Ponyo

Distribuţie: Yuria Nara

trailer pentru Ponyo, regia Hayao Miyazaki (2008)
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

La înălţime

prin coroana copacului
trece securea
vânătorului de capete. încoronate. o
jumătate
din mâna lui foarte sigură
se taie în frunze (?!) atârnă
pe nara cârnă
a pedigriului peticit
ce-i calcă de-o vreme
pe umeri

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrei Năstase şi-a deschis club de fiţe la Neptun (spunând că s-a gândit să-şi aducă şi tatăl)

O să vă pun "house" săptamâna toată,
Până ce-asistenţa cade dărâmată,
O singură rugă, joia-i "şezătoare":
Tata va nara cum fu la-nchisoare!

epigramă de Alex Dospian (iulie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste a fi

a construi un basm din existenţă
îmi e-n splendoarea gândului unealtă
de a iubi în linişte înaltă
şi nu sub murmur greu de penitenţă.

mi te sculptam femeie pe sub daltă
cu văzul mă hrăneam în subzistenţă
iar feeria ta era-n latenţă
cu nemişcarea încă laolaltă.

că nara ta aşteaptă duh de viaţă
iar eu nu pot ciopli în tine trai,
doar demiurgul clipe-ţi dă pe aţă.

un înger coborî în ce erai
şi îţi dădu în albi obraji roşeaţă;
poveste-a fi, de iaduri claustrai...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Pompei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mândru ea mergea

Atât de mândru ea mergea
şi-atât de galeş, singuratic.
Vedere mult prea mult avea
albastru ochi al meu apatic.
Atât de tandru mirosea
când nara mea de bot de câine
mult lungă o adulmeca
şi azi şi mâine.
Atâta viaţă amărâtă
stătea în ea mai râsă-plânsă
atâta lapte de cucută
aş fi băut de doruri însă
ea s-a fost dus, ea s-a fost dus
doar de la mine
şi doar o vorbă nu i-am spus
în veşnicie.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În port corăbii mari tuşeau

În port corăbii mari tuşeau
Şi, lună comestibilă, regina,
îl dezmierda pe vrăjitor cum se dezmiardă
o girafă cu nara rănită.
Pentru a opta oară, zorile emigrau
printre neguţătorii care vindeau din nou
platanilor traşi pe sfoară frunzele moarte.
În cuşca-i de foc, acvila-mpărătească
se mulţumea c-un orizont pătrat.
Nevinovaţii-au fost cu-asprime pedepsiţi:
orice femeie în fântână s-a schimbat,
şi-n cactus fiece bărbat. Pe urmă-a fost spălat,
să-i placă iar, grumazul cerului.

poezie clasică de Alain Bosquet, traducere de Virgil Teodorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe punte... peste punţi

Ce straniu-mi pare-acuma
Când filmul desfăşor,
Un mânz de Pegas, spumă,
Se opintea a zbor.

Căta să se desprindă
De sol, vibrând spre soare,
Cu nara aburindă,
Pe fragede picioare.

Cerca să decoleze
Pe-o punte de răchită,
Dar cine să viseze
Că piere-ntr-o clipită?

Atâtea punţi în faţă
Înguste se-aşterneau,
Încrâncenări de viaţă
Genunchii îmi stârneau

Că am uitat făptura
Firavă şi tăcută...
Îi pregătesc ciutura
Din nou, de-o fi născută.

Şi cristaline picuri
În sorbituri adânci
Să-i întărească trupul
În zboru-i peste stânci.

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Rostiri (1997)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezentare

Trăiam în bulion, trăiam în fructe,
În dulci latrine cu hârtii murdare,
În untdelemn duceam naive lupte,
Sticlele mele aveau dop de soare.

Iubeam păieanjeni fără ca să-mi pese,
Şi lângă ziduri mirosul de var;
Pe tăvi dormeam alături de mari fese
De piersice roz-albe ce transpar.

