Scorburile

Luminile ce fug de ele
Şi famecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.

poezie clasică de Ovid Densusianu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcrămioarele nu plâng

Lăcrămioarele nu plâng
Când petalele îşi frâng,
Doar suspină şi... atât
Şi rămân cu nodu-n gât.

Când petalele îşi frâng,
Lăcrămioarele îşi strâng
Frunzele, c-un gest nătâng,
Doar atât, ele nu plâng!

Doar suspină şi... atât
Şi privesc nehotărât
Cum, pe cer, trecând, un nor
Lăcrimează-n locul lor!

Şi rămân cu nodu-n gât...
Dar mai bine-aşa, decât,
Să se lamenteze când
Îşi văd florile zburând...

Lăcrămioarele nu plâng,
Se retrag sfioase-n crâng...
Cu mirosul lor dulceag,
Te aşteaptă, te atrag,

Albe, pure, renăscând,
An de an şi rând pe rând...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape toate personajele feminine din romanele mele sunt inspirate de femeile chiliene, pe care le cunosc bine pentru că am lucrat cu ele şi pentru ele ani în şir. Mai mult decât domnişoarele din clasa de sus, cu picioarele lor lungi şi pletele lor blonde, mă impresionează femeile din popor, mature, puternice, muncitoare, pământene. Amante înfocate când sunt tinere, apoi stâlpul casei, mame şi soţii de nădejde pentru bărbaţi care adesea nu le merită. Sub aripile lor îşi găsesc adăpost copiii proprii şi străini, prieteni, rude, cunoştinţe. Robotesc pentru alţii, se lasă pe ele la urmă de tot, muncesc fără preget şi îmbătrânesc prematur, dar nu-şi pierd capacitatea de a râde de ele însele, nici romantismul de a visa la alt bărbat şi nici flăcăruia de revoltă din inimă. Majoritatea au vocaţie de martir: se scoală primele ca să-şi servească familia şi se culcă ultimele; se mândresc că suferă şi se sacrifică.

Isabel Allende în Ţara mea inventată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proştii nu ştiu nici să râdă, nici să plângă. Atunci când râd, îşi arată dinţii; când plâng, urlă. De aceea, lacrimile lor trezesc, de obicei, râsete, iar râsul lor - oftări de durere.

citat celebru din Octavian Goga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie a acelor vremuri au rămas castanii, dar nici ei nu mai stiu câte jurăminte de iubire s-au rostit sub candelabrele lor, câte drame s-au trăit în umbra lor, câte lacrimi au adiat şi câte taine a îngropat frunzişul lor.

Daria Dalin în Lacrimile tulipanului
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oamenii îşi pun voturile în urnă, ei sunt, de fapt, inoculaţi cu simţământul că îşi aduc guvernarea de partea lor. Apoi, acceptă, într-o oarecare măsură, că erorile lor sunt ale lor, că aberaţiile lor sunt ale lor, şi după aceea se revoltă împotriva lor.

citat din John Kenneth Galbraith
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anumite persoane sunt adevăraţi artişti în camuflaj: ele îşi stăpânesc perfect gesturile, privirea, vocea, limbajul. Ceea ce nu ştiu este că ele nu au nici o putere asupra manifestărilor subtile ale vieţii lor interioare. Gândurile lor, sentimentele lor, creează forme, culori pe care ele nu au nici o putere să le schimbe sau să le ascundă.

Omraam Mikhael Aivanhov în Centrii şi corpuri subtile
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi...

Şi totuşi...
Unele anotimpuri
Privesc spre înalt
O dată cu fiinţele
Ce îşi construiesc o casă...
Au ridicat casa
Unde îşi vor apăra "Singurătatea"
Pentru atunci când
Copiii lor se vor întoarce...

Şi totuşi rămâne o întrebare...!?

poezie de Lucian Drând Luce din O petală de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cântărim nici calitatea, nici utilitatea lucrurilor, ci numai preţul cât ne-au costat ca să fie ale noastre, ca şi când asta ar face parte din substanţa lor; şi numim valoarea lor nu ceea ce aduc ele, ci ceea ce le conferim noi.

citat celebru din Michel de Montaigne
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

Şi nu-i ştiută şoapta gândului - ci când
Stăpân se-nalţă dorul tăcerilor din minte,
E-un cântec ce nu-şi are nici nume, nici cuvinte
Nu-i rugă, şi nici jale, şi-i totuşi trist şi blând.

Şi nu mă-ncerc vreo vorbă să-i potrivesc, mă tem -
Că l-aş preface-n gânduri, şi gândurile dor,
Că-s răzvrătiri nebune adesea-n graiul lor,
Pe când supusă sorţii aşa-s şi doar te chem...

Îşi creşte vremea stavili pe drumul dintre noi
Şi tot mai greu le număr, şi-s tot mai ne-ndurate...
Ce bine le mai ştie tăcutul cânt pe toate
Şi nu ştiu cine-mi spune că îl ascultă doi...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie sevită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc popriul lor interes. Ne adresăm nu omeniei lor, ci egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre proprii, ci de avantajele lor proprii.

citat din Adam Smith
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum şi ele femei au ajuns

Acum şi ele femei au ajuns.
Copii şi visuri multe au pierdut,
şi copii au născut,
şi copii au născut,
şi ele ştiu: pe-acest prag tăcut,
încărunţi-vom toate-n chin şi-n plâns.

Tot ce-i al lor încape în casă.
Numai când Ave Maria mai bate,
are-n inima lor o-nsemnătate,
şi-ncep obosite, la poartă să iasă.

