Mai

Mai! Mai! şi aurora cu lacrimi de topaze,
Mai: albele calicii de crini, dulci flori de-amor,
Şi vocile de frunze, şi raze, şi extaze,
Ş-a traiului uitare, un chin de care mor.

Mai: barca ce se duce pe undele tăcute,
Şi clarul dimineţii, şi veseli lopătari,
Şi luni ce sparg văzduhul pe-azururi renăscute,
Şi bălţi de-argint, şi trestii, şi candizi nenufari.

Ş-oriunde, o natură tot tânără, tot blondă,
Şi-n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud şi blând,
Lucind într-o părere de cursă vagabondă,
Jucându-şi caii de-aur şi-n inimi săgetând.

poezie clasică de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine -
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Isolde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul cupei de Murano

Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E dătătoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta închin.

În scânteierea-i de topaze
Cuprinde-al nemuririi vin. --
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.

E arta pură, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, după talaze,
E sufletescu-avânt deplin,
Nu e de aur: e de raze.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunţi suferitoare,
Oh! ningeţi, albe flori de măr.

Sub liliac
Sunt pasări dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitaţi, dormiţi sub liliac.

Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocenţă răpitoare:
Amanţi cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.

Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Şi-n umbra lui îmbătătoare
Trecutul naşte ca o floare
Ah! de-aş muri sub nucul lat.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aurul unui fulger

Aurul unui fulger pe cer s-a aruncat
Pentru a lumina întreg pământul
Şi-n clipa aceea, urma i-am luat
Păşind în universul lui cu gândul.

Lacrimi ascunse calea mi-au tăiat
Şi-n întunericul din nori ţesut deodată,
Raze de soare dulci au apărut
Şi viata mi-a părut mai minunată.

Sub curcubeu încă păşesc şi-n suflet
Încă mai simt cum soarele răsare
Mă pierd printre speranţe, flori şi cântec
Şi de dorinţă mă trezesc în zare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e nimic

(sonet de necitit)

Nu e nimic, e-o linişte de gheaţă,
se-aude doar tăcerea, ca o apă
ce-n tulburele creierului sapă
şi dă în el ca într-o fortăreaţă.

În piept ceva se sperie şi crapă,
e tot în jur un bulgăre de ceaţă
ce-apasă greu de dis-de-dimineaţă
şi-n el mă-ngrop şi-n mine se îngroapă.

Va trece tot, cândva ne vom cunoaşte
din pozele, mai galbene, un pic,
decât mai umblă mâinile pe moaşte

ori roţile de frunze de la dric,
ori şi mai proşti şi alţii se vor naşte.
Nu sunt bolnav. Nu mor. Nu e nimic.

sonet de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă iar...

E toamnă iar şi frunza-n vânt răsună iară,
Cu jale şi cu freamăt blând, într-o tristeţe-amară,
Iar cerul gri şi trist de milă varsă lacrimi –
Cunoaşte bine timpul crud şi-ale naturii datini.

E toamnă iar şi-şi plânge-amarul iar făptura
Căci iată-a mai trecut un an, încă un an de-a dura.
Aşa vor trece mulţi de-a lungul vieţii noastre
Şi-n viaţă-abia ne-or ţine-atunci, doar amintiri albastre.

E toamnă iar şi-n suflet sapă iar trecutul
Aceeaşi rană de demult, ce veştejeşte trupul.
Cu ploaie şi cu vânt şi frunze spulberate,
Cu tot ce-a fost şi nu-i acum, cu nostalgie-n toate.

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (26 noiembrie 2014)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am mai uitat...

Am mai uitat din când în când să trec
Prin universul ce te înconjoară,
Am tot uitat şi astăzi iarăşi plec
Şi-i frig şi ninge în a noastră vară.

Am mai uitat să-mi fii în amintire
Şi încercând din când în când să vin
M-atinge clandestin a ta iubire
Şi-n fiecare zi mai mor puţin.

Tot rătăcind prin dorul ce ne leagă
Doar am crezut că am şi bucurii,
Şi-am mai uitat să-ţi spun că îmi eşti dragă
Şi nopţile ţi-au devenit pustii.

Am mai uitat să-ţi dăruiesc o floare
În lacrimi ţi-am lăsat nuanţe gri,
Şi-n inimă rămâne-un dor ce doare
Uitând să uit de tine-n orice zi.

Am mai uitat şi poate-am fost departe
Gândind că în uitare îmi revin,
Cu inima rămasă jumătate
Am şi uitat... să mai trăiesc puţin...

poezie de Daniel Leonard Moraru din Din suflet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii dimineţii

Înrtr-o noapte stăpânită de sfetnici
şi mai departe de somn,
semnele venite din vise
îi lasă luminii calea liberă.