Iar perna mea, ca laptele de moale,
Puf de cocor ce zboară-n ea avea.
Piperele cu rangurile sale
Vechi pretendent-au fost la nara mea.

Şi pentru-a-mi fi stăpână şi regină
Peste imperiul vast de lene calmă
În faţa mea creştea ciuperca fină
Cu reverenţe şi cu spori în palmă.

poezie de Emil Brumaru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu sunt persoana perfectă
să-ţi fie, oricât m-ai iubi,
oricât aş lăsa de la mine.

am câteva dependenţe de;

nisipul din nara cămilei,
de cele două cocoaşe
îngenuncheate să ducă
dinspre şi înspre zidul de foc
doar psalmii Tăi,
sunt dependentă de piramide,
de zei şi sori,
beduini, corturi,
de mări cuminţi, de ape răzvrătite
în pumnul lor de ochi născut
din umbra unei nopţi.

Doamne,
se micşorează drumul,
tot mai îngustă-mi este calea
pe care trec uşor
cum trece suflul unei pânze
peste ochi.

ţi-am spus de-atâtea ori
cât sunt de imperfectă.

de ce să mă iubeşti?

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum exotic

În calde seri de toamnă când sorb cu adâncire
Mireasma care molcom din sânul tău adie,
Un ţărm al fericirii în mintea mea învie
Orbit de-o monotonă, fierbinte strălucire:

Un ostrov leneş unde mărinimoasa Fire
Dă arbori stranii, poame cu care te îmbie,
Bărbaţi cu trup subţire şi sprinenă tărie,
Femei cu-o fără seamăn de sinceră privire.

Mireasma ta mă duce-n meleaguri minunate
Şi văd un port cu multe corăbii adunate
Ce-s încă ostenite de valuri şi lumină,

În vreme ce parfumul ce-l dau tamarinarii
Domol îmi umflă nara şi-n sufletu-mi se-mbină
Cu cântecul pe care-l îngână marinarii.

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ofiţerul punte

O brută fârnâind pe-o pătlăgea de nas vânăt, fiară carnivoră,
Urcată pe-această navă parcă pe nara lanţului de ancoră!

Tot ce ştie-i gresia de frecat puntea – vopsitul propriului mormânt;
Iubitorii cărţilor bisericeşti l-ar putea considera ascet, un sfânt.

Vocea lui – sirenă, pumnul lui – baros,
Când te loveşte, cazi ca lovit de trăsnet jos.

Moaca, un bocanc marinăresc turtit, nu surâde şi n-are milă:
Când urlă să-nălţăm vela gabier se-aude cale de o milă.

Marea i-a fost profesor, lumea largă loc să se şcolească:
Tot ce nu ştie despre echipaj nu ţine de arta marinărească.

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare asa e sa mori?

Ochiul meu e orb si mâna mea amorfa
Urechea mea e surda si limba mea uscata
Iar narile încremenite.

Stau sub un copac foarte înalt
privindu-l de la poale catre vârf:
Firul de iarba îmi strapunge timpanul
Frunze mi se încolacesc pe deget
Flori rosii îmi navalesc în papile
Fructe rotunde mi se rostogolesc sub pleoape
Si-n fiecare nara îmi izbucneste o samânta.
Sunt rând pe rând samânta si fruct
si flori si frunza si tulpina:
Durerea prefacerii din om în planta
(Oare asa e sa mori?)
Picura peste mine ca lacrima ploii, divina,
Rostogolita din vârf de copac
Sau mai din înalt
Pâna la mine jos, la radacina.

poezie de Marina Samoilă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În anul secetos

Groaza cu ochii de apă
S-a deghizat într-o fată
Cine o vede o dată
De sărutare nu scapă.

Muma cu sapte feciori
Nu-i lasă seara pe drum
Groaza cu ochi mîncatori
Trece şi fluieră fum.

Laptele scade-n hîrdau
Pîinea în mîini e fărîmă
Cel mai sălbatec flăcau
Poarta de lemn o dărîmă.

