Versuri de dimineaţă

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi,
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.
Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odăi,
Nu mai atinge perdeaua
Făcând-o să tremure,
Nu-mi ameţi şi mai mult
Amintirile.

Sora mea doarme. Aud
Răsuflarea uşoara. Şi totuşi
Umblă cineva prin odăi,
Nevăzut îmi şopteşte întruna
Şoapte ce nu le-nţeleg,
Atinge perdeaua subţire
Făcând-o să tremure
Şi-mi ameţeşte mai mult
Amintirile.
Iat-o, pătrunde prin zid,
Iat-o, cu zâmbetul fraged
Ce fetele numai, nu morţii
Îl ştiu.

— Prietenă, bine-ai venit!
Lasă-mă-aşa să te chem.
Eu am crescut. Mi se pare
Că suntem de-o vârstă acum.
Ce dor mi-i de palmele calde
Cu care-mi spălai chicotind
Obrazul mânjit cu cireşe.
Ce dor mi-i de cântecul tău
Înălţat între turme şi brazi,
Pe care tăcând l-ascultam
Cu ochii ţintiţi către zare!
Cânţi? Poţi cânta? Iarăşi cânţi...

Credeam că din pieptul vârât
Între o puşcă nemţească — şi-o mamă,
Credeam că din sânul muşcat
De arsura cartuşului,
Credeam că din buzele strânse,
Subţiri, peste dinţii cruntaţi,
Cântecul nu se mai poate
Să lunece-n valuri vrăjite.

Totuşi, din nou te aud
Cântând despre flori scuturate,
Cântând despre flori răsărite.
Despre dragostea neliniştită
Ce atunci mă făcea să-ncreţesc
Nasul meu cârn, de mirare.
Mă mângaie iar ca atunci
Când zeama cireşei pe faţă
Cu palma ta caldă-mi ştergeai.
Mă mustră c-adesea îmi pierd
Clipele cele mai bune
În sterpe taifasuri cu gânduri
Ce n-au cautare în lume.
Rămâi şi mai cântă... rămâi...

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi,
Apele grave vuind
Pe prunduri, sub stele...

Dar ce zuruit înfundat,
Ce vuiet sporeşte sub ceruri?
Zboară pereţii în lături,
Afară lumina e galbenă,
Ma aflu pe câmpul deschis,
Pe câmpul deschis şi-ngrozit.

Iată, un foc luminos
De sfere încinse pe boltă;
Iată, lăsându-se greu,
Nouri rotunzi dau năvală;
Iată, pădurile fumegă,
Flăcări tresar pe păduri;
Iată, oraşele-n jur
Incandescente scot scrâşnete;
Râuri ca şerpii se zbat,
Şi-n aburi la cer se ridică!

Iată, picioare desculţe
Însângerate-n ciulini,
Iată-le — aleargă, aleargă!
Oameni buni, încotro?

Degetul meu îmi atinge
Inima — sânge ţâşneşte,
Oamenii, mii, îşi ating
Inima — sânge ţâşneşte,
Sânge din trupuri se-adună
Din glii, din păduri şi din râuri,
Sânge ţâşneşte din inimi,
Să stingă imensul incendiu.

Sfere de foc se încheagă,
Se rup şi se surpă-nvălite
În forţa cea mare, în sângele
Celor ce vor să trăiască.
Zările dure se-nchid —
Iată,-s pereţi de odaie,
Iată, la geam, spălăciţi,
Zorii deşteaptă cocoşii.
Doamne, ce noapte s-a scurs!
Cât de frumoasă e ziua
Şi viaţa lucidă de zi!

Prieteni, vă scriu o scrisoare,
Cred c-am avut un vis rău,
Se făcea c-a venit, străvezie,
O fată ce nu se mai află,
Se făcea că am stins un incendiu,
Noi cei ce aici ne iubim.

Prieteni, sunt vise haotice
Care se-ncheagă atunci
Când ziua gândirea colindă
Spre mari bucurii şi primejdii
Şi când dureroase aduceri aminte
Ne tulbură.

Dar dacă va fi un război
Şi noi nu vom face destul
Să nu fie,
Şi dacă cu toţii sperăm:
— Vom trăi mai departe —
Ce nopţi vom avea noi apoi,
Ce vorbe-am putea să mai spunem
Umbrelor scumpe şi îngrozitoare
Şi multe, mai multe atunci?

