Ferice de părinţii 1980's

Adesea nu ştiu de sunt " Eul" memoria ce mi-l aduce,
Acelaşi timp pe care-l caut să-l simt precum eram odată
Copil comun ţinut la piept în braţele de mamă dulce;
Femeia caldă şi blajină cu trup şi suflet încă fată.

Cu zâmbetul subtil ascuns, pe chip de mândră ce mă are
În poza gri din timp trecut cu guler alb la rochie neagră
O văd cu ochii ei căprui, pe-obrazul fildeş la culoare
Şi părul bucle larg căzând pe umeri mici şi sâni de ceară...

... Aduşi din zumzet dintre flori cu arome de nectar, polen,
De călătoare fără tihnă în soarele pe câmp de vară.
Femeia ce-mi dăduse viaţă care nu cere... că nu-i demn.
Pe jos la muncă-n zori se duce, la una grea ce nu-i uşoară...

Şi nici nu pregetă o clipă să şteargă tot ce timpul lasă.
Făptura ce nimic nu face şi trece zilnic prin oraş,
Ce spală, calcă, coase zdrenţe, găteşte ca să pună masă
Şi aşteaptă în zâmbet zilnic soţul cu proaspăt chip... de îngeraş.

Şi timpul trece, tot ce-adună chiar de primeşte o bomboană
Aleargă sufletul la gură să aducă-n casă tot ce strânge
Să crească şi pe noua fiinţă ce-i sora mea, o dolofană.
Dar tot cu zâmbetul pe buze, căci fericirea nu se plânge.

Iar viaţa care trece-n vuiet pe lângă ea nici nu contează,
Copii la şcoală învaţă bine, speranţa singură nu moare,
Plăteşte mult la pregătire, ţine doar pâine, nu oftează.
Şi în dragoste deplină tatei oferă totul că nu doare.

Tot împreună cu bărbatul în timpul liber face casă
Frumoasă, mare ca s-avem; pe drumuri nu vrea să ne lase.
Mereu pe jos aduce hrană cu mâini roşite de grea plasă,
La şcoli înalte ca să poată, să ţină doi copii în clase.

Eu reuşitul drept răsplată îi las să fie fericiţi
Plecând cu diplomă de merit să demonstrez bun simţ, cultură.
Mă îndrept pretins specialist, zâmbindu-le; lăsaţi prostiţi
Căci nici nu ştiu de bine e?! Cum să se arate-n conjunctură?

Se pare că cei 7 ani ce îi invoc crescuţi acasă
Au fost prea mici ca să mă îndrume. La suflet cum să dau zălog
Căci nu-i de-ajuns nici ajutorul ce-am returnat cu bon de casă
Lăsând doar dor în inimi frânte; ce tot ei dau, nu eu îi rog.

Şi tot nemulţumit în viaţă căci doar maşină şi mulţi bani
N-ajung la ţeluri mult sporite de faimă, libertate, carte,
Mă îndrept cu zel spre nouă lume din cei ce ne erau "duşmani"
Trecând ocean cu multe spume şi vise pline... de departe.

Şi bine-o duc măcar în parte, copii răsar căci ăsta-i ciclul,
Tot vreau mai mult, să strâng, s-adun, să am avut mai meritoriu.
Nu-mi uit părinţi, dau telefoane, căci ştiu că le-am produs supliciul
Ce ei nu-l plâng, deşi răspund; la zilnic interogatoriu.

Cu drag i-am invitat să vină, căci libertatea şi-au avut-o,
În vizită de ţară nouă cu case-n nori şi bunăstare
Ca un câştig ce se cuvine, dar nu de dat c- au obţinut-o
Pe merit fericiţi să-mi vadă; ai mei copii de peste mare.

Dar doar o lună au vrut să stea, căci nimeni n-are grijă acasă
Şi două gemene-i aşteaptă, nepoate mici, copii de soră.
Tata îmi munceşte zi lumină, grădina mare-o dă la coasă
"Tondeoza" neştiind a conduce; iar mama croşetează robă.

Se întorc cu ochi sclipind de lacrimi de nici nu ştiu la ce sunt bune.
Regret de despărţiri, plecare sau stat atâta fără tihnă?
Sau dor pentru cămin cu fete ce de "iubire" le-au dat nume
Şi multe griji ce au în sarcini; plus sorei ca să-i dea odihnă?