În memorie se coagulează idei
şi ochii văd ce trebuie făcut,
mâinile prind aripi nemaivăzute.

Caii dimineţii se adapă
din ape mai limpezi decât cleştarul
lângă porţile răsăritului,

ca o platină strălucind risipea raze
prin aerul care fluiera în oase de pasăre.

Nu mai lăsa loc
de trecut printre noi
şi caii au plecaţi vinovaţi de iubire.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul duminicilor de la Bellevue

La Bellevue e val de lume.
Flori de zarzăr. Cer de mai.
Sărbătoare. Râs şi glume.
Soare vesel. Colţ de rai.

Sena curge numai spume.
E-nflorită ca un plai,
La Bellevue e val de lume.
Flori de zarzăr. Cer de mai.

Dragoşti, muzici şi parfume
Sunt al zilei dulce grai,
Dar în fundul bietei hume
Tot e groaznic orice trai. --
La Bellevue e val de lume.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul ajungerii la cer

În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci…
Te-aruncă-n el un cântec-nalt,
În care-al vieţii plâns îneci.

Spărgând fluidicul său smalt,
Ca o săgeată de-aur treci.
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.

I se mai dă-n sfârşit asalt
Sub jar de patimi când te pleci,
În al tău suflet când n-ai alt
Decât fiorii dulci şi reci…
În cer s-ajunge dintr-un salt.

rondel clasic de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lui Tsing-Ly-Tsi

Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
Cu ochi mici ca de ghierlan,
Sub de-argint frunzos tezaur,
Casa e de porţelan.

Lângă ea, pe-acelaşi plan,
Pomi albaştri, zbor de graur;
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
Cu ochi mici ca de ghierlan.

Spre-a-şi croi al vieţii plan,
Asudat-a ca un faur;
Un măreţ de smalt balaur
Poartă prins l-al său colan. --
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebare

Mă caut mereu
în ziua de mâine,
dar marţi nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

De-aşi fi arhiereu,
chiar miercuri ar fi bine
să declar că sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Mâine aş fi din nou eu,
dar joi nu-i de mine,
eu nu visez la empireu.
Şi luni când mai vine?

Pentru vineri sunt un deşeu
aruncat departe de sine.
Deci tot nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Sâmbătă mi-e greu,
cu dorul de mine
topind tot ce-i al meu.
Şi luni când mai vine?

Odihnitoare mereu
cred duminică-n tine,
zi lăsată de dumnezeu.
Şi luni când mai vine?

Azi mă simt ca un zeu,
stăpân peste mine,
încrezător că-n careu
ziua de luni tot revine.

Oră de oră trec şi eu
spre zorii zilei de mâine,
dar fi-voi oare mereu
şi-n lunea care vine?

E
Calvarul zilei de luni
sau
Vremelnicia devenirii mele
?

poezie de Silviu Crăciunaş (2010)
Adăugat de Silviu Crăciunaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mor îngerii!

Mor îngerii! În ceruri e doar suspin şi plâns
Sunt trişti, tăcuţi şi gârbovi, li-i aripa lăsată,
Chiar aura din juru-i le e întunecată;
Li-s ochii în orbite; de lacrimi câte-au strâns!

Mor îngerii! Pământul e numai plâns şi jale;
Priviri fără lumină, destine retezate,
Au frunţile-n ţărână, au trupuri sfâşiate,
Şi-n drumul către ceruri n-au nici o lumânare!

Mor îngerii! Nimic nu mai e sfânt!
Mor îngerii! Şi-n Cer... şi pe Pământ!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am

Şi chiar nu contează nici cât şi nici ce,
Ce bine că am şi ce bine că e,
Ce bine că râd, chiar de lacrimi mai curg,
Am rază de soare, am zi, am amurg

Am vise născute din ochi migdalaţi,
Ce-mi cer sărutări pe obraji sidefaţi,
Am drept să iubesc inocent şi nebun
Şi glas ce mă-ndeamnă cuvinte să-ţi spun

Nu vreau să renunţ, pot avea tot ce n-am,
Am dulci amintiri să nu uit cât iubeam,
Am urmele tale în suflet şi-n gând,
De suflet sensibil cu trupul plăpând

Am dreptul să fiu în poem mângâieri
Şi flori să-ţi ofer, chiar de poate nu ceri,
Ba chiar am mai mult decât tot ce visam,
Am dragostea ta şi pe tine te am

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox

An de an se taie porci, pe săturate,
Şi-n loc să fie tot mai mici şi tot mai rari,
Paradoxal, dar porcii, din societate,
Îs tot mai mulţi şi tot mai mari!

