Morarul

Melodiile, cupele pline,
Orele zilei, ritmate-n poeme
M-au gonit şi pe mine
Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Moara cu glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară
Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele.
Mulţi oameni îşi mai macină-n moară
Grâul şi visele!

Morarul era un bătrân filosof,
Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe,
În Lună sau Marte,
Şi nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Morarul şi el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu ştiu ce văd ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă,
Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viaţa-ţi întreagă.

Căci aş cere prea mulţi să mai fie
Ori nu!
Roşi de iubire, asemenea mie.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că viaţa-i frumoasă, dar mai ştiu de asemenea că adesea ne-o stricăm singuri, transformând-o într-o comedie proastă ori o tragedie crâncenă, ori amândouă în acelaşi timp, aşa fel că până la urmă nu mai ştii dacă să plângi ori să râzi. Mai uşor este să plângi, însă cu mult mai bine-i să râzi, dar nu în gura mare.

Axel Munthe în Cartea de la San Michele (1929), traducere de Teodora Sadoveanu
Adăugat de Bernadeta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uite-aseară, a cântat

De trei ori, când ai venit,
S-a oprit şi-ncă o dat',
A cântat cam răguşit,

Apoi, de vreo două ori
A zis "cucu", a tuşit
Şi-ncă de vreo patru ori
A cântat şi-a râgâit,

Şi-n final, aşa, cu scârţ,
Greu de tot a cucuit,
După care-aud un pârţ
Foarte scurt şi gâtuit"...

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moara părăsită

Jgheab din lemn uscat de moară
Numai vântul te coboară
Şi din când în când vreo ploaie
Adunată în şiroaie.

Piatră seacă ne-nvârtită
Zaci în moara părăsită
Peste-un veac, mai ştiu şi eu
Vei fi piesă de muzeu.

Lemn şi piatră ţărănească
Dumnezeu vă odihnească!

poezie de Mihail Mataringa din Din cartea "Singur în Atlantic", Ed. Muntenia, 2008
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă – acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurile Înţelepciunii

Pentru ori de câte ori am pierdut,
Pentru ori de câte ori am dat-o-n bară,
Pentru ori de câte ori am spus "Îmi pare rău",
Pentru ori de câte ori n-am spus –

Pentru fiecare inimă care a suferit din pricina mea,
Pentru ori de câte ori n-am întors şi celălalt obraz,
Pentru fiecare om căruia i-am provocat pagube
Datorită faptelor sau vorbelor mele:

Nu, nu sunt un ratat.
Ştiu că nu sunt o cauză pierdută.
Unele lecţii se învaţă mai greu.
Acum am toate lucrurile puse-n ordine.

Regrete? Am multe.
Dacă mi-a fost uneori silă de mine? Mi s-a-întâmplat.
Am plecat de multe ori departe,
Încercând să mă apropii de ceva inedit.

Ştiu încotro mă-îndrept, ştiu şi calea.
Poate călătoria durează un pic prea mult,
Dar nu toate regresele sunt eşecuri,
Ci doar ocolişuri prin Pădurile Înţelepciunii.

poezie de Aaron Stone, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

Mă pierd zile la rând... cu capu-n nori!?
Privesc cu ochii goi chipuri prin sticlă
Şi-i strig în van; aivea nu se-aplică
De câte ori, de câte ori...

M-avânt cu gând d-elan în fiecare zori,
Trăiesc clipite de tumult de vis;
Sunt un torent de reuşite, nedescris
De câte ori, de câte ori...

M-afund în misticism ce-mi dă fiori
Cu închinări la ţeluri destrămate;
Invoc în van pe Dumnezeu la pietate
De câte ori, de câte ori...

Mă simt rănitul d-exterminatori
Şi-mi vreau răscumpărări de libertăţi şi bunuri
Furate de la viaţa-mi, cu mentalele străbunuri,
De câte ori, de câte ori...