Trăim bucurii şi mâhniri,
Nopţi zbuciumate ori calme,
Zile voioase ori triste
(Albe şi negre cocoare),
Fluviul vieţii se scurge
Încet, încărcat şi deplin.

Dar vinele noastre palpită
De-o sevă pe care nicicând
Strămoşii în ei n-au simţit-o.
Noi, primii în lume zidim
Prima Comună a lumii.

Atunci vom trăi bucurii
Înalte şi neotrăvite
De-averi, ori de prejudecăţi —
Bucuriile muncii.

Intimele noastre dureri,
La fel de vibrante-atunci, fi-vor
Dătătoare de viaţă, de patos,
Şi nu de căderi.

Căci nu din durere şi farmec
Încheagă natura viaţa?

Şi peste acestea, atunci,
Un gând va pluti ca o flacără.
Dragostea nestânjenită
Între tot ce e om.

E mult prea frumos viitorul
Ca noi să lăsăm să se pună
Văpăile unui dezastru
Între noi şi-ntre el.
Nu vom lăsa visele sfinte
Să se topească în pară,
Nu vom lăsa din morminte
Morţii scumpi să ţâşnească afară!
Chiar dacă-n suflet avem
Încă păcate destule,
Chiar de ne muşcă dureri
Încă, cu guri nesătule,
Pentru ce-i viu în noi toţi,
Pentru ucişii, ucisele,
Oameni, păziţi de orori
Viaţa şi visele!

poezie celebră de Nicolae Labiş (1956)
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Egoismul, proiecţiile, fricile şi zeci de alte procese emoţionale şi mentale vin să polueze relaţiile noastre cu cei mai dragi oameni din viaţa noastră, fără să ne dăm seama că nu le oferim celor pe care pretindem că îi iubim exact ceea ce au ei cu adevărat nevoie, singurele lucruri de care au nevoie de la noi: Încurajare. Acceptare. Respect pentru drumul evoluţiei. Compasiune. Ascultare. Non-judecată. Uităm de multe ori să fim prieteni adevăraţi, părinţi iubitori, parteneri ce sprijină şi nu care sabotează. Cum am putea noi să ştim ce este mai bine pentru un alt om, indiferent în ce situaţie se află, când nu ştim nici ce e bine pentru noi şi ce surprize ne rezervă viaţa, ce lucruri noi vom descoperi despre noi şi lume şi prin ce experienţe vom trece? Nu putem şti nici pentru noi şi cu atât mai puţin pentru alţii. Atunci cum ar fi să le oferim celor din jur acceptare, încurajare şi o îmbrăţişare, având încredere că tot ce se întâmplă este spre binele lor? Şi dacă ne dorim schimbări, să le facem atunci în viaţa noastră până când nu mai simţim nevoia să schimbăm vieţile altora în timp ce rămânem pasivi în ale noastre.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom învinge şi furtuna

Din câte flori sunt pe pamânt
Eşti floarea din inima mea,
Şi nici o ploaie nici un vânt
Nu poate lua mireasma ta.

Aş vrea să am un cer senin
Şi un apus ca-n curcubeu,
Să fie din nou sufletul plin,
Dar nu pierdut şi nici prea greu.

O ură adâncă şi prea deasă
Ce tot pământul a cuprins,
Chiar şi speranţa a fost ştearsă,
Demult şi ea, încet s-a stins.

Noi ne luptăm cu viaţa întruna
Dar noi ne iubim, şi cred,
Că vom învinge şi furtuna
Şi iubirea n-o s-o pierd.

poezie de Eugenia Calancea (29 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom da ţara tuturor

Voi, oameni cu suflet mare
Vă daţi inima cu drag
Celor ce vor să pătrundă
Din durere peste prag...

Voi sunteţi cuibul de miere
Ce visele îndulcesc
Celor ce mai au speranţă
În reforma ce-o doresc.

Ei se zbat. Fraţilor buni
Ştiţi să alinaţi durerea,
Să întoarceţi din morminte
Viaţa, singura avere.

Mândru sunt, că sunt român,
Între voi, cu inimi mari
Adunându-ne la greu
Vom răzbate, vom fi tari.

Tu, copile, ia aminte
Strângeţi rănile-ntre dinţi,
Nu uita c-aici în lume
Ai prieteni şi părinţi.