Şi când drumurile cresc şi tot cresc,
şi suflă vântul Campagnei pustii,
de zâmbetul cel vechi îşi amintesc,
ca de străvechi melodii...

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

C'un fel de frică îşi privesc îmbrăcămintea lor săracă. El simt bine că au aceleaşi gânduri, deaceea foarte rar îşi vorbesc. Câteodată privirile lor pornesc alături şi s'afundă în zarea cerului. Când timpul e frumos, ei simt ceva - ca o mamă bună, care stă lângă dânşii, şi îi mângâie;

Alexandru Vlahuţă în De-a baba oarba. Ed. Tineretului -1955
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile care se bucură de asemănarea şi nediferenţierea lor îşi sărbătoresc, de fapt, viitoarea lor moarte, care va face ca asemănarea lor să fie absolută.

Milan Kundera în Insuportabila uşurătate a fiinţei
Adăugat de Natalia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate la timpul lor. Dumnezeu râde cu gura până la urechi când omul îşi face planuri.

citat din Roxana Ionescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jignirile

Curg răutăţile, e vremea lor,
Şi par a nu se mai opri vreodată,
Se-aruncă peste oameni ca un zbor
De păsări mii în zarea-ntrunecată!
Curg răutăţile şi mândre ne cuprind
Şi ne privesc apoi triunfătoare,
Suntem mâhniţi şi suspinăm în gând
Şi printre lacrimi ne punem o-ntrebare!
Oare, sunt flori pe care de le-am lua
Punându-le-n trăirea celor care
Jignesc crezând că e normal aşa,
Ar înţelege că lasă supărare?
Oare, sunt raze şi-un soare-n Univers
Ca sufletul să le cuprindă-odată
Iar vorba lor să fie ca un vers
Ce-l repetăm, cu drag, până şi-n şoaptă?
Oare, câţi ştiu că a jigni nu e
O clipă când eşti bun şi-ţi dă mândrie,
E-o răutate... ucide zilele...
Dar astăzi, vreau s-o cred... copilărie!
Azi, mulţi nu ştiu că-n clipa când jigneşti,
Nu eşti mai bun, ci te dispreţuieşti!

poezie de Lili Şipoteanu (17 noiembrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiinţele umane vor face ceea ce fac - lor înşişi şi unii altora - până când îşi vor da seama că nu mai e în interesul lor să o facă.

citat din Neale Donald Walsch
Adăugat de Andreea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă regăsesc

Calc strâmb încercând să merg drept,
Rumeg la adevăruri şi minciuni
Cu ochii obosiţi şi taciturni
Aştept fără să ştiu ce mai aştept.

În vânzoleala lumii nu mă regăsesc
Să ştiu ce loc îmi este destinat,
Sunt unii care tot şi-au aranjat
Lor nu le pasă dacă obosesc.

Privesc în jur şi băncile sunt ocupate,
Stau peste ele întinşi nerozi necopţi,
Se scoală câte unul ofilit de nopţi
Îşi lasă locul rădăcinilor necoapte.

De când mă ştiu e totul inversat,
Doar cerul îşi păstrează sigur locul
Şi sub pământ când vine trist sorocul
Eşti ambalat la margine de sat.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaspar Hauser cântă

Mă-nfăţişez, tăcut orfan,
De înşişi ochii-mi zăpăcit,
Oraşelor; nu m-au găsit
Pe-a lor măsură de viclean.

La douăzeci de ani – curios! –,
Cu dragostea muncesc prin oase
Numai femeile frumoase;
Dar ele n-au spus că-s frumos.

N-am nici o patrie aşternut
Şi nici nu sunt prea îndrăzneţ,
Dar n-am dorit al luptei preţ –
Eu morţii tot nu i-am plăcut.

Născut, îmi pare, în zadar,
Că-i prea devreme sau târziu,
Vă spun cinstit, nici eu nu ştiu;
Rugaţi-vă pentru Gaspard.

poezie clasică de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci pisici

Am în grădină cinci pisici
Din care două sunt pisoi,
Ele - gingaşe, moi şi mici,
Ei - dolofani şi zdraveni amândoi;

Spinări, picioare, încheieturi ca fierul,
Unghii de şoim şi colţii lungi de fiare,
N-ar cuteza nici şarpele, nici jderul
Să simtă-n ceafă crâncenele gheare.

Când calcă-n flori şi dau să se oprească
S-asculte parcă un murmur pierdut,
Le cade ca pe-o scoarţă oltenească
Ţesută umbra printre foi de dud.

Sunt tigrii mei, de veche obârşie,
Şi mă mândresc cu neamul lor cel mare,
Şi bărbătesc şi blând la duioşie
Şi-ntr-adevăr ţesuţi ca pe covoare.

Dar de ajuns să latre un căţel,
Că fug în pom şi uită şi de mine.
Tigri de junglă neagră, staţi niţel,
Că mi-aţi făcut mândria de ruşine.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetări, cercetări, multe cercetări, cu multe rezultate importante pentru ştiinţă, în general... Iar cercetările lor erau binevenite, pentru că-i ţineau ocupaţi, iar a fi ocupaţi însemna a evita să devină melancolici, gândindu-se fie la Terra, spre care se îndreptau (dar mai aveau foarte mult până a ajunge acolo), fie la Proxima, de care de abia se îndepărtaseră, dar chiar se îndepărtaseră. Şi era bine să nu se gândească nici la una, nici la alta, deşi era dificil să evite totuşi; prin urmare, din când în când îşi aduceau aminte, dar încercau să nu se lase pradă în ghearele nemiloase ale melancoliei, ale tristeţii. Şi fiind împreună, reuşeau să nu devină morocănoşi.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!