Tu zis-ai (Iisus la Pilat la judecată)

Sălbatică gloată cu freamăt se-abate
Păşind spre înaltul Pretoriu.
Cu ochii aprinşi şi cu feţe crispate

Mulţimea urmează pe-un Rege legat.
El merge cu capul în jos şi se-ntreabă:
,, De ce oare-n lanţuri de fier m-au băgat?

De ce mâna-mi slabă cătuşe-adunat-a
Când ea nicio muscă vreodat n-a strivit?''
S-aud şoapte-n urmă. Cum freamătă gloata!...

El merge împins de o ură păgână
Din partea acelor ce mult i-a iubit...
O lacrimă caldă îi pică pe mână

Şi alta-i urmează:,, O, suflete oarbe!
Cu glod stropiţi cerul...
Cedeţi că cu mâini înnegrite şi slabe

Putea-veţi lumina căzută din soare,
S-o faceţi să piară pe veci?
Zvârliţi, că nu el, ci păcatul mă doare...''

.........................................

Cu nalte coloane de marmură rece,
În cale, se-nalţă Pretoriul.
Iisus ca o umbră se urcă şi trece...

Pe albele lespezi, împins printre şiruri
De-ostaşi cu lungi suliţi.
Răsună cu zgomot greoaiele lanţuri...

E mută clădirea şi gloata tăcut-a.
Judeţul întreabă cu glas răguşit,
Privind ca un vultur:,, Ce crimă făcut-a?,,

Furtună de glasuri frământă răspunsul.
Trist, Domnul înalţă a ochilor pleoape.
O mare de pumni se înalţă spre Dânsul:

Din nou se închid obositele pleoape...
,, La moarte... la moarte... O, suflete oarbe!...
Căci ura-nceput-a şi mintea să-ngroape.

.......................................

Târând lanţuri grele ce-l fac să asude,
Iisus se îndreaptă prin uşa deschisă,
În sala în care Pilat stă ca jude:

,, E drept tot ce fraţii-ţi afară Îţi strigă?
E drept că Tu eşti din tulpină regească?
Făptaşul când spune, iertare câştigă.''

... Tăcere... Ecoul se pierde-n ungheruri.
Vibrează energic lucioşii pereţi
Şi tremură tainic înalte sipeturi.

Dar lunga-ntrebare nicicum nu-L clinteşte,
Şi ochii Lui umezi de-atâta durere
Prin larga-ncăpere, în jur îi roteşte...

Şi-apoi, ca un fulger izbit de un munte
Cuvântu-I de foc fulgerat-a:
,, Tu zis-ai! Aşa e, dar cine s-asculte?''

.........................................

Statui îmbrăcate în mantie lungă
Cu chipuri de cezari, puternici stăpâni,
Se clatin'. Fiorii încep să-i străpungă.

Şi picuri de rouă din ochi de ivoriu,
Din inimi de piatră picară pe lespezi.
Un freamăt se zbate în largul Pretoriu.

Plâng pietrele toate, se pleacă cezarii,
Pilat se închină şi tremură-n friguri.
Afară-i Tartarul... Şi cum vin barbarii,

Aşa vuiet face mulţimea-ndârjită...
... Se face tăcere în casa dreptăţii...
Afară, mulţimea ca-n valuri se-agită...

,, Să moară!!! La moarte!!!... Da, da, a hulit!...
Ca vântul prin frunze se zbat furtunatic,
Nu vor Împăratul decât... răstignit...

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1926)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt poporul, gloata

Eu sunt poporul – gloata – mulţimea – masele.

Ştiţi că toate marile realizări din lume sunt făcute prin mine?

Eu sunt muncitorul, inventatorul, cel care produce hrana şi hainele lumii.

Sunt audienţa – martorul istoriei. Din mine-au ieşit Napoleonii şi Lincolnii.
Ei au murit. Şi-atunci am scos la lumina alţi Napoleoni şi-alţi Lincolni.

Sunt cernoziomul pentru seminţe. Sunt preria aşteptând aratul.
Furtuni mari au trecut peste mine. Uit.
Tot ce am mai bun este consumat şi risipit. Uit.
Toate,-n afară de Moarte, vin la mine
şi mă pun la muncă şi renunţ la tot ce am.
Şi uit.

Uneori gem, mă clatin şi, spre-amintire,
stropesc istoria cu picături de sânge,
Apoi – uit.