Nu oprim oiştea-n gard,
Îndreptăm totul uşor
Şi cu forţa ce-o avem
Vom da ţara tuturor!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gând de iarnă

Când primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cânţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stânilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, tot tu vei fi!

odată
...
odată sigur, ştiu
că, vom ajunge şi noi să fim
între răsărituri şi apusuri
sau în nopţi, târzii
şi-acum eu strig, te rog să vii
de-aceea îngenunchez
şi plâng, prin melodii

odată vom ajunge, noi
să ne iubim, şi ştiu că vom unii
două inimii pustii
şi-un puls de viaţă
prin trupuri ce-şi doresc
seri pline de taine
apoi iubire, prin arzătoare
şi fierbinte privire

şi vreau să ştii
că chiar, dacă, vreodată
vor fi cândva tăceri
sau clipe-n zbucium şi-n suspin
de lacrimi
tot amândoi doresc să fim
în mine şi-n tine
prin neuitate amintiri

şi te rog mult, ascultă, chiar dacă
odată, poate, peste ani
pe străzi din mine, pustii
de tu, nu vei mai fi
să ştii, că prin iubire
rouâ pe frunze căzute
că tot, noi doi vom fi

odată, poate, de sufletul tău
va trece fără ca eu să ştiu
şi atunci, tot tu vei fi
în clipe de aduceri aminte
sau săpată-n mine, adânc
în pleope, şi-n gânduri, şi-n priviri
chiar de-ar fi, să te aştept în gări
de timp, pustii

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din suflet

Despre ce să scriu azi?..
Numai despre flori
Despre florile cu părul blond
Despre florile cu părul negru
Sau despre cele cu părul castaniu
Sau roşcat
Să scriu despre florile cu pistrui
N-am să le uit pe cele cu părul alb
Chiar dacă îşi ascund culoarea sub alte culori

Să scriu despre ochii lor
Albaştri, verzi, căprii
Ruginii ca toamna
Albaştri ca cerul, sau poate ca marea
Verzi ca primăvara
Sau poate.. nu ştiu...
Mă înnebuneşte culoarea ochilor de flori

Să scriu despre primăvara asta
Despre ziua asta...
Despre ziua florilor
Care acum poate îşi servesc cafeaua
Să scriu despre florile care poate au uitat
Că azi au înflorit altfel
Că azi parfumul lor e de nouă ori
Mai primăvăratec, mai ameţitor

Să scriu despre florile rătăcite
Care nu au glastra şi nici grădina lor

Şi ce aş putea scrie?
Nu vreau să le ud cu lacrimi
Vreau să le ud doar cu rouă
Din raze calde
De soare, de lună, de stele senine
Raze de speranţe încolăcite pe structura lor

Şi iată că am scris
Din suflet şi din inima mea bolnavă de dragostea lor

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră
Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi
(Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme
Pe pieptul unei moarte) şi veşnic între noi
Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,
Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.
Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi
Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări
Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,
Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,
Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor
N-o să mai incendieze pădurile albastre
Iar sufletele noastre, zburând încetişor,
N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi
Aducerile-aminte şi vom privi la chipul
Iubirii care cade şovăitor în noi
Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,
Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe
În timp ce pescăruşul iubirii va muri
Bătând încă o dată din largile-i aripe...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o dată

Evrei 9:27
Oamenilor le e rânduit
Să moară numai o dată
Tatăl cum a hotărât
Dar urmează o judecată

Căci o viaţă omul are
S-o trăiască pe pământ
De Domnul în ascultare
Şi al vieţii Cuvânt Sfânt

Aceasta dar ni s-a dat
Iată pentru omenire
S-avem sufletul curat
Parte având de mântuire

Căci iată numai o dată
Oamenii sunt rânduiţi
A trăi aici să poată
De Domnul spre fi primiţi

Ori respinşi din neascultare
De Cuvântul Celui Sfânt
Căci în suflet nu se are
Dragostea pentru Cuvânt

Doar o singură viaţă
Omul iată aici are
Chiar dacă el îşi înalţă
Fiinţa-n binecuvântare

El în firea pământească
Altul nu va mai trăi
Ci în cea duhovnicească
Domnul de va hotărî

Căci Domnul Isus Hristos
Stăpâni-va-ntreg pământul
Când domi-va aici jos
Să-mplinească tot Cuvântul

