Apostolul

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliţă -
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiţă.
Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.
Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi fusul se opreşte-n mâna
Înduioşatelor neveste.
Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinşi, feciorii strâng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.
Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Şi-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.
Bătrânul mag înalţă fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârşit de jale!
Acelaşi dor tresare-n piepturi
Când glasul strigător răsună,
Şi gemăt înfioară firea
Prelung şi greu, ca o furtună.
Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.
Din cetăţuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunţii lui boltite
Din aur împletesc cunună.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dascălul

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur...

Mă văd în pragul zilelor mai bune...
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. - O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.

poezie celebră de Octavian Goga din Poezii (1905)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

poezie celebră de Octavian Goga din volumul: Poezii (1905)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dăscăliţa

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
"Ce mâini frumoase are domnişoara!"

... Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...

poezie celebră de Octavian Goga din Poezii (1905)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe inserate

Mireasa cerului albastru
Îşi împânzeşte-n ape chipul,
De vraja ei tresare unda
Şi-nfiorează-se nisipul.

S-aştern bobiţele de rouă
Pe-ntinsul luncii patrafir:
Din mâna cerului, părinte,
Se cerne preacuratul mir…

În mulcom zvon se-mbrăţişează
Cu apa trestia bolnavă -
Doi licurici şi-aprind sfiala
În adăpostul de otavă.

S-aude toaca cum, grăbită,
În fag o bate-o gheunoaie -
Se odihnesc pe iarbă mieii,
Şi zurgălăii de cioaie.

Domol purcede glas de schijă
De la clopotniţa din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal.

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moisescu: Alo! Cine sunteţi? Casa Albă? Aaa! Muntele Sfânt. Vă ascult. (Se aude, puternic, glasul Bătrânului. Toţi ascultă cu atenţie.)
Bătrânul (Vorbeşte din afara scenei. Moisescu îl ascultă la telefon): Moisescule! Tu şi ai tăi sunteţi aproape de Pământul Făgăduit. Dar nu-l veţi găsi, câtă vreme între voi nu va fi pace şi linişte. Eu sunt Poporul. Poporul tău, muncit şi tăcut. Am urcat pe muntele sfânt al credinţei străbune pentru a scruta zările. Din înălţimea sa am zărit locul căutat. Vino! Te aştept să ne sfătuim. Eu sunt Poporul! (Moment de aşteptare. Uimit, Moisescu închide telefonul.)

replici din piesa de teatru Logica rătăcirii, scenariu de Valeriu Butulescu (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrân de-atâta lună

Am scris în tinereţea mea nebună,
Ceva ce se întâmplă-abia acum,
Că voi ieşi pe cel din urmă drum,
"Albit şi alb, bătrân de-atâta lună".

Era făcut din calcar şi furtună
Oraşu-n care am visat să fug,
Purtând în păr cenuşa mea de rug,
"Albit şi alb, bătrân de-atâta lună".

Vai, podurile peste râu răsună,
De-atâta alb halucinant din cer,
Şi simt că mă topesc în ierbi şi pier,
"Albit şi alb, bătrân de-atâta lună".

Şi noaptea mea cu moartea mă cunună,
"Albit şi alb, bătrân de-atâta lună".

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun

Eu l-am văzut pe Moş Crăciun:

E un moşneag...

Cu barbă albă, cu cojoc şi cu toiag,

Ca toţi moşnegii care trec pe drum.

Departe, într-o ţară fermecată

În care nimeni n-a ajuns vreodată,

Stă singur cuc într-un bordei de fum.

Bătrânul, Moş Crăciun!

Şi trage moşul, trage din lulea...

Şi zilele se duc, şi iarna vine,

Şi prin căsuţe-ncep a-l aştepta

Băieţi cuminţi şi fete mici ca tine.

Şi într-o sară, Dumnezeu-cel-Sfânt

Întinde mâna-i bună spre pământ

Şi-anină-n cer, de-un fir de borangic,

Un pui de stea pentru Isus cel mic...

Atunci pe nevăzute cărărui,

Porneşte Moş Crăciun cu sacul lui,

Şi când adoarme zvonul de colindă,

El bate-ncet la uşa de la tindă...

A fost, moşneagul bun, şi-acum un an,

Dar tu erai prea mică şi nu ştii:

Ţi-a pus sub perinuţă jucării

Şi-un cerceluş cu piatră de mărgean.