Când eu, Poporul, voi învăţa să-mi amintesc, când eu, Poporul,
voi folosi lecţiile zilei de ieri şi nu voi mai uita cine m-a jefuit anul trecut,
cine m-a-nşelat – atunci nimeni de pe pământ nu va mai rosti numele:
"Poporul", în derâdere şi nici nu va mai zâmbi batjocoritor.

Gloata – mulţimea – masele – atunci vor sosi.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa celor plecaţi

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Tunet brăzdează pământul
Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plâns de dureri aşternutul.
Ne apasă doruri multe,
Prunci în lumea largă pleacă,
Nimeni plânsul să ne-asculte,
Ca pe-un cânt, nu mai încearcă.

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Verbe, în văpăi se-nalţă,
Al durerii noastre cântec,
E-un vulcan ce prinde viaţă.
Ce sfielnic trece vântul
Pe arzândele ogoare!
Ni s-a sărăcit pământul
De cenuşa din osoare.

Tunet brăzdează pământul,
Vocea lui Iisus coboară.
Gol ca-n suflet e mormântul
Şi furtună e-n afară.
Ninge fluturi de mătasă
Din frântura de credinţă.
Fie-ţi fiinţa iar miloasă,
Ca o candelă aprinsă!

Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plăteşte cu boli şi ură...
Cerul nu cunoaşte zâmbet,
Timpul nu are măsură.
Stânci în suflete se-nalţă,
Toţi luptăm spre a avea,
Apoi, sărăciţi de viaţă,
În urmă le vom lăsa.

Plâns de dureri e aşternutul...
Iisus prin noi s-a răstignit
Şi-nsângerat este pământul.
Din neam în neam, s-au risipit
Atâtea seminţii prin care
S-ar fi plătit greul păcat
Şi lumea toată-nsângerare
Prin viaţa însăşi a lăsat.

Ne apasă doruri multe
Dor de prunci, părinţi şi fraţi.
Plânsul nu vor să-l asculte
Cei mişei şi cei bogaţi.
Până dincolo de zare
Cerul s-a-mpărţit în umbre,
Rana, azi, în suflet doare...
Ce folos pietrele scumpe?!

Pruncii-n lumea largă pleacă,
Au uitat de Dumnezeu.
Alte griji pe umeri poartă!
Doar atunci când le e greu
Văd Golgota. Văd Iisusul
Blând şi bun şi iertător,
Doar atunci li-i rană plânsul
Şi se-ntorc la casa lor.

Nimeni plânsul să le-asculte
Nu-i, căci toţi s-au risipit.
Cruci bătrâne, chipuri slute,
Înainte-le-au sosit.
Sterp ca praful din uliţă,
Satul, azi s-a arătat.
Doliul flutură-n portiţă...
Plânge un bătrân pe prag.

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă,
Nimeni plânsul să-i asculte.
Dumnezeu, deodată, pleacă
După inimile frânte.
După prunci fără de tată,
Ori părinţi fără copii...
Dumnezeule, îi iartă!
De-acum nu-i mai osândi!

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă
Nimeni plânsul să le-asculte.
Pruncii-n lumea largă pleacă,
Ne apasă doruri multe...
Plâns de dureri aşternutul
Şi lumea-i jale şi urlet,
Tunet brăzdează pământul,
Pâlpâie fulgere-n suflet.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul din gând

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Şopteşte deasupra mulţimii de fire,
A ierbii ce-şi unduie părul cel verde,
Sub vorbele-şoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine ştie,
Căci şoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieşise din ghindă fragil şi subţire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viaţă încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Priveşte spre ceruri şi vrea doar o rază
Puţină căldură, lumină şi rouă,
Căci iată şi primele frunze! - sunt două,
Şi-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezeşte pădurea la viaţă
Se-aud din tufişuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori şi în stiluri,
Un uliu-şi ascunde privirea de gheaţă,

Pe cer, astrul zilei se-nalţă de-o şchioapă,
Fantome de ceaţă dansează, prind formă,
Culorile nopţii acum se transformă,
O bufniţă capul roteşte, mioapă.

Micuţul stejar îşi priveşte vecinii,
Se-nalţă să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toţi se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul şi plânge-n tăcere,
Un prunc ce aşteaptă căldura să vină.

Suspină, aşteaptă şi, parcă de milă,
O rază-l ajunge şi-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-şi urmaşul în marea lui umbră.

Cu greu se înalţă, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăşi în vară,
A fost ocrotit de nămeţi, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Priveşte cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere şi nu vrea să moară
Îşi simte micimea în viaţă amară
Şi-aşteaptă finalul din gândul cel tainic.