Fiinţele duhovniceşti
Toate atunci din omenire
Cu armuri vii şi cereşti
Vor avea-o cerească fire

Nu ca oameni pe pământ
Ci ca îngeri o să fie
Dup-al Domnului Cuvânt
În Noua Împărăţie

Oamenii ce-or să trăiască
Ca şi oameni pe pământ
Vor avea copii să-i crească
Dup-al Domnului Cuvânt

Însă cei din noua fire
Ce-au fost iată mântuiţi
Vor trăi-n neprihănire
Ca şi îngerii cei sfinţi

Domnul toate-a râţnduit
Şi iubirea şi lumina
Pentru omul mântuit
Ce-l slujeşte-ntodeauna
08-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fie sâmbătă la prânz

Să fie sâmbătă la prânz
Cu un bagaj cât mai uşor
Când pe pământ sunt nunţi
S-o luăm spre munţi
De care ni-i atât de dor

Va fi şi noapte mai târziu
Şi vor veni şi zori de zi
Dar prin păduri adânci
Până atunci
Ne vom urî, ne vom iubi

Duminica s-a desfiinţat
Tu eşti lumina unui plâns
Şi pentru veci aş vrea
Iubirea mea
Să fie sâmbătă la prânz

S-aprindem foc din lemne verzi
Să hohotim ca doi nebuni
Şi să uităm şi noi
Drumu'-napoi
Să nici nu se mai facă luni

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de poveste

Povestea strânsă-n chingile din noi,
În viaţă, în iubire şi în moarte,
Ne prinde-n al durerilor şuvoi,
Ducându-ne prin lume, mai departe.
Respiră fapte timpul şi-ntr-o zi,
Cu gândul tău ei lumina, câmpie.
Mulţi vor zâmbi... Şi ce puţini vor ştii
Să-ţi şteragă-o clipă lacrima târzie.

Povestea strânsă-n chingile din noi
Într-un târziu va lumina amurgul
Şi două ramuri frânte, amândoi,
Întâmpina-vom iarăşi Demiurgul.
Ne vor striga, stăpâni pe ei, atunci,
Prunci şi prieteni. Slove şi peneluri...
Vom asculta eternelor porunci,
Împodobind prezentu-n mii de feluri.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Ne vo uni etern şi repetat,
Căci de acuma nimeni nu mai poate
Să ne despartă cu adevărat.
Vom lumina o flacără-n clepsidră,
Dar azi suntem sărut şi răsărit.
De-acum, icoana mamei duce-n tindă
Surâsul dulce-al pruncului iubit.

Ne prinde-n al durerilor şuvoi...
Iluzii, temeri, vise din belşug...
Tot mai îndepărtaţi de lume, noi,
Vom fii ca doi stejari arzând pe rug.
Şi rătăcind pe drumuri fără sens,
Pe căi necunoscute,-ndepărtate,
Când vom vedea că prea departe-am mers
Vom fii atunci, vom fii doar şterse şoapte.

Ducându-ne prin lume, mai departe,
Luând cu noi, o limbă moştenire
Şi portul drag, câmpii înmiresmate,
Datini şi legi şi versuri de iubire,
Vom trece ca un vis prin lan de miere,
Va ninge-n suflet floare de cais
Şi sub a lunii blândă mângâiere,
Vom adormi, căci lămpile s-au stins.

Respiră fapte timpul şi-ntr-o zi,
Vom fii cu toţi al ningerii poem,
Cărarea spre-napoi n-o vom găsi,
Vom rătăci pe trepte de blestem.
Tu vei veni în timp să ne petreci
Şi ne săruţi... Ne cerţi plecarea, iată!
Oh, ai uitat că-ţi aparţin pe veci
Şi de iubirea ta sunt vinovată?!

Cu gândul tău, vei lumina, câmpie,
Căci lan de maci privirea-ţi ne pătrunde.
Îmi dăruieşti o dragoste târzie
Ce de lumeasca ură se ascunde.
Îţi e lumina un buchet de flori
Şi crini au nins din ceruri pentru mine,
Cu tine-n suflet m-am trezit în zori
Şi fiinţa-mi, iar o regăsesc întine.