Dar ce mă fac căci şcoala multă, IQ-ul înalt nu-s de folos.
Nici bani ce-am strâns cu sârg de muncă şi dor de ei nu au ajuns.
Nu ştiu s-o fac. Nu sunt capabil, deşi copil sârguincios,
Să cumpăr o eternitate. Să nu rămân un bun de plâns

Am pus în joc a mea iubire, tardivă cum o dăm cu toţi
Şi-am vrut câştig de nemurire, cu doctori fazi.... puţină ştiinţă.
Dar chiar de suflet faci implant nu poţi părinţi să-i faci nepoţi,
Nici viaţă în taler nu poţi lua, nici bani n-ajung; e neputinţă.

S-au dus pierduţi în veci, departe, un tată Dumnezeu şi-o mamă
Veniţi ca mine, în începuturi; plecaţi doar trup în scânduri lucii.
Pierduţii minţii căci doar simţitu-i rămas aici pe cruce, în ramă.
Iar tot ce-i dor, iubiri, speranţe, plăceri de bine, griji, ambiţii,

Sunt doar făclii; căldură dându-mi la nesfârşit de existenţă.
Cu o credinţă filantropă de-a face bine pân-la moarte
Aş vrea să mă întrupez Mesie, să împrăştii duh şi experienţă
Să uit de rău, de răzbunare, de avuţii, de vini deşarte.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 aprilie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imposibila debarasare

M-am plictisit, profund, de mine
Uitându-mă-n oglindă zilnic
La trup, ce-mi îngrijesc în silnic...
Şi-i tot mai rău, nu e mai bine.

Încerc mereu să pun, nu iau,
Îi dau şanse de prezentare...
Fatidic, însă, zilnic moare,
Câte puţin şi nu mai vreau.

Aş vrea să fiu un nou, un altul,
Cu tot şi eu şi anturaj...
Nu ştiu, e-o lipsă de curaj
Sau nu ştiu, eu, cum să fac saltul.

Îmi număr zile petrecute
- Nici nu ştiu, de sunt câştigate -
Căci nu le am, toate-s uitate
Şi le credeam pururi avute.

Mă pierd şi nu-i deloc patetic,
Să nu mai am nici căutare...
Credeam că-i doar o întâmplare,
Dar nu-i... se caută estetic.

Atunci, de ce-am acumulat
Atâta carte, simţ şi suflet
Şi cum, nimic, nu mai înduplec?...
Prezentul este expirat?!?

E sigur, schimb, că nu se poate
De-a nu mai fi... şi existând!
Rămâne să mă-ntorc în gând
Să mă suport... eternitate!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Plecând dinspre el, în el, spre el, ca un tot
Intrarea e mereu una, prin privirea de foc
Explorează o lume ascunsă, dar parte din sine
O singularitate, în ritm cu universul ce-i aparţine

Controlul, raţiunea, le lasă deoparte
Căci în această lume, ele sunt deşarte
Niciunul, nici alta nu-i sunt utile
În întâlnirea asta, în prezenta dimensiune

Doar curiozitatea indiferentă îi e de folos
Căci nu caută nimic, doar admiră acest loc
Şi ce-ar putea să-şi dorească mai mult
Nu-i nimic de dorit, totul e-n el şi el e în tot

Nimic nu-l opreşte, n-are sus, n-are jos
Materie nu-i, e doar energie difuză
Mişcare continuă, infinit, atracţie lucidă
Şi dragoste simte în toate, profundă, divină

Nici timpul, nici forma aici nu se-ncheagă
Sunt doar noţiuni primitive, de uitat inc-o dată
E liber de toate, de toţi şi în tot
În a sa natură explorator, călător fără scop

poezie de George Alfort
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imigrant

E devenit aproape o rasă
Făr' de culoare definită.
"Exterior" îi este ispită...
S-a săturat, de viaţă "trasă".

Visează sigur motivat,
Câştigu-i doar mulţumitor.
Îşi face plan de viitor...
De unde e, s-a săturat!

Nimic nu vrea, nu mai îl leagă.
Renunţă fără să clipească
La neam, la ţara strămoşească;
Nu o mai vrea, nu-i mai e dragă.

Îşi vinde tot şi pleacă-n lume
Căci fiu de neam, este hulit.
N-are nimic, chiar de-a muncit...
Nu-i dintre fortunaţi, nu-i nume.