Şi, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic şi gânduri mişele,
Priviri ucigaşe fixându-şi cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriaşii din ceruri îşi varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... şi pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarţă un foc ce mocneşte
În rana adâncă ce creşte şi creşte...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunţă sfârşitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreaţa coroană,
Din stratul de frunze se-nalţă-n lumină
Copii ai naturii, subţiri în tulpină,
Dar verzi... şi ce poftă de viaţă emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atraşi de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe şi murii.

Trec anii, poiana-i de-acum şi mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă şi n-au apărare.

Mai trec nişte ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmaşii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuşi creştea greu, în umbră,
Şi gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-şi trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viaţă urâtă şi sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viaţa-i frumoasă şi plină,
Coşmarul ce-l chinuie: gândul şi focul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pilat

Tu ai privit vreodat' o ţară
Doar ca pe un trup crucificat,
Când cerul a-nceput s-o doară,
Răstignită fără de păcat?

Cu tâmpla prăvălită-n mare,
Cu dealurile tremurânde,
Cu munţii strânşi spre apărare
În clipele ei muribunde,

Când din izvoare curge sare
Şi ochii ei nu mai au lume,
Când rupi din ea cu disperare
Şi-i laşi copiii fără nume,

Tu mi-ai privit vreodată ţara,
Prizonieratul meu de voie,
Cum ea îmi dăruieşte vara,
Cum eu sunt doar a ei nevoie?

Nu am putere să te-nduplec,
Nu pot să o cobor din cruce,
Priveste in jur imperii trec,
Noi soart-am învăţat a duce...,

Se va-nălţa când va da Domnul,
Salvându-şi sufletul nevinovat,
Dar tu-n coşmar trăi-vei somnul,
Mâinilor nespălate de Pilat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor ce pleacă peste hotare

Pleacă românii, dragi români, din ţară,
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Alei pustii şi mută deprimare...
Steag de tristeţe flutură în zare.
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-o dată,
Rodesc dureri în suflete de piatră.
Copaci de foc mi-au junghiat lumina,
Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina.

Pleacă românii, dragi români, din ţară
Şi pita lor, de-acum, e mai amară.
Li-i plânsul grâu şi lacrima furtună,
În suflet multă suferinţă-adună,
Lasă iubiri, părinţi, copii, sperând
Că poate-o să-i revadă în curând.
Şi timpul lor e clopotul ce bate
Trudind pentru un strop de libertate.

Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă...
Cad frunze din copacii de aramă.
Tristeţea-n râu de frunze se revarsă...
Români pribegi, întoarceţi-vă acasă!
Copaci s-au frânt... şi inimi... şi destine.
De ţara voastră nu v-a fost ruşine,
Dar aţi plecat, purtând pe tălpi ţărână
Şi dor de glie, cer senin şi mumă.

Alei pustii şi mută depimare...
Se plânge-aici, se suferă, se moare!
În lăzi de zestre ia înflorată,
Pe cei ce vin din urmă îi aşteaptă.
Pocneşte-un lemn în sobă... Sărăcia
Ne-a izgonit cândva din România.
Mucegăiesc iţarii şi opinca
De când eram, vezi Doamne, atâtica.

Steag de tristeţe flutură în zare...
Oh, Românie, Românie mare,
Îţi plecă pruncii şi îţi mor bătrânii,
În sărăcie-şi duc tristeţea unii.
Cenuşa strămoşească, din osoar,
Cheamă românii-mpodobiţi cu har.
Stăpâni, nuntind a jadului sclipire,
Se-nalţă brazii, dându-le de ştire.

S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată,
Bunica, într-o bluză înflorată
Toarce-n fuioare gânduri şi speranţă.
Ar vrea ca pruncu-i să se-ntoarcă acasă,
Căci ţine-ascuns din nou, sub o basma
Argintul cast al anilor de nea.
I-ar da sărutul ca pe-un giuvaer,
Apoi senină, s-ar sui spre cer.

Rodesc dureri în suflete de piatră...
În depărtări, bunicul o aşteaptă.
Dar cum să plece?! Cum să-i dea de ştire?!
Din depărtări, feciorul nu-i mai vine
Şi lacrima şi-o şterge de năframă,
De dorul celui dus, de bună seamă.
Îşi strânge pieptul în ilic şi plânge,
Se roagă la icoană,-şi face cruce...