Colo-n culcuş de urzici
Sade Frumoasa pe brînci
Nara nu-i roşie nici
Precît sînt ochii de-adînci.

Cînd sarutarea-i în toi
Toaca porneşte a bate
Sîngele fuge-napoi
Frînte călcîie-mpuşcate.

Haite de frunze îi latră
Vîntul - pieziş - sa-i despartă
Crunt pîrjolita în vatră
Pasarea inimii moartă.

Muma boceste-n ulcior
Zece cu zece cît fac?
Cel mai nevîrstnic fecior
S-a spînzurat de copac.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai spre casă

Tăunul acesta a venit ţintă
spre mine...
Avea un zar
dintr-o boltă cerească
şi m-a întrebat
Zi sau noapte?
Iar eu am zis la repezeală...
zi!
Atunci e stângul!
Şi a intrat în ochiul meu stâng
mai repede decât noaptea
atras de floarea cenuşie
din spatele ochiului meu.
Tăunul acesta
se lovea de tâmple
împrăştiind lumina minţii.
Cu aripa lui stângă
prin nara mea dreaptă
cu aripa lui dreaptă
prin talpa mea stângă
zbura
în defileul inimii
aruncând din burta lui largă
larve
de zbor!
Eu cu trenul în spate
cu trenul în faţă
cu Dunărea în braţe
şi cu şinele stelei marfar
la picioare
mă prefăceam
în larvă
de tăun
pe dealul din spatele casei
printre crengile de prun
într-o prună de cătun...

poezie de Alin Gheorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suprema servitoare

O, servitoare, dulce servitoare
Din îngereasca mea copilărie,
Îţi miroseam cu lăcomie fusta
Plină de purici din bucătărie

Şi-ţi căutam chiloţii sub saltele
Ca să le sorb cerescul lor parfum,
Cu nara dilatată, cu ochi umezi,
Cu inima făcând trans-bara-bum!

Sutienul tău mototolit şi acru,
Ham pentru ţâţa grea de arpacaş,
Îl sărutam, mi-l potriveam cu cârpe
În magazii obscure de la Iaşi.

O, servitoare, dulce servitoare,
Când adormeai în terfe şi sudori,
M-apropiam de tine cu sfială
Să-ţi văd coapsele moi cu floci şi pori.

Aveai mamela bleagă cât ceaunul
Şi la mijloc cu sfârcul urduros.
Ţi le-am zărit pe geam într-o amiază
Când să le speli într-un lighean le-ai scos.

Oh, părul gras, cu rădăcina tare,
Dat la culcare cu petrol lampant,
Înfierbânta în el orice agrafă.
Iar curul tău gigantic şi vibrant,

Cu bucile cum pernele şi roşii,
Purtat în rochii leoarcă de lături,
Ţi-l arătai, pe putini aplecată,
Punând cu-nţelepciune murături!!!

poezie de Emil Brumaru
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără păreche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

poezie pentru copii de Tudor Arghezi
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către nicăieri

... mă voi întoarce la tine
odată cu cerul
ţinut de mână
te voi săruta
în albastrul de pe el
să mă aştepţi la margine
lângă nuc
sub amintirile tatei ascunse
în amărăciunea din coajă
unde jucam moara cu Mitru
cheamă-l de nu o fi plecat
să înlăture de pe mormânt scaieţii
şi să îndrepte crucea răpusă
de păcatul adormit pe ţărână

... sigur
el cotrobăie prin cer
în fiecare zi
adună câte o stea în mănunchi
te aşteaptă în staţie
la autobuzul stelar
nu-ţi face griji
acolo nu plouă şi nu-i frig deloc
e un singur anotimp
un anotimp de suflete în care
creşte un pom numit culoare
şi culoarea este albul
ninge din el odată pe an
seara
vezi nu-i nici o stea pe cer
nu vine şi nu pleacă nimeni
nici tu nu pleci
nu ţi-ai terminat rânduiala
mai aşezi câte o pernă
pe laviţa din colţ unde bunica
croşeta ciorapi albi...