Ajuns "aiurea" nu-i uşor,
Munceşte mult, de se speteşte.
Adună un pic, dar reuşeşte...
Nu-i fericit, dar are spor.

Îi e dor de ţară, sau de-o rudă,
Dar timpul trece, uită-ncet.
E drept, trăieşte sobru, ascet,
Ban se câştigă greu, cu trudă.

Vine pe-acasă tot mai rar,
Pentru cutume, ce-a lăsat.
Prietenii l-au şi uitat,
E ruda, ce aduce dar.

Are mâini roase de la muncă,
Dar are casă şi maşină;
Putea să stea, el n-are vină...
Acasă-s hoţi, ştiu doar poruncă.

De ce-i mai bine în altă parte?
De ce, noroc, au numai curve
Şi n-are cine să-i perturbe!?
Ne pierdem neam... ne dorim moarte!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi român

Că sunt român, o ştiu prea bine,
Căci sunt născut pe-acel pământ,
Dar chiar mai mult, şi mult mai sfânt,
Ea, România s-a născut în mine.

A fi român nu-i doar un nume,
Nici România doar un loc,
A fi român e-un tainic foc,
Ce-l port cu mine oriunde-n lume.

A fi român nu e doar grai,
A fi român nu stă în straie,
Nici doar a şti corect a scrie,
A fi român e-un colţ de rai,

Ce-l porţi în suflet zi de zi,
Asta înseamnă a fi român,
Şi ştiu c-aşa o să rămân,
Oriunde-n lume voi trăi.

Că sunt român, da mă mândresc,
Căci Dumnezeu aşa a vrut,
Să pună-n chipul meu de lut,
Şi-un strop din tot ce-i românesc.

poezie de Marius Alexandru (martie 2024)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

Ce vină am şi ce blestem m-apasă,
De mi-a fost dat să fiu copil sărman?
În casa mică şi sărăcăcioasă,
Ne înmulţim, în fiecare an.

Iar sărăcia noastră tot sporeşte,
M-am înfrăţit, de când mă ştiu, cu ea,
Sunt resemnat, norocul nu-mi zâmbeşte,
De-aceea-nvăţ să mă descurc aşa.

Eu nu visez iPod sau telefoane,
Căci nici nu ştiu la ce mi-ar folosi,
Nu vreau cadouri mari, de milioane,
Ci pâine s-am pe masă, zi de zi.

La masă, nu m-arăt nemulţumit,
Mă bucur de orice îmbucătură
Şi-am învăţat, aşa, în sec, să-nghit,
Când în vitrină văd o prăjitură.

Iar vara, când pe lângă mine trece
Vreun copilaş mâncând o îngheţată,
Înghit din nou în sec, beau apă rece
Şi uite-aşa mă răcoresc îndată!

Când e vacanţa gata, nu m-aştept
La uniformă nouă pentru şcoală
Şi tac, deşi pricep că nu e drept,
Dar cui să cer eu, oare, socoteală?

Eu văd că nu-s curat, ca alţi copii,
Şi, deseori, îmi este cam ruşine,
Dar merg la şcoală, zilnic, orice-ar fi,
Chiar dacă unii se feresc de mine.

Eu, iarna, Moşului cel bun nu-i cer
Nici brad, nici jucării, doar sănătate,
Şi-s mulţumit de am, când este ger,
Şosete groase-n cizmele uzate.

Ce multe-aş mai avea de povestit,
Dar viaţa m-a-nvăţat că-i de prisos...
De oameni buni eu sunt compătimit,
De alţii-s ajutat, dar ce folos?

E viaţa mea şi chiar nu am ce face,
Căci de-aş putea, destinul mi-aş schimba
Dar o-ntrebare tristă nu-mi dă pace:
Copiii mei ce soartă vor avea?

poezie de Petronela Slavu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune universală

Tată a toate! Adorat
În orice loc, mereu, mereu,
De înţelept, de ignorant,
Iehova, Zeus, Dumnezeu!

Cauză Primă, drag străbun
Ce minţii mele pui hotar
Vreau doar să ştiu că Tu eşti bun
Iar eu sunt orb şi n-am habar.

Dar chiar şi-n beznă tu ai vrut
Să văd ce-i rău şi ce e bine
Şi Trupu-n Soartă l-ai ţesut
Însă Voinţa mă susţine.