Copaci de foc mi-au junghiat lumina...
"- Din depărtări veni, mătuşă Tina.
Vezi, ţi-a lăsat nepotul veşti că vine
Acolo-i bine, dar i-e dor de tine."
"- Să-ţi fie ziua binecuvântată!
Şi fericită fii în veci, nepoată!"
Românul fremăta de nerăbdare
Şi cerul tot părea un câmp în floare.

"- Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina
Când eu am fost iubirea şi lumina...
Să-l văd odată, apoi pot pleca
Etern biruitoare-n lumea mea.
Vino străine, orice-ai vrea mi-oi cere,
Dar trece-ţi mâna-n semn de mângâiere
Pe fruntea mea, durerea de-mi alină,
Căci sunt a vieţii tale rădăcină."

Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina,
Copaci de foc mi-au junghiat lumina.
Rodesc dureri în suflete de piatră,
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată...
Steag de tristeţe flutură în zare,
Alei pustii şi mută deprimare.
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Pleacă românii, dragi români, din ţară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântaţi

Binecuvintează într-una
suflete pe Dumnezeu
Tot ce am binecuvânte
Numele Lui tot mereu.
Îmbrăcat e în măreţie
şi în slavă-I ne'ncetat
E nemărginit de mare
fie în veci glorificat.

Suflete binecuvântă-L,
binefaceri ai primit
Nu uita însă nici una
din câte ţi-a dăruit.

El fărădelegi îţi iartă
Îţi vindecă boala ta
Suflete binecuvîntă-L,
şi aceasta nu uita.

El din groapă-ţi izbăveşte
viaţa, nu-L da în uitare
Te înconjoară-n bunătate
şi în mare îndurare.

Când ajungi la bătrâneţe
face să întinereşti.
Alergi tu în bătrâneţe,
dar nicicum nu oboseşti.

Zbori ca vulturul bătrâne,
umbli fără obosire.
Şi se cade ca într-una
Domnului să dăm cinstire.

Domnul face El dreptate
celor care-s asupriţi.
Pâine dă la cine n-are
la acei ce-s flămânziţi.

E bogat în bunătate
şi este îndurător.
Milostiv e Domnul nostru
e îndelung răbdător.

Nu ceartă fără încetare
doar o clipă-I e mânie.
Îndurarea-I toată viaţa
aşa Domnul ţi-o dă ţie.

După greşul nost' nu face,
nu face după păcat.
Nu ne pedepseşte Domnul
aşa cum noi am lucrat.

Bunătatea-I pân' la ceruri,
cum e cerul de pământ.
Aşa bunătate are,
pentru cei ce a Lui sunt.

Cât apusu-i de departe
de celălalt capăt răsărit.
Tot aşa El depărtează
de la noi ce am greşit.

"Eu îţi şterg fărădelege",
spune Domnul, nu uita.
"Şi nicicând şi niciodată
nu duc aminte de ea".

Cum un tată se îndură
pentru toţi a lui copii.
Aşa se îndură Domnul
pentru noi din veşnicii.

El cunoaşte slăbiciunea
lipsurile ce avem.
Cum suntem făcuţi, El ştie
din ţărână că suntem.

Viaţa noastră pământească
ca şi iarba-i pe pământ.
Înfloreşte ca şi floarea
se usucă când e vânt.

Cum se risipeşte norul
aşa omul, viaţa sa.
Nu îl mai cunoaşte locul
în care el locuia.

Bunătatea-I este mare
pentru cei fără cusur.
Spune El: "În a mea spiţă
pentru copii mă îndur.

Pentru cei ce legământul
ne'ncetat ei îl păzesc.
Şi aminte de porunci
ei le au şi le păzesc".

Împărat pe tot pământul
este Domnul, osanale.
Scaunu-I este în ceruri
în cerească sfântă cale.

Binecuvântaţi pe Domnul
îngeri în putere tari.
Voi ce ascultaţi Cuvântu-I
şi porunca vă e fruntari.

Binecuvântaţi pe Domnul
toata oştirea cerului.
Robi care îi faceţi voia
Aduceţi mărire Lui.