Mă resemnez în cânt de coardă de viori
Înghesuit în mine, adâncul... Îmi deplâng
Destin de începuturi cu piciorul stâng
De câte ori, de câte ori..

De câte ori mă ştiu prin amintiri cu nori,
De câte ori mă văd plângând săruri de mare,
De câte ori am dăruit sau am primit o floare?!?...
De câte ori, de câte ori...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

de ce iubeşti, când iubeşti?

iubito, eu nu ştiu ce iubire e aia
care poate să se retragă fără torţe?
adică, ori o iubeşti, şi-o iubeşti cu defectele ei,
ori n-o iubeşti, şi n-o iubeşti cu defectele ei.
când iubeşti pe cineva, nu mai ai spaime,
îl iubeşti şi-l duci în iubire.
până la marginea vieţii şi a morţii
nu-ţi impun să joci, iubito
să iubeşti ce iubesc eu,
ci să iubeşti ce iubeşti tu,
dar să iubeşti până la cer şi dincolo de cer
cred că ăsta e marele mister: iubirea.
dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta,
lumea ar fi o veşnică bucurie,
o odisee cu sensuri adânci.
când poţi să spui pentru ce iubeşti o femeie,
n-o iubeşti cu adevărat, doar o infuzi
şi mireasma nu ţine până la capătul iubirii
de ce oare trebuie întotdeauna să suferi
pentru a avea dreptul să iubeşti ceea ce iubeşti?
nu te iubesc, femeie, pentru frumuseţea ta,
ci te iubesc pentru că frumuseţea ta cântă un cântec
pe care doar eu îl aud şi-l arunc la ceruri înapoi.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Susur de vis

Eu nu ştiu, de tine, ce faci ori de eşti
O floare crescută de iarnă pe geam,
Sau flacăra blândă pe care-o aveam
Ascunsă prin visuri şi-n gânduri lumeşti.

Nici iarna de ninge prin sufletul tău
Ori flacăra-ceea de-i vie şi-acum
În altă privire, în altfel parfum,
C-o altă poveste în licărul său.

Îmi vii, uneori, într-un vis de alint,
Cu paşi ca un susur de şoapte de dor
Ce-mi picură-n sânge al vieţii izvor
Spre noi începuturi... dar visele mint

Şi nu ştiu, de tine, ce faci ori de-mi eşti
Aceeaşi din timpul cu lungul sărut,
Icoana din visul pierdut în trecut,
Ori tristul final de prin foste poveşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plimbări prin Welsh

M-ajunge-un aer cunoscut, îl simt până în vintre,
Dinspre ţara de care puhoi de ape mă desparte –
Văd dealuri verzi sub cer senin sau doar mi-aduc aminte?
Ce-i cu-acele ferme, cu acele hornuri de departe?

Mi-au ieşit caii la arat în lungul văii
Şi-i plugul meu în brazdă de cu zori?
Răsună iar în aer proaspăt zurgălăii
Pe care, viu, i-am auzit de atâtea ori?

Îmi creşte în suflet lemn câinesc când spuze
De trecut ajung la mine jos, prin calde ploi;
Revăd fetele din sat cu roşii buze
Şi gaşca mea desculţă prin câmpul de trifoi.

poezie de A.E. Housman din Un flăcău din Shropshire, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Eu m-aş fi aşteptat ca ea să rămâie deasupra morii de la iaz!) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni cu inimă de piatră

Sunt o mască anonimă
Non-verbal sacrificată,
Nimeni nu-şi îndreaptă gândul
Către chipul meu de piatră.

Nu ştiu! Ei nu mai au suflet?!
Eu poate că m-am schimbat...
Şi-am trezit în mine zeul
Timpului pietrificat.

Ori cresc râuri de lumină,
Ori vulcani ţâşnesc sub soare
Dintr-un trup străin de piatră?!
Şi se torc mereu fuioare

De iubire, de lumină,
De firească omenie...
Unde-s oamenii?! Răspundeţi!
Mă retrag cu modestie...