Şi ce-mi dictează Conştiinţa
Eu fac sau mă feresc a face
De Iad îmi protejez fiinţa
Şi caut Raiul care-mi place.

Îmi dai atâtea lucruri bune
Cum aş putea să le arunc?
Căci Dumnezeu mereu ne spune
Să fim supuşi precum un prunc.

Nu mă lăsa să fiu legat
De-acest pământ, fii bun cu mine!
Căci sigur sunt, nu m-ai uitat
Chiar dacă toate vin la Tine.

Să nu laşi mâna mea cea slabă
S-arunce fulgerul tău drept
Să-i pedepsesc pe-aceia în grabă
Care te-au scos din al lor piept.

De am dreptate Tu dă-mi har
Ca în dreptate să rămân
Iar de greşesc şi n-am habar
Arată-mi care-i drumul bun.

Şi scapă-mă de-a mea Trufie
Şi de Mâhnirea păcătoasă
Ce-nţelepciunea nu ţi-o ştie,
Nici bunătatea cea aleasă.

Ce-i jalea unui om mă-nvaţă
Şi cum să-ndrept ce e greşit
Să ofer milă şi povaţă
Ca să-mi revină însutit.

Deşi sunt rău, nu-s rău de tot
Căci duhul Tău este în mine
Tu poţi să mă îndrumi socot
În viaţă şi când moartea vine.

Pâine şi tihnă-i tot ce vreau
Căci toate câte-or exista
Tu ştii de-i bine să le iau
Eu fac mereu doar voia Ta.

Tu, care ai Spaţiul ca templu
Şi ca altar cerul, pământul
Ridică-ne, dă un exemplu!
Că toate-n lume-ţi ştiu Cuvântul.

poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motivaţie... sau fără

Cei plecaţi din alt secol - nu fugiţi nibelungi -
Căutam doar "mai bine"; schimb la răul de- atunci...
Întremare visam în dreptăţi şi dorinţe,
Auzite-n ascuns; din meleag pentru "fiinţe".
În speranţa de nou, pentru timpul ce vine,
Am decis ce vroiam; să-mi port grija de sine!
Să petrec peste veac - de mileniu sfârşit -
Graduând multe şcoli... La copil pregătit
Să dau vis fără griji, cu curaj de nepoţi.
Căci, în ţara mioarei de plai, nu mai poţi!
Merge anapoda totul, mulţi pierd viaţă... Ce bun?!
Judecaţi sunt bătrânii, doctori sunt, sârg nu pun...
Este multă minciună, îţi vând lucrul furat.
Ai pedeapsă degeaba, nu e lege, nu-i stat.
Se înfăşoară cu şaluri - culori curcubeu -
Fiecare cu-un sort; se crezând Dumnezeu.
Toţi punându-şi aproape, ai lor; să se ştie
Partizani fără ţară... Înspre-a ţării hoţie!
M-am scârbit de orgii, neputinţă. Sărac,
Mi-am lăsat o credinţă; fugar am plecat,
Pe tărâmuri mai noi de Vespuci, de Columb;
Să găsesc noi prieteni, mai sinceri în gând...
Tot de ai mei- cei fugiţii din timpuri străvechi-
Neîntorşi doar de sila, din zvon la urechi!
Din cea ţară, cu rege... nu; regină se pare...
Unde tot e cinstire, valoare, onoare,
Cu respect de dreptate, iubire de fraţi;
Nu pretinşi guvernanţi, parlament, magistraţi...
Ce-n discurs ne conduc şi îşi asigură plată...
Şi ne întorc la trecutul de om, la primată.
Căci, ştiu doar de al lor ban, egoiştii de ei;
Propagandă făcând cât să dai, nu să iei!

Dar, ce este, sau fostul cu gust de pelin,
Gând nu-i piedică-n dorul de vis să revin...
Şi să stau- să las totul din cel ce- am ajuns-
Să-mi continui destin neştiut, nepătruns.
Să găsesc la morminte de buni, dintre ai mei,
Cea credinţă lăuntre; "Eternul de-l vrei
Îl obţii doar cu harul de a da... căci de iei,
Nici prieteni nu ai- purtătorul de vină-
Ce nu ştii să fi bun, ca iubirea să-i ţină.
Anii toţi, cei pierduţi într-o goană de avere
Să-i împarţi, la cei mulţi, chiar de nimeni nu cere.
Să faci parte de viaţă, cunoaşteri citite;
Alor tale rudenii de neam, ne şcolite.
Cu credinţă şi har dăruieşte deplin!
Lasă suflet, nu oase, în pământul divin".