Binecuvântaţi pe Domnul
lucruri toate cîte sînt.
Suflete binecuvântă-L
Cu tot ce e pe pământ.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golgota - justiţia umană

Ierusalim
e noapte
şi florile reci ale nopţii
lucesc sus pe cer
ca
o cunună de cuvinte
ce
ţi se aştern pe buze
pe
aripi de vis
chiar la Caiafa
marele preot
unde
Isus e legat
şi El
se scaldă-n tăcere

El
Lumina ce
ne lumineză lumina

preoţii
cei mai de seamă
bătrânii şi cărturarii
căutau o acuzaţie demnă de luat în seamă
dar
nimic
nu se găsea

Isus
era nevinovat
mai curat ca picurul de rouă

doi martori
au venit mai pe urmă
şi
iată ce-au mărturisit

Omul acesta a zis
Eu pot să stric Templu Lui Dumnezeu şi
iarăşi în trei zile
la loc să-l zidesc
iar
marele preot
s-a sculat în picioare
şi i-a zis Lui Isus
nu răspunzi nimic la ceea ce
mărturisesc aceştia
împotriva Ta

Isus
tăcea
dar
marele preot
a izbucnit

te jur
în Numele Dumnezeului cel viu să
ne spui
dacă eşti Hristosul Fiul Lui Dumnezeu

da sunt
şi mai mult
vă spun că veţi vedea pe Fiul Omului la
dreapta Lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului

a hulit
a strigat marele preot şi
şi-a rupt hainele
acum aţi auzit hula Lui

şi-a rupt hainele şi-n ochii Lui Dumnezeu
rupte
au rămas
căci el Caiafa marele preot nu stătea înaintea
vreunui om
ci
stătea înaintea Creatorului întregului Univers
a
Celui ce a zidit
şi munţii
şi marea
şi zborul şi umbra
viaţa şi omul
făptura mâinilor Sale

căci El
Osânditul
era
Fiul Lui Dumnezeu
Marele nostru Creator
Cel ce i-a spus lui Moise
Eu sunt
Cel ce sunt

de aceea
Hristos i-a spus lui Caiafa
veţi vedea
pe Fiul Omului la dreapta puterii Lui Dumnezeu
şi
venind pe norii cerului

Hristos
i-a pus sub ochii minţii cheia puterii Sale
dar mândria lui Caiafa
l-a împiedecat s-o vadă
şi
marele preot s-a prăbuşit în mândrie şi ură
şi
i-a întrebat pe cei din jur
ce credeţi

e vinovat
să fie pedepsit cu moartea

dar
pentru ce
pentru că a spus
veţi vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului

şi
preoţimea lui Israel
şi aprozii
l-au scuipat în faţă şi
cu pumnii l-au plesnit
şi
l-au pălmuit zicând
Hristoase
proroceşte cine te-a lovit

ei
înţelepciunea lui Israel
l-au pălmuit
şi
l-au lovit pe Cel ce e
Înţelepciunea
adevărata Înţelepciune
ce
a creat şi ochii
şi văzul
palma şi degetele
auzul şi sufletul
El
Cuvântul Lui Dumnezeu

bătrânii lui Israel
şi marii preoţi
l-au
dus pe Isus înaintea Lui Pilat
iar el
l-a întrebat
eşti Tu
împăratul iudeilor

da sunt
i-a răspuns Isus
dar
nu i-a mai răspuns nimic la
acuzaţiile care i le aduceau preoţii cei mai de seamă
şi
bătrânii norodului

atunci
era un întemniţat vestit
numit Baraba
şi Pilat
care trebuia să elibereze un deţinut
i-a întrebat pe cei ce-l aduseseră pe Isus
pe cine voiţi
să vi-l eliberez
pe Baraba
sau pe Isus care se numeşte Hristos
dar
preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au înduplecat norodu
să-l ceară pe Baraba
iar pe Isus să-l dea la moarte
astfel
că ei au strigat
pe Baraba
îl vrem pe Baraba
dar
ce să fac cu Isus
i-a întrebat Pilat
să fie răstignit
să fie răstignit
dar ce rău a făcut
i-a întrebat iarăşi Pilat

şi mulţimea a început şi mai tare să strige
să fie răstignit
să fie răstignit

văzând Pilat
că vorbele şi discuţiile cu mulţimea
nu ajută la nimic ci doar
strigătele norodului
se înteţesc şi mai mult
să fie răstignit
să fie răstignit
a
luat apă şi şi-a spălat mâinile
afirmând cu glas tare înaintea norodului
eu sunt nevinovat
de
sângele neprihănitului acesta
şi
tot norodul lui Israel care era prezent a strigat
asupra noastră şi
asupra copiilor noştri
să fie sângele Lui

Pilat
l-a slobozit pe Baraba
iar pe Isus l-a dat în mâinile lor
ca să fie
răstignit

legea
şi justiţia umană
eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acesta
dar totuşi
l-a dat să fie răstignit