să nu te superi dacă
o să iau din scândura scrijelită
cu numele meu
dacă o mai fi acolo
şi poza aceea cu zâmbet prelungit
în care tata,
dumnezeu să-i ierte impulsurile
semănate în noi,
ţinea între degetele noduroase
ca două nuci
copilăria
şi în palmă
buricul tăiat de moaşă
la naşterea mea...

ce noapte de taină!
cădeau cuvinte amorţite
şi senzaţii
din frumuseţea ei,
zicea tata...

sunt bătrân şi tremur
să-mi cauţi o pereche
de ciorapi albi
la oraş ninge
şi frigul taie noaptea în felii
tăcerea aşezată pe rană
doare fragmentat
de unde vin eu
pleacă un singur autobuz
doar unul
nu vreau să pierd dimineaţa aşteptând

ninge haotic...
poate tata se uită la noi
ar vrea să se reîntoarcă acasă la el
să ne spună ceva
dar autobuzul nu mai pleacă

ciudat...
sângerez pe nara îngheţată
azi mai devreme
ca de obicei
în seara asta
cicatricea se va albi de durere.

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezervaţia de zimbri

O mie de ani, vînătorii zeloşi
Vînatul suprem al pădurii-l vînară
Nu porci, căprioare, fazani şi cocoşi
Ci zimbri, că ei sînt pe stema de ţară!

Măreţ animal este zimbrul cel mut!
O mie de ani de săgeţi şi rafale
Dar el, melancolic, ca şi la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale.

Cu milă priveşte spre brazda de plug
Spre ieslea lui tremură botul şi nara
Mai bine vînat decît vită în jug
Căci zimbrul nu ia de la alţii povara.

Pe sine se poartă în negre păduri
Şi tropotul lui grea furtună anunţă
Şi-şi duce lumina în ochii lui puri
Şi tropot de zimbri viţei în sămînţă.

Mai bine trăiesc liniştiţii plăvani
Furajul la iesle într-una le vine
Decît cel gonit de o mie de ani
Decît cel purtînd libertatea în sine.

Măreţ animal şi podoabă de preţ
El linişte n-are, nicicînd şi niciunde,
Din simplul motiv că e-atît de măreţ
Că el nicăieri nu se poate ascunde.

Şi el nici n-a prins păcătosul învăţ
Să stea-n colivie, bîrlog sau în cuşcă.
Decît să-i miroasă a bici sau a hăţ
Mai bine-a săgeată şi-a a strigăt de puşcă.

Dar, dup-o mie de ani de coşmar
Se şterge surîsul şi doliul se leagă
Pe-un munte în Haţeg, în codrul bizar,
Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.

Vînat fără milă, stingîndu-se lent
Frumosul din stemă abia mai tresare.
Acum, l-a votat un întreg parlament
Să fie-apărat sub pedeapsa cea mare.

Nepoţii acelor zeloşi vînători
Îl roagă pe zimbru să se înmulţească
Dar el ar muri şi de-o mie de ori
Decît înc-o dată un zimbru să nască.

Sătui de prigoană, cu un muget absent,
Abia de mai pasc şi mai leorpăie apă
Şi nici nu le pasă că un parlament
Bătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.

Destul hăituiţi, zac în mare plictis
Nimic nu-i irită – sînt parcă strigoii
Pe care o mie de ani i-au trimis
Să-ncarce de-o nouă revoltă şi boii.

Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,
Chiar viaţa şi-ar lua-o, dar nu au unealtă.
Şi-atunci stau cu-ncetul şi se sinucid
Nici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.

Şi cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:
"Ridică-te, zimbru, tradiţie sfîntă!"
Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinesc
Degeaba al zimbrilor imn li se cîntă.

Ei nici nu mai cred că există vreun om.
Sătui de prigoană, aşteaptă un glonte.
Blocaţi în pădure, în ultim sindrom
Li-i moartea plăcere şi viaţa un front e.