Iar când a fost să iasă din iatac,

Măicuţa l-a pândit de după uşă,

Să nu te vâre din greşeala-n sac,

Ca pe-o păpuşă!

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a bătut un moş la poartă...

Mi-a bătut un moş la poartă,
Biet ţăran cu ţundra sură,
Îl lătrau departe câinii
Când să-mi vie-n bătătură.

Cu sfiala lui senină
Mi-a trecut cucernic pragul,
Ca un sol din altă lume
Zâmbitor păşea moşneagul.

Câte nu ne povestirăm
Stând alăturea la masă?...
Sfânta mea copilărie
Mi-a venit cu el în casă.

Rând pe rând îmi înviară
Năzuinţe frânte-n două,
De la satul de sub munte
Până-n lumea asta nouă.

Murmura încet în barbă,
Se trudea să mă-nţeleagă,
Sta pe gânduri dus bătrânul
Când i-am spus povestea-ntreagă.

Mi-a plecat cu ochii umezi
De amara-nvăţătură:
- N-o mai spune nimănuia
Biet moşneag cu ţundra sură!...

poezie celebră de Octavian Goga din Ne cheamă pământul (1909)
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din poveste

Dragul meu - lumina din poveste
Adierea vântului, în vara secetoasă
Pajiştea de flori imortela
Casa inimilor plimbându-se-n libertatea genelor
Psihologia şi autoevaluarea mea
Plimbarea ta prin razele de soare
Mă scaldă ca pe un licurici atins de braţele îngerilor
Am fost la păşunat cu oile bălaie
Prin stropii de ploaie
Cânta naiul, lumina aducând
Inimii-i cuvânta o adiere albastră
Dacă-mi vei număra impulsurile,
Cu siguranţă eu nu deţin un record
Şi nici nu aş putea privi prin limpezimea ochilor
Mă-atingi cu aripile sufletului tău
Mă-ndemni la desăvârşire artistică
Îţi zâmbesc cu ochii minţii,
De la o distanţă mare.
Dar te creionez în veşminte din aur
Cu fiecare zâmbet al tău îmi voi construi acel nor
Şi voi zbura cu fiecare cuvânt spus din iubire
Te voi atinge în fiecare noapte, când genele se vor închide
Iar somnul va risipi bunăvestire,
Prin lacrimi de dor.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rasuna toaca

Răsună toaca de utrină
În pacea unei nopţi târzii
Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ
S-aprinde-n mutele chilii...

De glasul ei tresai pe pernă,
Măicuţă, tu, cu chip frumos,
Şi-alergi în grabă la altarul
Mântuitorului Hristos...

Te văd în colţul vechi de strană
Cum stai supusă de răstrişti,
Şi-atâta jale pare scrisă
În ochii tăi curaţi şi trişti...

Şi cum te-nchini în rugăciune,
Eu mă gândesc înduioşat:
Nemilostiva toacă-a nopţii
Ce vis frumos ţi-a tulburat?...

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrajă de dragoste

Sfinte soare,
Sfinte domn mare,
Eu nu ridic vânt
De la pământ,
Ci cerul tău
În capul meu,
Şi razele tale
În genele mele.
Sfinte soare,
Sfinte domn mare,
Şi patruzeci şi patru de răzişoare,
Patru ţine-le ţie,
Patru dă-mi-le mie,
Două să mi le pun la sprâncene
Şi două la umerii obrajilor,
La toţi feciorii să par,
Cireş de munte înflorit,
Cu mărgăritare îngrădit.

folclor românesc
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul morilor

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanţa
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veşmânt
Năzuinţa şi speranţa.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Şi dezgroapă
De sub piatră-acelaşi Cânt,
Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,
Ore-ntregi şi zile-ntregi,
Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea
Să-l cunoşti,
Să-l înţelegi,
Să-l înveţi pe dinafară
Şi să-l cânţi şi tu cu apa,
Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădeşte-ndestularea!...

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,
Şi când piatra morii-ţi pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,
Şi să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa
Zilelor de mâine -
Glasul dătător de pâine!