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Golgota

Golgota
coloane de ochi
se desprind din priviri
şi aleargă
aleargă pe drum
anevoios urcând
urcând
tot mai sus
mai sus
şi mai sus

în frunte
e crucea
ostaşii
şi Cel osândit
cu grijă
crucea să-şi poarte
cu încă
alţi doi
osândiţi
crucea
să-şi poarte
căci crucea
e uşa
dinspre moarte
salvarea
nu a osânditului
ci-a
omenirii întrgi

Golgota
pe culmi de surâs amar
alunec
ca floarea în vânt

un pas pe Calvar
şi-un ochi
spre cerul cel sfânt
spre Cel ce iubeşte
omul
omul
fiinţa umană

soarele
priveşte cu durere
de sus
peisajul nefiresc
căci iată
Creatorul
Creatorul soarelui
şi al
pământului
e
zdrobit
bătut şi plesnit
cu crucea-n spate
însângerat
urcă în durere
slăbit
de putere
abia mai păşeşte
purtându-şi crucea
prin
labirintul durerii

lovit
de strigăte vulgare
plesnit
şi osândit
El urcă pe cărare

nedespărţit de cruce
dar faţa Lui străluce
inundat
de-o lumină nefireasă

pe culmi
de surâs amar
alunec
ca floarea în vânt
un pas pe Calvar
şi altul
spre cerul cel sfânt

coloane de priviri
din dreapta
din stânga
din faţă
din spate
înfloreşte tabloul
Calvarului

ochi pierduţi
în lacrimi
ades se-ncrucişează
cu ochii osândiţi

Isus
ducându-şi crucea
slăbit
şi urgisit
se-mpiedică şi cade
dar Simon din Cirena
îi duce crucea

Golgota

Isus
e aşezat pe cruce
şi pac
ciocanul se aude
iar sângele-i ţăşneşte
din mână
căci cuiul îi pătrunde
adânc în carne
durerea
durerea îl prăvale
şi Fiinţa îi străpunge
dincolo
de dincolo

iartă-I Tată
iartă-I Tată
căci ei nu ştiu ce fac
dar iarăşi o bătaie
şi-un fulger de durere
îi inundă Fiinţa
căci şi cealaltă mână
cusută e pe cruce
în picuri mari de sânge
şi şocuri de durere
groaznice şi amare

Isus
e răstignit
pe Golgota
pe cruce
neprihănit
şi fără nicio pată
însuşi Pilat a spus

eu nu găsesec nicio vină în El
şi nici preoţii
nu i-au găsit niciuna
doar acuzaţii
fără niciun fundament

condamnat
şi osândit
de justiţia umană
şi cât de real şi concret e lucrul acesta

pentru că
a vindecat bolnavii
şi orbilor le-a dat vedere
pe ologi
i-a făcut să umble
celor cu mâini uscate
le-a dat mâini
să le folosească
după dorinţă
iar săracilor
le-a propovăduit Evanghelia
în care a confirmat
că El
e Fiul Lui Dumnezeu
e Cuvântul
e Fiul Omului
e Uşa oilor şi
Păstorul cel Bun
e Calea Adevărul
şi Viaţa
Pâinea Vieţii
Lumina lumii

omenirea
dacă ar învăţa Evanghelia Sa
şi-ar pune-o în aplicare
n-ar mai fi ucideri
n-ar mai fi războaie
n-ar mai fi hoţi
n-ar mai fi minciună
şi nicio nelegiuire
ci Adevărul
ar înflori planeta
cu-o altă viaţă

Isus
a murit răstignit
pentru că
a iubit
omul
fiinţa mea
fiinţa ta
şi-ntreagă omenirea

credinţa-n El
dă viaţă
pentru veşnicie
căci viaţa
doar în Numele Lui se primeşte

poezie de Ioan Daniel Bălan (6 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi uitaţi

Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să mă pierd în adâncimea
Onglizii tale sufleteşti.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să tânjesc dup-o privire
Ce infinită mi-o doresc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
În albastrul lor sublim
Să mă pierd ca-n labirint.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Lumea-ntreagă să se oprească,
Doar ca eu să-i proslăvesc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Ochii tăi să mi se pară,
Casă sufletului meu.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să te urc pe-un piedestal,
Şi să nu te mai urnesc.
Dar mai trist când vine vremea,
Şi ochii nu se mai întâlnesc.
Şi ai vrea să simţi durerea,
Doar o dată să-i mai vezi.
Să te îneci din nou în ei,
Să-ţi spună din nou poveşti,
Să-ţi creezi din nou iluzii,
Că în conştiinţa lor, trăieşti.
Dar pleoape grele îi ascund,
Trecut-a timpul peste noi,
Aproape am uitat albastrul
Ce l-am idolatrizat demult.

poezie de Mihaela Ciuhoreanu
Adăugat de Mihaela Ciuhoreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lanţuri de iubire

M-ai strâns cu lanţuri de iubire
La pieptul Tău, Isuse drag,
Aşa că numai lângă Tine
Pot fi şi liber, şi legat.