Dorm sub masca anonimă
Non-verbal sacrificată,
Căci în lumea mea sunt oameni
Doar cu inimă de piatră.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce buze-au sărutat buzele mele, de ce şi unde [What lips my lips have kissed and where and why]

Ce buze-au sărutat buzele mele,
De ce şi unde, am uitat. Ce mână
Mi-a stat sub cap, spunându-mi noapte bună,
Nu ştiu, dar plouă şi stafii rebele
Îmi bat în geam, ca să vorbesc cu ele
Şi-n inimă durere vor să-mi pună
După flăcăi ce nu se mai adună
Să verse-n toiul nopţii lacrimi grele.
Şi-un pom stingher, atunci când iarna vine,
Ce păsări rând pe rând zboară departe
N-are habar, dar liniştea-l frământă;
Nici eu nu ştiu iubiri ce-acum sunt moarte,
Ci doar că vara a cântat în mine
O vreme doar, şi-acuma nu mai cântă.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Copil fiind uitam toate năzdrăvăniile,
să pot face altele şi mai şi,
dar aveam uneori ghinion
cineva mă aşeza în mijlocul acţiunii
şi să vezi apoi şiretlicuri şi emoţii.

Totul se termina cu bine şi nepăsare,
plecam de acasă pe furiş,
hoinărem cu prietenii
pe râu, prin livezi ori prin vii
de nu ştia nimenu unde sunt.

Uneori plecam prin păduri,
ascultam poveştile ciobanilor,
mi se păreau pline de lucruri neştiute
şivream să văd lupi şi urşi
în realitate, nu-mi era frică.

în fiecare zi mă trezeam devreme,
să nu-i vină vreo idee mamei,
să mă trimită cu oile ori caprele la cioban,
cel mai mult îmi plăcea să iau calul
să-l călăresc şi să-l împiedic în măgură.

Seara aduceam calul acasă,
dar eram plin de zgârâieturi şi mărăcini
rămaşi în tălpile picioarelor,
umblam peste tot desculţ.

Nu eram supărat niciodată
studiam feţele oamenilor şi le făceam porecle,
unii rămâneau cu ele
de le folosea tot satul.

aşa ne petreceam tot timpul,
când am plecat la şcoală
era altceva,
a început disciplina învăţării
şi s-a pornit moara de apă
care învârte pietrele viitorului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simple amintiri

Copil fiind uitam toate năzdrăvăniile,
să pot face altele şi mai şi,
dar aveam uneori ghinion
cineva mă aşeza în mijlocul acţiunii
şi să vezi apoi şiretlicuri şi emoţii.

Totul se termina cu bine şi nepăsare,
plecam de acasă pe furiş,
hoinărem cu prietenii de joacă
pe râu, prin livezi ori prin vii
de nu ştia nimenu unde suntem.

Uneori plecam prin păduri,
ascultam poveştile ciobanilor,
mi se păreau pline de lucruri neştiute
şi vream să văd lupi şi urşi
în realitate, nu-mi era frică.

În fiecare zi mă trezeam devreme,
să nu-i vină vreo idee mamei,
să mă trimită cu oile ori caprele la cioban,
cel mai mult îmi plăcea să iau calul
să-l călăresc şi să-l împiedic în măgură.

Seara aduceam calul acasă,
dar eram plin de zgârâieturi şi mărăcini
rămaşi în tălpile picioarelor,
umblam peste tot desculţ.

Nu eram supărat niciodată
studiam feţele oamenilor şi le făceam porecle,
unii rămâneau cu ele
de le folosea tot satul.

Aşa ne petreceam tot timpul,
când am plecat la şcoală
era altceva,
a început disciplina învăţării
şi s-a pornit moara de apă
care învârte pietrele viitorului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, oameni buni!

La mulţi oameni, Ţară,
Că mulţi dintre noi
Ţi-au plecat afară
Ca după război!