Şi stă rezervaţia ca un azil
În care nimic nu mai vrea să se nască
Şi zimbrul e, astăzi, cu voia, steril
Şi poartă o faţă de vită, ca mască.

Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!
Destul i-au tăiat din copite cu coasa!
Colos mineral, zace zimbrul scîrbit
Strivindu-şi în sine jignirea şi rasa.

Şi mugetul lui, ca de vechi patefon,
Abia mai ridică suflarea bolnavă.
I-au tras şi lumină, i-au pus telefon,
Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.

În grevă, celulele sale s-au pus
Şi creierii lui sînt uscaţi de prigoană
Puteri ca să pască aproape că nu-s.
Şi paznicii-i dau apă dulce din cană...

Se roagă de el, dar se roagă-n zadar
Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul
S-a tras şi din stemă, s-a tras din ziar
Şi pleacă, tăcut, şi din ultimul timbru.

Rugina, pe puştile morţilor vechi
Cît molia este, pe arc şi săgeată,
Dar zimbrii păstrează distante perechi
Şi nu vor mai fi pe aici niciodată.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani,
Un neam luminat şi puternic şi mîndru.
Jignit de duşmani, ieftinit de plăvani,
Se-nchide-n afară şi fuge-năuntru.

poezie de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezervaţia de zimbri

O mie de ani, vînătorii zeloşi
Vînatul suprem al pădurii-l vînară
Nu porci, căprioare, fazani şi cocoşi
Ci zimbri, că ei sînt pe stema de ţară!

Măreţ animal este zimbrul cel mut!
O mie de ani de săgeţi şi rafale
Dar el, melancolic, ca şi la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale.

Cu milă priveşte spre brazda de plug
Spre ieslea lui tremură botul şi nara
Mai bine vînat decît vită în jug
Căci zimbrul nu ia de la alţii povara.

Pe sine se poartă în negre păduri
Şi tropotul lui grea furtună anunţă
Şi-şi duce lumina în ochii lui puri
Şi tropot de zimbri viţei în sămînţă.

Mai bine trăiesc liniştiţii plăvani
Furajul la iesle într-una le vine
Decît cel gonit de o mie de ani
Decît cel purtînd libertatea în sine.

Măreţ animal şi podoabă de preţ
El linişte n-are, nicicînd şi niciunde,
Din simplul motiv că e-atît de măreţ
Că el nicăieri nu se poate ascunde.

Şi el nici n-a prins păcătosul învăţ
Să stea-n colivie, bîrlog sau în cuşcă.
Decît să-i miroasă a bici sau a hăţ
Mai bine-a săgeată şi-a a strigăt de puşcă.

Dar, dup-o mie de ani de coşmar
Se şterge surîsul şi doliul se leagă
Pe-un munte în Haţeg, în codrul bizar,
Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.

Vînat fără milă, stingîndu-se lent
Frumosul din stemă abia mai tresare.
Acum, l-a votat un întreg parlament
Să fie-apărat sub pedeapsa cea mare.

Nepoţii acelor zeloşi vînători
Îl roagă pe zimbru să se înmulţească
Dar el ar muri şi de-o mie de ori
Decît înc-o dată un zimbru să nască.

Sătui de prigoană, cu un muget absent,
Abia de mai pasc şi mai leorpăie apă
Şi nici nu le pasă că un parlament
Bătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.

Destul hăituiţi, zac în mare plictis
Nimic nu-i irită – sînt parcă strigoii
Pe care o mie de ani i-au trimis
Să-ncarce de-o nouă revoltă şi boii.

Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,
Chiar viaţa şi-ar lua-o, dar nu au unealtă.
Şi-atunci stau cu-ncetul şi se sinucid
Nici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.

Şi cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:
"Ridică-te, zimbru, tradiţie sfîntă!"
Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinesc
Degeaba al zimbrilor imn li se cîntă.