Legat cu lanţul libertăţii
De Tine, Dumnezeul meu,
Sunt rob şi fiu eternităţii,
O rază caldă dimineţii
Sub ceru-nalt, şi-n cerul Tău.

Că-n pagini sfinte de istorii
Cândva-ai rupt jugul lui satan
Cu sângele vărsat spre glorii,
Căzând mai greu ca piatra morii,
Pe inimi crude de duşman.

Tu-ai fost o stâncă pentru viacuri,
O punte gloriei cereşti!
Când cele mai 'ncordate arcuri
Veneau cu forţă spre atacuri
Vedeam cum strigi, că mă iubeşti.

Şi-am zis: Deaceea ai tot dreptul
Să faci din mine ce doreşti...
Rămân un rob în lanţuri sfinte
Şi paradox, după mormine—
Un fiu al casei Părinteşti.

Cu lanţuri sfinte de iubire
Mai ţine-mă, Isuse drag,
Căci numai, numai lângă Tine
Pot fi şi liber şi legat.

poezie de Mihai Ghidora (16 martie 2017)
Adăugat de Mihai Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verset blajin

afară-i vreme caldă, cu vânt ce lin adie
şi stele care scălda a nopţii feerie
în apele luminii şi-n razele tăcerii
ce curg în drepte linii prin prizma primăverii

şi Paştele se trece cu moarte iar pre moarte
călcând destinul rece, făcând la lume parte
de veşnica iertare prin veşnica iubire
prin Fiul care moare pe crucea prorocirii...

şi iarăşi reînvie ducând păcatul lumii
şi duc-se pe pustie în hăurile humei
şi noi iertaţi în toate venim la cimitire
sorbind eternitate din cupa manturii

şi pomenid plecatii cu pâinea- trupul Lui
sorbind din revelaţii şi vinul nimănui...
... şi vremea-i ca-n psaltire cu soare şi senin
şi lume -n cimitire şi Paşte de Blajin...

poezie de Iurie Osoianu (2 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lege nefirească

Doamne, oh, ce lege nefirească!
Omu,-n viaţă nu-i decât un râu...
Poposeşte prea puţin acasă.
Griji, speranţe, vise,-l ţin în frâu...

I-a sortit pesemne DEMIURGUL,
Să îşi spele rănile adânci...
Curge veşnic, sfredelind pământul.
Rareori se caţără pe stânci.

Albia ascunsă, de sub pleoape,
Mai tresaltă ca un clopot viu,
Ancestrală literă s-adape
-n trecerea-i fugară prin pustiu.

Printre lacrimi caută răcoare
Şi în lacrimi se avântă iar,
N-are nici o clipă alinare
Şi iubirea-i este în zadar.

Ne înalţă valuri spre pieire
Şi-n tăceri, cascade devenim,
Alergăm înspre nemărginire
Şi prin moarte, iar ne risipim.

Că trăim în ură sau război,
Dar dorim doar dragoste şi pace
E un pact, pe care-l facem noi,
Chiar de armistiţiul nu ne place.

Ne sugrumă lanţuri de tăcere
Şi finalu-i trist şi e banal,
Ca o nefirească mângâiere,
regăsită-ntr-un decor carnal.

Ne ascundem - valuri de lumină,
Portativul vieţii s-a sfârşit.
În clepsidra plină de rugină,
Numai întuneric am găsit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oltenii lui Tudor

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu mulţimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfântă,
Iese cântec vitejesc,
Şi cu glas de surle cântă
Tot poporul românesc.

Las să-i sune surle-n ţară,
Să-şi adune-olteni destui,
Ţara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui
Mândra patrie română
Nu sub braţ de oameni slabi,
Ci voinică şi stăpână
Cum a fost sub Basarabi.

Zboară corbi pe sus, băiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Şi se zbat de-atâta sete
Şi de foame se izbesc:
N-au s-aştepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toţi răzbunătorii tăi!