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dregători

Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ţinte ştiu nu pot s-ating;
Toţi cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.

Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toţi spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toţi de vază!?!

Orice gândesc rămân perplex,
Căci şcoala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Şi eşti o parte din "Sed lex"?!?

La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deşertăciune;
E cum săgeta... ce-ţi arunci!

Şi culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovaţi;
Nici la copii nu mai sunt taţi...
Doar paguba-i ce mai persistă!

Deci plăţile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoţi cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii sărmani

De ce în suflete avem atâta răutate
Şi mame ce au sufletele blestemate
Care dau viaţă la copii
Apoi îi lasă ai nimănui
Nu au nici suflet, nici conştiinţă
Acei ce condamnă doar la suferinţă

Nu se gandesc la legea omenească
Copilul l-au făcut că să trăiască
E tot mai plin pământul de orfani
Copii abandonaţi, sărmani
Femei lipsite de omenie şi iubire
Copii fara copilărie

Prin plâns îşi strigă al său dor
Sunt prea firavi sa ceară ajutor
Sunt tot mai mulţi copii îndureraţi
Prin gări şi prin spitale abandonaţi
Sunt tot mai mulţi copii lipsiti de mângâiere
Ce poartă în suflete poveri grele

Cuvântul mamă pentru ei înseamnă răutate
Copilul e un dar de la divinitate
Nu este un animal de soi
Să-l aruncam prin lada de gunoi
Nu-i un ziar, o pungă reciclată
Să obligăm statul să îl crească.

Chiar Dumnezeu ne plânge din icoane
de un copil ce suferă de frig şi foame
E tot mai plin pământul de cretini şi ipocriţi
De acele bestii ce pretind că sunt părinţi.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tur-retur

Să merg în pace? Da, când voi pleca!
Dar nu e nicio grabă, nu-i aşa?
Mai am şi răsărituri de văzut,
Şi mări, chiar şi oceane, de trecut,

Mai am atâţia trandafiri de dat
Şi-atâtea suflete de alintat,
Mai am şi visuri, multe, de-mplinit
Acum şi mâine sau... prin infinit.

Cu ce a fost, acum sunt împăcat,
Iar ce va fi... nu ştiu, căci n-am aflat
Nimic prea sigur. Nici nu mă omor,
Când ştiu că sufletu'-i nemuritor.

De ce mi-aş face griji, sau geamantan,
Când ştiu că pe acolo-i tot ce am?
De ce aş plânge pentru-o viaţă, doar,
Când alta mă aşteaptă la hotar?

Aşa că, dragii mei, plec doar puţin
Deşi eu aş mai sta, de n-ar fi chin
Nu pentru mine, pentru cei din jur.
Doar toţi avem biletul... tur-retur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i iubim pe acei copii

Să nu uităm de acei copii
Cu sufletul frumos, dar firav
Ca puful de păpădii,
Să-i iubim pe acei copii!

Căci ei sunt singuri,
În lumea asta mare
Şi au nevoie de-o mângâiere,
De-o dulce sărutare.

Ei au inimile îndurerate,
Căci nu au nici soră, nici frate,
Nici tată sau mamă,
Nici nu ştiu cum îi cheamă!

Să nu uităm de acei copii,
Că sunt şi ei oameni,
Nu sunt stafii!
Să iubim aceşti îngeri vii.

poezie de Vladimir Potlog (24 noiembrie 2008)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aspiraţie

Inspir, tot inspir, tot văzduhu-l inspir,
Ca să-mi umplu torace de saci aerieni.
Mă-nalţ, tot mă-nalţ, în înalt de Zefir...
Oasele îmi sunt goale, nu vă vreau pământeni.

N-am pene, n-am puf, sunt balon de săpun,
Mi-a rămas doar curatul, de suflet spălat...
Mă îndrept spre liman, spre planeta Neptun;
Am un dor de-un albastru total, azotat...

Nu mă vreau putrezire de suflet pierdut
Căci am alte idei, nu fac parte din voi;
Sunt mai pur, mult mai pur şi ţintesc absolut...
De mă vreţi înapoi, vă revin în strigoi.