paradox epigramatic de Viorel Cacoveanu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea de decembrie

Pustie şi albă e camera moartă
Şi focul sub vatră se stinge scrumit
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit
Iar geniu-i mare e-aproape un mit
Şi nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit
E-n negura nopţii un alb monolit
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, şi mort e poetul
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuşit
Iar crivăţul ţipă — dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer
Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte
Pe ziduri, aleargă albastre năluci
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte
"Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Şi flacăra spune: "Aduc inspirarea
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii
În slava-nvierii îneacă oftarea
Avut şi puternic emir, voi să fii.
Şi flacăra spune: "Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezii de-afară, dispare
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l emirul oraşului rar
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul
Prin aer, petale de roze plutesc
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc
Havuzele cântă — voci limpezi şoptesc
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze şi crini
Djamii — minarete — şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare -
Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă.

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică
Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică.

Din apa fântânii pe care o ştie
În urmă, mai cere, o dată, să bea
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge şi eu.
— La Meka? La Meka? — şi vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte
Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte
Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare
Şi el naintează sub flăcări de soare
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete arzătoare
Nisip, şi deasupra, cer roşu — ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de oază cu dor aşteptată
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uşurele
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă
Şi apa, în foale, descreşte mereu
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu şi mai greu
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise
Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile
Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile
Nainte — în lături — napoi — peste tot,
Oribil palpită aceeaşi culoare
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare — mai mare,
Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare
Bat tâmplele — ochii sunt demoni cumpliţi
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi
Bat tâmplele — ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă
Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moart
Dar iată — părere să fie, sau, ea?
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte... Emirul puterea şi-o strânge
Chiar porţile albe le poate vedea
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc
Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă

Şi moare emirul sub jarul pustiei
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se face un brici de oţel
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare,
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi verzi

Ochi verzi tulburi,
Îmi sapă flăcări în minte,
Prin sticlă de lacrimi,
Abur din zâmbetul tău îmi înceţoşează gândul,
Devreme,
Din glasul surd al primei priviri.

Arunc cuvinte cu nuci în gardul de sârmă,
Unele trec, altele atârnă.
Pe firul timpului mă clatin,
Beţiv de o mână,
Cu fruntea prinsă în fire de degete,
Într-o rană,
Nebună.

Spun, în tăcere,
tot dorul din mine,
Car lacrimi în car cu umărul drept,
Pasc viermi din trecut,
şi cu tine,
Aş vrea să calc firul simţirii depline.

Alb, zarea o vreau îngheţată în ieri,
Trecut este azi şi nu pot repara frica de tei,
Cu frunze si flori de minune.

poezie de Invio Nevis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopotele

Sună clopotele...
Sună clopotele-n depărtare.
Clopotele!... Clopotele!...
Câte clopote să fie?
Câte voci nedesluşite mor în zori, iar noaptea-nvie?
Câte voci blesteamă foamea
Zilelor din postul mare?...
Clopotele, clopotele...
Tac şi-n urmă sună iară.
Sunt trei clopote de-aramă, sau trei clopote de-argint?
Şi ce Crist vorbeşte-n glasul clopotelor ce ne mint
De atâţia ani de-a rândul
Şi la fel ca-n prima seară?...
Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul
Celui ce făcu pământul din nimic?
Şi ce minciună
Iar schimba-va faţa lumii?...
Sună clopotele,
Sună
Ca şi-n noaptea când surâse pentru prima oară Sfinxul!...

Sunaţi, clopote de-aramă!
Sunaţi, clopote de-argint...
Vântul să vă-nalţe cântul tot mai sus,
Tot mai departe –
Să vă spulbere-n albastrul mângâierilor deşarte
Şi să vă sugrume glasul profeţiilor ce mint.

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, nr. 8-10 (15 mai 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie

Când, primăvara, vine-n cârduri
Poporul blând de rândunele,
Eu parcă-aştept să se rentoarcă
Şi visurile mele.

Când viaţa pare mai frumoasă
Şi mai lipsită de suspine,
Eu tot aştept să se rentoarcă
Şi visele-mi senine...

Se duce vara... şi se duce
Poporul blând de rândunele,
Iar eu mă simt tot mai departe
De visurile mele...

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lucrurilor

Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase:
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prin grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, şi trăiesc
Împrăştiate-n orice case. -
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase.

Şi câte nu-ţi mai povestesc
În pustnicia lor retrase:
Cu tot ce sufletu-ţi uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. -
Oh! lucrurile cum vorbesc.

rondel clasic de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Isolde
Comentează! | Votează! | Copiază!