Ei nici nu mai cred că există vreun om.
Sătui de prigoană, aşteaptă un glonte.
Blocaţi în pădure, în ultim sindrom
Li-i moartea plăcere şi viaţa un front e.

Şi stă rezervaţia ca un azil
În care nimic nu mai vrea să se nască
Şi zimbrul e, astăzi, cu voia, steril
Şi poartă o faţă de vită, ca mască.

Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!
Destul i-au tăiat din copite cu coasa!
Colos mineral, zace zimbrul scîrbit
Strivindu-şi în sine jignirea şi rasa.

Şi mugetul lui, ca de vechi patefon,
Abia mai ridică suflarea bolnavă.
I-au tras şi lumină, i-au pus telefon,
Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.

În grevă, celulele sale s-au pus
Şi creierii lui sînt uscaţi de prigoană
Puteri ca să pască aproape că nu-s.
Şi paznicii-i dau apă dulce din cană...

Se roagă de el, dar se roagă-n zadar
Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul
S-a tras şi din stemă, s-a tras din ziar
Şi pleacă, tăcut, şi din ultimul timbru.

Rugina, pe puştile morţilor vechi
Cît molia este, pe arc şi săgeată,
Dar zimbrii păstrează distante perechi
Şi nu vor mai fi pe aici niciodată.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani,
Un neam luminat şi puternic şi mîndru.
Jignit de duşmani, ieftinit de plăvani,
Se-nchide-n afară şi fuge-năuntru.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legile Marinei Militare

Acum, iată, acestea-s Legile Marinei Militare,
Nescrise, multe şi folositoare;
Cel înţelept va ţine cont de ele
În toate voiajele lui pe mare;

*Nimic nu-i scapă distrugătorului,
Nici legii care vântură mereu pleava,
Pentru că forţa navei e Serviciul,
Iar puterea Serviciului, nava.

*Aveţi grijă ce spuneţi despre Comandanţii voştri,
Fie că vorbiţi cu glas tare sau în şoapte moi,
Ca nu cumva vreo pasăre să plimbe vorba,
Iar aceasta să se-ntoarcă, jungher, la voi.

Dacă munceşti de dimineaţa până seara
Şi pentru toată truda un reproş e stimulul,
Este-n regulă – ca tunul să fie smerit,
Orice armă trebuie să-şi domine reculul.

*De multe ori puterea unui întreg lanţ
Depinde de rezistenţa unei zale;
Cine ştie ziua în care vei fi şi tu testat?
Luptă să fii apt în ora încercării tale!

Când, obosită, nava revine-acasă
Cu rănile suferite-n lupte la vedere,
Bărbaţii o urcă pe doc o vreme, redându-i
Vechea vigoare şi pierduta-ncredere.

Aşa să faci şi tu când puterile-ţi slăbesc
Prin cele mai îndepărtate colţuri ale lumii,
Solicită o permisie,-ntru binele Serviciului,
Profită de te ţine lungimea plăpumii.

Nu miza că, oricum, vei primi o promovare,
Ci luptă-te s-o obţii cât poţi, ca un bărbat;
Deşi linia de-ochire pe ţintă-i temeinic pusă,
S-ar putea, totuşi, să fie vorba de un foc ratat.

Te poţi ţine pe urma delfinului, poţi spune
Pe unde colindă rândunicile de mare?
Cel fel de distracţii-l încântă pe Leviatan?
În care ocean e casa lui încăpătoare?

*Chiar şi-ascultând cuvintele Comandanţilor tăi
Şi-ordinele transmise de ele ţie şi-altora, mulţi,
Orice lege e neînsemnată pe lângă aceasta:
"Tu nu trebuie să critici, ci doar să execuţi!"

Spune înţeleptul, "Cum le-aş putea eu şti lor scopul?"
Atunci acţionează fără pentru ce sau cum;
Prostul stă minute bune să ceară explicaţii,
Iar şansa vieţii lui se pierde ca un fum.