Este-un greu pe Pământ şi îl faceţi mai greu,
Sunteţi huma şi lutul sau cernoziom...
Eu îmi vreau uşurinţa, planarea de zeu;
Nu de trup am nevoie, doar de ergii de-atom.

De-aş putea, aş purta doar axoni, neuroni,
Căci ce-i timp petrecut, este în ei experienţă.
Las trăitul meschin şi ambiţii, şi hormoni...
Căci oricum în neant, nu sunt trup, îs existenţă...
... În esenţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul creaţiei

Păşeam agale- în iulie de foc -
Cu soarele în explozie de atom.
Şi mă gândeam; ce mic sunt, deşi-s om...
Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc.

Cu creierul- fierbinte de amintiri-
Găseam că sunt total în handicap.
Uitat pe aici, de lume... de nu încap;
N-am loc, nici cum cel câine, printre firi.

Căci limba nu serveşte la nimic,
Chiar de vorbeşti, căci nimeni nu ascultă.
Nici nu mai ştiu, ori lumea-i foarte multă?
Ori spaţiul, ce mi-l cer, devine mic?

Nici nu mai pot să-mi stăpânesc, în piept,
Dorinţele nebune- câştigate...
Ce-am învăţat, mulţi ani, când făceam carte...
Şi mulţi apoi, gândindu-mă deştept...

Şi poate sunt, c-am trecut milioane...
De întâmplări- ce tot planificam.
Şi niciodată, ţel, nu reuşeam,
Ci un produs... a sute de persoane.

Nu ştiu de fel, cum, leul din savană,
E programat, mai bine de cât mine!?
Să fie rege, de când timpul ţine...
Şi timp, nu iroseşte de pomană!

Nu sunt nici cum furnica fără creier,
Ce poate face totul, fără minte.
Ce ştiinţa... îmi povesteşte? Se dezminte!
Nici ca să cânt, nu ştiu, precum un greier.

N-am nici talent, sau poate, n-am curajul
Cuvântul ac să-l fac- când mă susţin...
Cum scorpionul varsă prin venin
Dorinţa de-a învinge- nu sclavajul.

Abil, ca şarpele să pot să mă strecor,
Prin apă să înot- ca prin nisip...
Nu-s efilat, iar membre- de-am primit;
Târâş mă mişc, nici pom nu urc uşor.

Şi chiar cu sticle de dublez vederea,
Şi aripi de metal mă poartă în zbor...
Nu pot plana, în picaj, precum cocor,
Şi nici distinge, chinul, sau plăcerea.

Şi chiar muncind, nebun, până a piere,
Ca să adun rezerve, să fiu bine...
Eu, mulţi de-aş fi, mai mulţi decât albine;
Tot nu aş umple univers... de miere.

Iar dacă aş fi Chanel, Armani... toţi,
Cu averi imense şi laboratoare;
N-am cum s-ating esenţele de floare,
De la magnolii, ori tulipa de doi coţi.

Chiar galaxie, de buchet, de-aş da în dar,
Eu dragoste nu pot, să răspândesc;
Aşa cum Panda- simbol chinezesc-
Inimi înmoaie... în spectrul planetar.

Atunci, ce sunt, de ce susţin că-s primul?
Căci nu pot depăşi, nici un- nici unde?!...
Dar mintea, caldă, din străfund răspunde;
Doar suflet... ce-ai primit în dar... el e divinul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este tot ce nu las pe pământ!

Am trecut printr-o lume de dor
Unde taina iubirii s-a stins.
Este totul doar grabă si zor
Spre un ţel... niciodată atins!

Nu mă dor amintiri că le ştiu,
Nici iubiri nu mă dor, că le-am strâns.
N-am sădit, printre zile, pustiu,
Când necazuri au fost, nu m-am plâns.

N-am avut nici prea mult, nici puţin.
Tot ce Domnul mi-a dat, mi-a ajuns.
Călăuză... doar harul divin,
Pe cărări mult prea greu de pătruns.

Doar iubire-am furat cât am vrut.
Pentru mine e tot ce-i mai sfânt,
E esenţa plimbării prin lut,
Este tot ce nu las pe pământ.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aleanuri

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti...
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim...
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim...
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg...
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

... Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut...
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

poezie de Boris Ioachim (20 mai 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!