Mulţi vor zâmbi... Şi ce puţini vor ştii
Că suferim de-o viaţă din iubire
Şi suferinţa mea se va-nsuti...
De ingeri fi-va scrisă în psaltire.
S-a spart oglinda vieţii... În pustiu,
Însângerat mi-e ochiul, fericire
Şi încă te te iubesc, dar nu mai ştiu
Cum veşnic să te am, nemărginire.

Să-ţi şteargă-o clipă lacrima târzie
N-a ai venit nici vântul. S-a oprit
Pe patul de spital, la "Colentina".
De ce-a plecat?! De ce-ar mai fii venit?!
S-a stins ca-n alte dăţi, s-a stins lumina,
Este târziu şi doctorii-au plecat,
Iubirea-ţi este neîmpărtăşită
Şi nu există nici un vinovat.

Să-ţi şteargă-o clipă lacrima târzie?!
Mulţi vor zâmbi... Şi ce puţini vor ştii!
Cu gândul tău vei lumina, câmpie.
Respiră fapte timpul şi-ntr-o zi,
Ducându-ne prin lume, mai departe,
Ne prinde-n al durerilor şuvoi,
În viaţă, în iubire şi în moarte,
Povestea strânsă-n chingile din noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea dragostei la peisajele în care-a trăit

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta şi-n ziua în care ne fură sălaş;
noi credem că arborii-şi pierd memoria
şi că nopţile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase şi veşnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai uşor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioşi ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Şi iată că te trezeşti, alături de mine, dragostea mea,
printre tufişuri de coacăze şi fragii ascunşi,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată şi mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguţele delicate ce-ţi împrospătează culcuşul,
şi spiriduşii fericiţi să-ţi pună podoabe în păr,
şi misterioasele veveriţe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurişului.

O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu ştii ce-i toamna,
frunză ce mi-ai adus,
cu tremurul tău uşor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Şi tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopţi ale mele,
învăluie-n razele tale
toate culcuşurile care în zori ne-au adormit,
şi biblioteca aceasta plină de lună,
şi cărţile alunecate încet,
şi munţii care veghează afară şi ne cântă pe noi.

poezie clasică de Rafael Alberti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom învinge şi furtuna

Din câte flori sunt pe pământ
Eşti floarea din inima mea,
Şi nici o ploaie nici un vânt
Nu poate lua mireasma ta.

Aş vrea să am un cer senin
Şi un apus ca-n curcubeu,
Să fie din nou sufletul plin,
Dar nu pierdut şi nici prea greu.

O ură adâncă şi prea deasă
Ce tot pământul a cuprins,
Chiar şi speranţa a fost ştearsă,
Demult şi ea, încet s-a stins.

Noi ne luptăm cu viaţa-ntruna
Dar noi ne iubim, şi cred,
Că vom învinge şi furtuna
Şi iubirea n-o s-o pierd.

poezie de Eugenia Calancea (29 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum spun la revedere ( extras din Profetul )

Acum spun la revedere, ţie şi tinereţii petrecute cu tine,
Parcă ieri ne-am întâlnit într-un vis.
Eram singur şi tu mi-ai cântat,
iar eu din dorurile mele ţi-am înălţat un turn spre cer;
dar acum somnul nostru s-a sfârşit şi visul s-a destrămat,
duşi sunt zorii, pentru totdeauna.
Mareele amiezii sunt deasupra noastră, dimineţile noastre
au devenit zile pe de-a-ntregul, iar noi trebuie să ne despărţim.

Dacă-n seara memoriei ne vom mai întâlni încă o dată,
vom sta de vorbă iarăşi, iar tu îmi vei
cânta un mai adânc, un mai intens cântec.
Iar dacă mâinile noastre trebuie să se reîntâlnească,
noi vom înălţa încă un turn spre cer.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Moş Crăciun

Aştept să vină Moş Crăciun,
Îmi vreau părinţii înapoi,
E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Ei sunt departe şi apoi,
Muncesc din greu spre a avea
Un trai mai bun şi daruri, noi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea!
Copil sărac sunt... ca şi voi.

Aştept să vină Moş Crăciun!
Poveşti cu zâne-am auzit...
Cu feţi-frumoşi, cu zmei de fier
Care pământu-au împânzit.
Un făt-frumos e tatăl meu!
O zâă bună-i mama mea!
Şi dacă traiul le e greu,
Izbândă tot îşi vor afla.