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, VI, nr. 8 (august 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Când veşnicia-ncet coboară
Sub teiul sfânt ce-l ocroteşti,
Lumina ta ne înfioară
Şi călăuză-n timp ne eşti

Şi dintre frunze ruginite
Când stelele lucesc uşor,
Răsar cuvinte amorţite
Să împlinească al tău dor,

Ai fost o lacrimă prin stele
Cu-al tău cuvânt vizionar
Şi locul tău este cu ele
La mii de ani de-acest hotar,

A ta poveste e cuvântul
Pătruns în spaţiul necuprins
Precum o stea ce-nfruntă vântul
Sub tei tu străluceşti distins!

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Când veşnicia-ncet coboară
Sub teiul sfânt ce-l ocroteşti,
Lumina ta ne înfioară
Şi călăuză-n timp ne eşti

Şi dintre frunze ruginite
Când stelele lucesc uşor,
Răsar cuvinte amorţite
Să împlinească al tău dor,

Ai fost o lacrimă prin stele
Cu-al tău cuvânt vizionar
Şi locul tău este cu ele
La mii de ani de-acest hotar,

A ta poveste e cuvântul
Pătruns în spaţiul necuprins
Precum o stea ce-nfruntă vântul
Ai strălucit şi ai învins.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe sublime

De frunze vântul a golit copacii
Şi crivăţul de-o vreme dinţii şi-i ascute
Pădurile pustii rămase-s de-acum mute
În jurul sobei se-nghesuie ortacii.

E vreme doar de fluier şi poveste,
La mare cinste de-acum e moşul bunul
Curând s-o coborâ iar din înalt Crăciunul
De el prin sfânt colind el astăzi ne vorbeşte.

Cu suflete curate în jur se-adună pruncii
Şi-n glasul lor curat de clopotel
Colindul se înalţă sus la El

Din dalba puritate şi din albeaţa frunţii
Şi simţi cum peste suflet pogoara-ncet seninul
Si clipa care curge e una cu sublimul.

poezie de Valeria Tamas Iacob
Adăugat de Valeria Tamas Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Suspină-n codru amintirea doinită-n versul său,
Luceafăru-i scânteie somnul, plutind pe-al său ecou,
Când sufletul visează veşnic prin ochii săi cuminţi,
Cărări şi taine îi vorbesc cu stelele-n dorinţi.

Pe tâmple,-n vrajă-i, curge cerul, prin stânci înnourate,
Izvoarele îi cântă-n murmur prin fire lungi de ape,
Prin munţi cutreiera la stâne, când ramu-i duce dorul,
Din piepturi îi răsună Doina ce-a dezmierdat poporul.

Pe câmpuri vers vuieşte vântul şi buciumul răsună,
Sunând în taină-a sa sosire cu basmele-i cunună,
Un mândru călător ne-aduce, prin slove,-a sa psaltire,
Nemuritor îi e românul prin gând de prorocire.

La teiul cel bătrân soseşte în fiecare vară,
Din ram mirosul îl pluteşte în valuri dulci de seară.
Pe frunte-l răcoreşte umbra cu florile-n pământ,
Ţinut de amintiri cuvântă din sufletu-i adânc.

Trec gândurile sale-n zări înspre întinsa mare,
Istorii vechii îi poartă paşii din chipuri de popoare,
În împrejuru-i se înalţă oştiri de-nvăţăminte,
Şi-n pântec timpul îl străpung cu chei din vechi cuvinte.

Ce-a fi fost lumea fară el şi ce va fi-'n milenii?
Cuprinsă-n duhul său aprins cu imn de căpetenii,
Pe raze soarele-l cuvântă cu aripi de copii
Şi luna-n aura sa blândă-l cuprinde în vecii.

Iubiri de îngeri mistuindu-l, valsând cu-al lor amor,
El glasul lirei-i o dezmiarda-n nestinsul foc de dor.
În cuget îşi scălda fierbinte ispite şi poveşti,
Pe buze însetate-i pildă prin vetre ţarănesţi.

A fost odat' un visător, un soare-al al conştiinţei,
Ce a rămas nemuritor prin cartea suferinţei,
Românilor le este-n veci însemnul rădăcinii,
Română este casa lor, Eminu-i glasul pâinii!

miercuri, 14 iunie 2017

poezie de Aurel Petre (14 iunie 2017)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

rugăciune de Octavian Goga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!