Cine vrea părtaş să fie
Dreptului pe-acest pământ
După Tudorin să vie!
Că-i trimis de Domnul sfânt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuşi s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat şi ei mereu.

Ridicaţi, români, Dreptăţii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi şi libertăţii
Faceţi-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, să ştie
Că izbit va fi de voi,
De cei straşnici în mânie
Şi din leagăn de eroi.

Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toţii, pui de lei,
Pentru ţara Românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămaşa morţii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorţii,
Va trânti dranii jos!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara şi virusu

A-nceput să-nmugurească
Pomii iarăşi prin grădină
Unii chiar să înflorească
Căci e soare şi lumină

S-a-ncălzit şi pe afară
Primăvara a venit
Să ne mângâie acum iară
Domnul cum a hotărât

Înverzesc şi se albesc
Multe locuri azi în jur
Din pomi mulţi azi înfloresc
Aerul — e tot mai pur

Primăvara ne topeşte
Ochii astăzi şi privirea
Chiar pădurea înverzeşte
Clătinându-ne amintirea

Dar cu primăvara iată
Un virus a apărut
Răsturnând planeta toată
Cu chipu lui nevăzut

Şi la moarte pe atâţia
De oriunde i-a trimis
Le-a luat l-atâţi viaţa
Şi ochii aici le-a-nchis

Geme-ntrega omenire
Nimeni capu nu-l ridică
Căci la moarte şi pieire
Iată cât de mulţi azi pică

A pierit acum mândria
Nu mai e ca altădată
Când omu-şi vede pieirea
La uşă aşteptând să-i bată

Toţi suntem iată smeriţi
Şi atâţi spre Dumnezeu
Strigăm să fim izbăviţi
Din necazu acesta greu

Domne îndură-te acum
Şi ne oferă Tu salvarea
Al vieţii noastre drum
Să capete-nviorarea

Fă-ne dar copiii Tăi
Să umblăm doar în lumină
Nu pe calea celor răi
Ci în dragostea-ţi Divină
08-aprilie 2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Labirintul lacrimei

Viaţă-n lacrimi putrezind
Lanţuri de dor îmi sfărâmă ;
Temeri pentru cei ce mă vând,
Iubire celor ce mă ţin de mână!

Crucea creşte azi din mine
Oarbe sfinte înzidiri...
Greu e-n lume fără destine,
Greu e-n miezul altei firi!

Viaţă-n lacrimi putrezind
Lanţuri de dor îmi sfărâmă ;
Temeri pentru cei ce mă vând,
Iubire celor ce mă ţin de mână!

Zaruri oarbe aruncate
Miza fără niciun ţel...
Dincolo de singurătate,
Dumnezeu, singur şi El!

Viaţă-n lacrimi putrezind
Lanţuri de dor îmi sfărâmă ;
Temeri pentru cei ce mă vând,
Iubire celor ce mă ţin de mână!

Ca şi Iisus pe Cruce sunt
Parte din ceruri, parte din pământ...
Mama şi Tată în DOR DURUT
Plâng, mă iartă... să-I iert/să nu-I uit!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună-n ochii tăi

E atâta lună în ochii tăi
Şi luminează sângerândă,
Din când în când o rază crudă
Sticleşte în ochi cu vâlvătăi.

Din când în când clipeşti din pleoape
Cu genele spre frunte-ntoarse,
Priveşti spre stelele colţoase
Şoptind încet: "stai pe aproape".

Ce raze blânde vin din noapte
Şi cum ne mângâie, şi-s hoaţe,
Aş vrea să te cuprind în braţe,
Ai vrea şi tu, dar stăm deoparte.

E toată luna în ochii tăi
Şi pare că nu vrea să plece
Şi între noi e-atât de rece
Cu un parfum plin de văpăi.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te simt

Cum vântul bate printre crengi,
şi bate şi prin mine,
cum albii fulgi de necuvânt
trec şi prin cer, şi piele,
te simt trecând acum pe-aici,
cu degetele grele.
Te naşti din mine, zi de zi,
cătând prin nouri stele,
şi cu-n surâs îmbietor
m-arunci înspre tăcere.
Cum să te uit? Cum să nu fug
din calea ta, fiinţă,
când gând din gând,
din ochi făr' de căinţă,
răsari ca să mă duci, cântând,
departe, cât mai mult,
peste pămînt şi stele,
lăsând în urmă lacrimi şi tăcere?

poezie de Diana Iordache
Adăugat de Ana Muresan
Comentează! | Votează! | Copiază!