Îmi vreau părinţii înapoi!
O rugă-n vânt am zămislit...
Veniţi! Vă vreau decât pe voi!
Atunci doar fi-voi fericit!
Se-nalţă flacără-n apus,
Eu îngenunchi, Părinte Sfânt.
Părinţii mei s-au dus, s-au dus...
Adu-i acasă mai curând!

E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Acasă-i pomu-mpodobit.
E ger şi câinii latră-acum...
În poartă cine s-a oprit?!
Bunica iese în pridvor,
Îşi şterge ochii cu năframa
Şi tremură de vis, de dor,
O vede, înger blând, pe mama.

Ei sunt departe şi apoi,
Cu ei în gând adorm mereu.
Sunt duşi departe amândoi
Şi plâng şi ei de dorul meu.
Dar ruga mi s-a împlinit,
Cu drag căsuţa şi-o privesc.
Ştiu eu?! Parc-au îmbătrânit!
Dar eu mai tare îi iubesc.

Muncesc din greu spre a avea,
Aici, noi, multe bucurii,
Dar ochiu-i gol de mama mea,
De tată zorile-s pustii!
De-atâta dor, peste ocean,
Crescut-a pod de-alese rugi.
Când eu stăteam plângând la geam,
Ne despărţeau păduri şi stânci...

Un trai mai bun şi daruri noi
Voi ne-aţi adus, dar cât vom fi
Copii uitaţi, lipsiţi de voi,
În timpuri ne vom nărui.
Val cu privirea către cer,
Cu peşti de-argint plângând de dor,
Voi sunteţi doar un giuvaer
Ce-l vom păstra la piept, de dor.

Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea...
Să nu uiţi moşule! Acum
Este târziu şi poţi pleca!
Poate c-ai înnoptat pe drum...
Oh, mamă, bine ai venit!
Bine-ai venit, tăticul meu!
Eu ştiu că nu ne-aţi părăsit,
Însă şi nouă ne-a fost greu.

Copil sărac sunt... ca şi voi.
În roluri, parcă semănăm.
Cât voi de mine sunteţi goi
Şi eu de voi sunt... Să zburăm!
Să plângem timpul ce-am pierdut,
Apoi, cu amintiri cu amintiri de noi
Să o luăm de la-nceput
Dând timpul vieţii înapoi...

Copil sărac sunt... ca şi voi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea.
Un trai mai bun şi daruri noi,
Muncesc din greu spre a avea.
Ei sunt departe şi apoi
E ger şi sunt nămeţi pe drum.
Îmi vreau părinţii înapoi!
Aştept să vină Moş Crăciun...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, oameni fluvii

Noi, oameni fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzînd în apele noastre adînci
atîtea contradicţii, atîta viaţă şi atîta moarte,
rămînînd puternici şi atunci cînd ne sfărîmăm în cataracte,
şi atunci cînd ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stînci,
atît de zdrobită, încît pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adumăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
(...)

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima bătălie

Evenghelia astăzi ne spune
despre viaţa ce va fi în noua lume
şi Cuvântul ne arată că oamenii vor trăi
ani cu sutele-n viaţă şi că fericiţi vor fi
când domni-va chiar Hristos aici jos pe acest pământ
El iubirea sfântă şi al Tatălui Cuvânt
omenirea-n fericire întreagă se va scălda
căci Isus Hristos Mesia va schimba toată planeta
şi va fi belşug de pâine şi va fi belşug de lapte
şi pe munţii cei înalţi vor creşte atunci bucate
iar Domnul Isus Hristos de săraci se va-ngriji
şi El Însuşi pe pământ iată îi va ocroti
şi va fi belşug de pace luna pân" va asfinţi
nici un rău ne se va face nicăieri pe acest pământ
căci stăpân aici va fi al vieţii sfânt Cuvânt
şi-mpletiţi în fericire oamenii s-or bucura
sub domnia Celui care se numeşte azi Mesia
şi lumina fericrii omenirea va gusta
căci Hristos chiar din belşug aici iat-o va turna