Dacă ieşi învingător din jungla africană,
Nepomenit în Mass-media de-acasă,
Să nu-ţi pese; nimeni nu vede pistonul
Dar el împinge nava prin marea furtunoasă.

Unii mârâie? Este-n regulă: tu fii tăcut;
Şi-astfel acea misiune grea va fi executată;
Arma trimite glonţul în bătaia unui fir de păr
Şi ţipă, dar nimeni de ea nu se plânge niciodată.

Mârâie şi reuşita misiunii pare compromisă?
Nu-i bine, indiferent de rangul lor, vorbeşte cu curaj;
Arma neîncărcată bine, de-asemeni latră,
Dar gloanţele oarbe nu poate străpunge un blindaj.

Se ceartă vopseaua cu coşurile fiindcă scot fum?
Se plâng punţile de-al tunurilor trepidant argou?
Nu, ele ştiu: cu raşchete, cu perii şi cu boieli noi
Muşii le vor primeni, vor fi prietene din nou.

Iar voi, cei din birouri, Şefi de Departamente,
Mârâiţi, dar faceţi-o cu zâmbetul pe buze,
Altfel vă veţi sufoca şi mânia v-ar putea orbi,
Iar puterea navelor va suferi – şi-or să v-acuze.

Are nevoie nava de vopsea pentru camuflaj,
Iar şantierul pare-a o livra la sfântu-aşteaptă?
Bagă mâna-n buzunar şi cumpără ce trebuie;
Aşa fac cei care se ridică prin propria lor faptă!

*Crezi, într-un minut de supărare, că-i bine
La cei mai în vârstă decât tine să scoţi colţii?
Prosperă cei care dimineaţa ard toate
Scrisorile pe care le-au scris în timpul nopţii;

Da, sunt unii, uitaţi şi părăsiţi, de nimeni
Răsplătiţi pentru destinele lor amare,
Mai puţin poate "Acel" (pe-o bucată de hârtie),
Unde-un prost "a avut onoarea să declare..."

Dacă pe pasa de intrare traficul e infernal,
Fiecare-ncercând s-ajungă cât mai iute-n port,
Navele trebuie, pentru-a nu intra-n coliziune,
Să navigheze cu prudenţă,-ntr-un deplin acord;

*Când eşti pe punctul de-a primi o promovare
Şi-naltul scop spre care râvneşti e-aproape,
Fii atent la vorbele şi faptele-ţi, ca nu cumva
Să-i ofensezi pe-alţii, iar buba invidiei să crape.

Nu-i sănătos ca-nvingătorii să îşi facă griji,
Acceptă-ţi c-un zâmbet soarta zi de zi,
Aşa cum vine, iar când eşti în port la adăpost
Mulţi te vor invidia, dar nu te vor bârfi.

Nemarcate pe hărţi, multe stânci te înconjoară,
Ai grijă, studiază pericolele-ascunse în şenale,
Ca numele tău să n-ajungă pentru altul far,
Salvându-l de Judecata Curţii Marţiale.

Deşi-i chila navei protejată de Blindaj,
În borduri cicatricile-s toate la vedere;
E bine dacă, totuşi, Curtea te achită;
Dar mai bine-ai fi avut mai multă prevedere.

MORALA

Ca valul care urcă pe nara lanţului de-ancoră,
Spală coverta şi se pierde-n siajul navei, nebăgaţi
În seamă veţi rămâne şi veţi fi pierduţi şi voi –
Dacă se va-ntâmpla normele marinei să le ignoraţi.

Aveţi grijă de felul în care vorbiţi la bord,
Mesajul să fie solid şi limpede spus,
Din vorbirea ta, din vocabularul folosit,
Cuvântul "imposibil", musai, trebuie exclus.

Acum, iată, acestea-s Legile Marinei Militare,
Multe şi puternice, care la nevoie te ajută –
Dar carena şi punţile şi chila
Şi vârful de catarg al legii este: EXECUTĂ!