La mulţi oameni, Mamă,
Că mulţi dintre fii
Nu au nicio teamă
Că n-o să mai fii!

La mulţi oameni, Limbă
Frumoasă, cu rost,
Că prea mulţi te schimbă,
Vorbindu-te prost!

La mulţi oameni, Umbră
Ascunsă prin sate
De vânzarea sumbră
A codrului-frate!

La mulţi oameni, Vatră
De foc, din străbuni!
Viitor de piatră!
La mulţi oameni buni!

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asexie

Îmi port sexul cu mine, aproape zilnic, cred,
Pentru că nu-i remarc, sigur, mereu prezenţa,
Prins de întâmplări diverse în care tot purced
Cât pot de voluntar, să-mi evit "eu", absenţa.

Un general valabil, parcă n-ar fi nicicând,
Oricui şi nici la acelaşi, pe-al său, tot lung al vieţii,
E cel mai alipit, depins de-atât de-un vrând,
Acelaşi la timizi, pe-ascuns, ori cu îndrăzneţii...

E singura aparţinere, se pare, de-uz frivol,
Dar e-şi esenţa în sine, pentru a nu ne pierde,
Ne urmând noi, din noi, ne-nsămânţând ce-i gol,
Să nu fie doar urmă, de-o undă verde, verde.

Este-un lucru şi-un simţ, e şi-un produs mintal,
Nenecesar, neparte, dar cel, fără de care
Insul vieţi nu şi-ar pierde... e-un fel, de capital
De vis, ego, plăceri, de dominări... furnicare.

E-acolo, la în... de... mână, o chestie... de... frecare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatră pe inimă

Îl aşteaptă rai, ori iadul,
Pe un tânăr ce se-nsoară,
După cum şi-alege piatra:
Preţioasă ori... de moară.

epigramă de Valentin Bude din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori Isus o fi bătut în geam

şi din mărire
poate
nu i-am răspuns
că noi
avem atâta aur şi-atâta fericire
încât călcăm pe legi şi spânzurăm destine
de câte ori cuvântul l-am prins în cuie orb
şi-apoi cu nepăsare am tras la mal firescul
clădind pe slăbiciunea acelora ce rabdă
castele unde
sigur
păstrăm la loc de cinste
minciuna şi delirul acestei lumi bolnave
de câte ori securea n-am ridicat
dar uite
din verdele pădurii se-nalţă un blestem
şi cercul se închide
asemeni unui gând
ce ne învinge somnul
de câte ori Isus
n-o fi bătut la geam
în hainele sărace
voind să intre-n casă
nu pentru pâine sau
un loc de liniştire a trupului muncit
ci pentru o lucrare
atât de minunată
a inimilor care
din piatră par făcute
şi-acum
la geam
Isus
mai bate şi e frig
dar noi îndestulaţi
cu zâmbetul pe buze
ne numărăm avutul

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori Isus o fi bătut în geam

şi din mărire
poate
nu i-am răspuns
că noi
avem atâta aur şi-atâta fericire
încât călcăm pe legi şi spânzurăm destine
de câte ori cuvântul l-am prins în cuie orb
şi-apoi cu nepăsare am tras la mal firescul
clădind pe slăbiciunea acelora ce rabdă
castele unde
sigur
păstrăm la loc de cinste
minciuna şi delirul acestei lumi bolnave
de câte ori securea n-am ridicat
dar uite
din verdele pădurii se-nalţă un blestem
şi cercul se închide
asemeni unui gând
ce ne învinge somnul
de câte ori Isus
n-o fi bătut la geam
în hainele sărace
voind să intre-n casă
nu pentru pâine sau
un loc de liniştire a trupului muncit
ci pentru o lucrare
atât de minunată
a inimilor care
din piatră par făcute
şi-acum
la geam
Isus
mai bate şi e frig
dar noi îndestulaţi
cu zâmbetul pe buze
ne numărăm avutul

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!