însă aproape spre sfârşit Satan va fi dezlegat
şi va-ncepe o nouă rundă pe pământ în lung şi-n lat
va începe ispitirea şi păcatu va-nflori
până acolo c-omenirea iată se va răzvlăti
împotriva Lui Hristos ce iată i-a dăruit
omului în astă lume să trăiască fericit
nu-nţeleg şi nu pricep cum atâţi din omenire
vor călca-Adevăru Sfânt furaţi doar de răzvlătire
când atâta vreme iată toţi au fost doar fericiţi
cum se vor lăsa o Doamne atâţia ademeniţi
căci Satan iată va strânge oştire nenumărată
ca cetatea preaiubită să fie asediată

oştile atunci vor curge şi întreg Ierusalimul
va fi iată asediat însă-n el va fi chiar Domnul
Cel ce marea a creat chiar şi paşii şi umblarea
şi chiar El atunci Mesia le va făuri salvarea
celor ce vor fi-năuntru şi atât de asediaţi
căci oştenii fără număr până-n dinţi vor fi-narmaţi
şi vor curge atunci şiroaie cetatea să o atace
nu va mai fi atunci lumină cum a fost odată pace
din cer Domnu Dumnezeu un foc iată a trimis
şi oştirile vrăşmaşe pe de-ntregul le-a cuprins
mistuind pe toţi oştenii la atac ce au pornit
şi toată oştirea mare chiar în flăcări a pierit
n-au mai trebuit soldaţi ca să apere cetatea
Domnul Cel din veşnicie şi-a făcut deplină partea
glorie dar Lui Hristos slavă cinste şi onoare
căci doar El este Viaţa şi a celui sfânt salvare
Tată drag din cerul sfânt noi o iată-ţi mulţumim
căci ne-au dat iarăşi viaţa prin Fiu-Ţi ce îl iubim

poezie de Ioan Daniel Bălan (1 decembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi ceva...

spune-mi ceva,
despre noi, cei de ieri, îmbătaţi de visarea unor clipe irepetabil,
despre mine, despre zumzetul de petale din iarna, în care fericirea ne făcea cărări de stele
prin sufletele noastre rebele,
despre zâmbetul meu de atunci, ce-i putea împrumuta mării adânci
cele mai frumoase taine,
despre paşii noştri unduiţi de fulgii unor prea suple idealuri,
despre cântecul pe care mi l-ai fredonat în ureche, atunci când ţi-ai apropiat buzele
ca să-mi săruţi inima răvăşită de iluzii,
despre cea mai sfântă îmbrăţişare, pe care
cules-o din jarul lunii atotstăpânitoare,
despre mirosul cuvintelor tale suave,
care-mi desena clinchete viitoare,
despre trecătorii visurilor noastre, care nu cunoşteau rozele de aripi sticloase,
despre nemurire, despre tot ce s-a putut scrie dintr-o poveste de dragoste nemărginită...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul vieţii

Viaţa este ca o călătorie cu trenul, cu toate opririle, ocolurile şi accidentele. Continuăm, ne întâlnim cu părinţii şi credem că vor călători întotdeauna cu noi, dar la o anumită oprire vor coborî şi trebuie să ne continuăm călătoria fără ei. Dar vor fi mulţi pasageri în tren, fraţii, verii, prietenii noştri, chiar şi dragostea vieţii noastre. Mulţi vor ieşi şi vor lăsa un mare gol. Cu alţii nici nu vom observa că au renunţat. Este o călătorie plină de bucurii, dureri, salutări şi rămas bun.
Succesul constă în: a avea o relaţie bună cu toată lumea.
Marea enigmă este: nu ştim niciodată la ce oprire să coborâm.
Prin urmare, trebuie să trăim, să iubim, să iertăm şi să dăm mereu tot ce putem! Pentru că atunci când vine momentul în care trebuie să coborâm şi locul nostru este gol, ar trebui să rămână numai gânduri frumoase despre noi şi să călătorească pentru totdeauna în trenul vieţii!!!
Îţi doresc ca şi călătoria ta să fie mai frumoasă în fiecare zi, să ai mereu dragoste, sănătate, succes şi bani cu tine.
Multe mulţumiri tuturor călătorilor din trenul vieţii mele!!! Oamenii puternici ştiu cum să-şi menţină viaţa. Chiar şi cu lacrimi în ochi, poţi spune zâmbind: SUNT OK. Postez doar pentru a spune: E frumos că existaţi.

Adăugat de Marius Călin
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mâinile,
totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi, dacă vom muri vreodată, dragostea noastră
va muri nu din pricina nopţii,
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!