NB.
Poemul Legile Marinei, publicat prima oară pe 23 iulie1896 în ziarul Army and Navy Gazette şi destinat iniţial viitorilor ofiţeri de marină, a devenit unul dintre poemele clasice ale lumii navale.
În timpul Primului Război Mondial acesta a fost publicat însoţit de desenele locotenentului de marină Rowland Langmaid; analiza poemului şi desenele lui Langmaid pot fi văzute accesând Wikipedia (Ronald Hopwood )

Unii susţin că ultimele două strofe, adăugate ulterior, n-ar aparţine lui Hopwood.

*Strofele marcate cu asterisc înaintea primului vers sunt cel mai des citate de oamenii mării de limbă engleză.

poezie de Ronald A. Hopwood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ondina (Fantezie)

L-al orelor zilei şirag râzător
Se-nşir cele negre şi mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute.
Şi noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gândul,
Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţă pustie şi rece
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt
De nauri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea mar
Cântare.

În mii de lumine ferestrele ard,
Prin cari se văd trecătoare
Prin tactul cântărei sublime de bard
Cum danţă la umbre uşoare,
Cum danţă uşor
Dulci vise de-amor.
Palatul părea în magie
Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i putemic şi mare,
Cu nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
Şi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danţândele fiinţe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zeifirii de grin grădine,
În coruri nimfele cântă la hore
Şi gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gândure de dor de ducă
Triste şi palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Şi plin şi limpede încet cântară
Glas a trecutului, ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină:

Pe râul dorului, mânat de vânture,
Veni odat'
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile
Cătând o sor',
Eroi se-ninimă şi plâng femeile
De-a lui amor.

El fură munţilor ecauri tinere,
Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei Vinere
Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,
El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimei trebuie să-ţi semene
Ca vis cu dor.

In tine vede-se că e în ceriure
Un Dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele
Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-1 varsă belele
Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;
Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic-a lor glasuri bărbate.
Arpele-n cântece par că se sfarmă
Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
Muzica sferelor: Seraphi adoară
Inima lumilor ce-o încongioară,
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Cum din colorile ce se îmbină
Naşte a soarelui albă lumină,
Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cântare:

Ondină,
Cu ochi de dulce lumină,
Cu bucle ce-nvăluie-n aur
Tezaur!

Idce,
Pierdută-ntr-o palidă fce
Din planul Genezei, ce-aleargă
Ne-ntreagă!

Să-nvii vii
Şi stânca de care râd timpii
Şi tot ce mai e-n nesimţire
În fire?
Vin' dară,
Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,
Şi sufletu-ţi, blândă magie
Ce-nvie.

Să cânte
Ce secoli tăcu înainte,
Şi-a munţilor creştete nalte
Să salte.

Şi din amestecul de vise dalbe,
Dentre dănţândele fiinţe albe,
Iese, cum cântecul dintre suspine,
Regina albelor nopţii regine.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie
Şi cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce uşor:

Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor.
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor:

E fiinţa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,
Ca un fulger fără ţintă,
Ca un cap fără zenit.

Şi din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat
Cum o lebădă se pleacă,
Bând din lacul îngheţat.

Şi cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieţei gând.
Am fost vultur pe o stâncă,
Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieţei mele,
Întreb sufletu-mpietrit?
Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvineţit

Crucea-mi pare gânditoare,
Parca arde-a vieţii-mi tort
Şi prin neguri, mormântare
Privesc, faţa mea de mort
Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul meu,
A! gândiţi, gândiţi la mine
Că am fost în lume eu.

Un murmur fceric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
Ş-un eco uşor,
Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
Nebune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
Vărsându-1 cu dor,
Plângând râzător,
Ei cântă cu buze de miere
Durere:

"De ce nu-s o floare uscată de vânt
Şi pală ca fruntea pe moarte.
Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta
Gândindă, cum e trecătoare
O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O mimte pustie, nebună
Şi dulce descânt
Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranţelor mele.
Acolo te-asteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,
În câmpul speranţelar vină,
Ondină!"

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!