nfloresc pe afară, mă mir,
Când eu n-am ferestre şi sufletu-i gol.

Vin Paştile mamă şi nu simt nimic,
Sunt piatră de râu răstignită în rugi.
Nici clopot nu bate decât pentru dric,
E moartea în tine, nu ai cum să fugi.

Sau, nu mai veni, să nu mori înc-odat'!
Mai bine te roagă, s-adorm ca un prunc,
Că nu mai am aer nici pentru oftat
Şi nu mai am mamă nici ce să mănânc.

Se leagănă zorii în drumul spre zi,
Privind înspre lume... şi n-ar mai veni...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a-ntors libertatea acasă

În primăvara blândă ce-n pace se-aşezase,
Se întorceau cu păsări plecate la-ntomnări,
Oştirile române şi răscoleau oraşe,
Eroii de la Plevna sub flori şi sub urări.

De Dunăre trec iute şi-n Giurgiu se opresc,
Popas cu rânduială şi slujbe pentru morţi.
Aici la frontieră o clipă îi cinstesc,
Pe cei ce-s duşi la ceruri să-i facă ţării porţi.

În Bucureşti e freamăt, c-aşa s-a poruncit,
Serbare să se facă şi-un arc să pomenească,
Fanfare spre Băneasa pe loc s-au rânduit,
Iar Prinţul Carol oastea aşteaptă să sosească.

Un murmur lung de-arame venea dinspre oraş,
Din Sărindar, din Bucur, Sânt Gheorghe, Bărăţie,
Trei sute de biserici, de clopote sălaş,
Stârnesc pe mic şi mare la sărbători să vie.

Şi s-a pornit alaiul prin coridor de flori,
Iar armia steagu-şi poartă sub Arcul triumfal,
Victoria e a noastră, comoară-ntre comori,
Se-ntoarce libertatea acasă pentru bal.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindul colţului de pâine

E miez de iarnă şi străbat din deal colinzi duioase
Iar geamurile strălucesc şi-s, astăzi, luminoase,
E hârjoneală pe drumeaguri, e ziua de Crăciun,
Şi orişice creştin doreşte să pară azi mai bun.

E sărbătoare peste sat dar lângă o portiţă
O bătrânică firavă, cu ochii de fetiţă,
Priveşte lung, dezamăgită, pe drumul ce-i pustiu
Precum pustiu îi este-n suflet, pustiu şi prea târziu.

În mână ţine un posmag şi se gândeşte "oare
Să muşc din el şi eu niţel?", căci leneş, la picioare
Se gudură un mâţ bătrân şi schelăie un câine
Privind cu jind la bucăţica minusculă de pâine.

Îl amiroase şi-l împarte, frăţeşte, la cei doi
Cercând să îşi înece foamea şi gândul la nevoi,
Că-i sărbătoare, e frumos, şi amintiri plăcute
O năpădesc şi îi revin din vremuri neştiute,

Când era tânară-n puteri, şi se-adunau la masă
De sărbători, cu fii, nepoţi, de-abia-ncăpând în casă.
Dar au uitat-o, s-au tot dus, iar ziua către mâine
O-mparte, cum împarte tot, doar c-un pisic şi-un câine.

A fost frumoasă, respectată, şi a lucrat la stat
Şi-a trecut frumos prin viaţă cu dragul ei bărbat.
Dar el s-a dus în altă zare iar pruncii prin străini
Şi-acum în viaţa ei există doar mărăcini şi spini.

Priveşte lung, în lung de drum, şi-i pare, cu mirare,
Că se abat spre casa ei trei raze de la soare.
Trei, Doamne, vin cu mers sprinţar, îi vede, sunt aproape,
Şi-o perlă mare, clipocind, îi picură sub pleoape.

E-o perlă pură, limpede, dar fără vreo valoare
Şi se rostogoleşte-ncet, curgându-i la picioare.
Îşi face cruce, mulţumind, şi mâinile-şi ridică
Iar hohote-i ţâşnesc din piept şi cerul îl despică.

Trei puişori de om plăpânzi îi bat timid la poartă
Iar biata babă plânge-ncet, gândind la trista soarta
Ce-a-ngenunchet-o şi i-a frânt şi bruma de putere
Şi-a izolat-o-n vise reci şi fără mângâiere.

Cu glasuri mici trei copilaşi colindul şi-l avântă
Cătând spre lacrimi care curg din inimioara frântă.
Colindă-ntruna,-nduioşaţi, vreo cinci colinzi, piticii,
Iar perlele din ochi se scurg pe mâinile bunicii.

Căci le frământă, ne'ncetat, a drag şi a mirare
Şi-a rugă spre Mântuitor, că a mai fost în stare
S-asculte iar colinzi sfinţite iar micii urători
Nu i-au adus numai urare ci-n inimă fiori.

Când puişorii s-au oprit, cu suflet greu oftează
Şi-n loc de dar, cu mare drag, pe prunci i-mbrăţişează.
Iar îngeraşii scot din traiste bomboane, cozonaci
Şi dăruiesc totul măicuţei, golindu-şi micii saci.

Topindu-se de dor şi drag bunica se chirceşte
Şi-mparte-ncet, mărinimos, acelor ce-i iubeşte,
Un căţeluş şi o mâţă chioară, colacul ne'nceput
Făcând copiilor cu mâna şi sufletul durut...

Poveste tristă, viaţă crudă, dar ziua de Crăciun
Ar trebui să ne găsească cu sufletul mai bun.
Aşa aş vrea să fim cu toţi şi să avem în casă
Belşug. Iar cei săraci să aibă ceva de pus pe masă.

poezie de Eugenia Mihu (12 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vikingii

E ceaţă, frig, o noapte întunecată,
Vikingi corăbii vin din depărtări
Fără de glas rămân, a lor armată,
S-apropie silenţios din depărtări.

În răcnete, spre ţărm ei năvălesc,
Mânaţi de al lor spirit aventurier
Nu au in ei nimic volintiresc,
Iar eu mă văd în lanţuri, prizonier.

Dintr-o dată apare, în galop nebun,
Iubitu-mi cal, bilet spre libertate,
Până în zori gonit-am, ca din tun,
Să dau de veste celor din cetate!

Ai mei ostaşi, în luptă îi îndemn,
Victoria-i a noastră, când înving,
Pe sabia cea dragă, fac un semn,
Când cade înc-un luptător viking!

poezie de Alex Dospian (februarie 2016)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul

Biruitor de lifte şi jivine,
Aşteaptă dârz, la rându-i biruit,
Şi ochii lui, de patru timpuri pline,
Incremeniţi pe zare, n-au dormit.
Pe locul unde şi-a răpus vrăjmaşii,
Iar slava lor tărâna a căzut,
S-au arătat, în urmă, în sânge, paşii
Curteniilor şireţi ce l-au vândut.
Inchis în turnul morţii din poruncă,
Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,
Ca nişte vulturi negri ce-şi aruncă
Intre coteţe rotirile lor.
Puterea lui întreagă şi vitează
Ascultă-n noaptea de safir şi lut,
Din depărtare, calul că-i nechează,
Care prin adieri l-a cunoscut.
Şi când îl rod păduchii câteodată
Pe dedesubtul platoşei domneşti,
Prinţul te simte, spada fermecată,
Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!