Neştiutorul

Cu cât îmbătrânesc şi cred în neştiinţă,
cu cât mai mulţi mi-s anii, cu-atâta n-am şi nu-s.
Tot ce-i al meu, - un spaţiu rând pe rând
înzăpezit sau sclipitor, dar pururi fără viaţă.
Unde-s călăuză, paznic, dăruitorii?
stau în odaia mea şi tac întâi şi-ntâi
(tăcerea intră ca o slugă să deretice puţin)
şi, una câte una, aştept să plece minciunile:
au ce rămâne? Cu ce se-alege muribundul acesta,
să-i poată-mpiedica sfârşitul? Ce putere
între cei patru pereţi încă-i mai dă grai?
Aş putea-o şti, eu cel neştiutor şi fără tihnă?
Ci-ntr-adevăr l-aud vorbind şi vorba lui
- deşi o! mult prea vagă – pătrunde-odat' cu zorii.

"Şi dragostea, ca focul, îţi nalţă jerba doar
pe farmecul şi vina pădurilor scrumite..."

poezie de Philippe Jaccottet din Cinci poeţi romanzi (1972), traducere de Ion Caraion
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am ieşit din rând

Să nu ies din rând,
să nu merg în faţă,
La rău să nu mă plâng,
Dumnezeu aşa mă-învaţă.
Cât am fost în viaţă, n-am ieşit din rând.
Nici n-am mers în faţă, am ţinut de rând.
Am rămas acolo, unde-i locul meu.
N-am fost un Apollo, nici n-am fost un zeu.
Am măsurat timpul, doar cu pasul meu.
N-am văzut Olimpul, cred în Dumnezeu.
De la El am primit viaţă, Lui m-am închinat,
El mi-a dat povaţă, El m-a luminat.
Cât am fost în viaţă, El m-a ocrotit,
Iar când s-a rupt aţă, tot El m-a primit.
De-abia atunci,
Cu credinţă-n suflet, am ieşit din rând,
să stau şi să cuget, cine-am fost şi cine sunt.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce rost?!

Destinul meu n-a fost prea blând,
Prea mulţi în viaţă mi-au intrat,
S-au adunat în ea pe rând,
Fără măcar să fi-ntrebat.

Am încetat să mă mai plâng,
Că unii intră şi nu-ntreabă
Dar parcă tot mai mulţi se strâng
În viaţa mea, cei fără treabă.

Şi nu-ncetează să tot vină
Se-ntrec cu toţii dând năvală
Cu cât, de ei, este mai plină
Cu-atât e viaţa mea mai goală!

Numai acei ce eu i-aş vrea
Nu sunt pe-aproape când mi-e dor
Şi atunci când vin unde să stea?
Că alţii stau pe locul lor!

Unii s-au instalat în lege,
Alţii voinţa mi-o supun
Dar niciunul nu-nţelege
Că viaţa mea nu-i bun comun!

Abia putând să mai respir
De câţi se-nghesuie în ea
Mă dau deoparte şi mă mir:
Ce rost am eu în viaţa mea?!

poezie de Ion Roşca din revista "Cugetul"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am drept să stau

N-am drept să stau, nici să privesc în urmă,
cât am un steag şi un duşman înrăit —
nu-n perii albi şi-n viaţa ce se curmă,
ci-n jertfa mea se-arată cât am trăit.
Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă,
hotarul lor se-ntinde an de an
şi rând pe rând cei buni căzură-n luptă
cu fruntea sus, cu faţa la duşman.
Tot mai grăbiţi trec anii înainte
şi-s tot mai rari vitejii luptători;
în loc de fraţi îmbrăţişăm morminte,
jelim pe steaguri fără luptători.

N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte
nici în pământ şi nici în cer ai mei,
de n-aş lupta să treacă mai departe
solia lor, cum au adus-o ei.

N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa,
arzând, s-arăt pericolul străin,
să pot trezi eroic conştiinţa
în toţi ai mei câţi sunt şi câţi mai vin.

Când voi vedea că-nfrânt păcatul zace
şi-ai mei uniţi că merg desăvârşit,
abia atunci voi şti şi eu că-n pace
am drept să merg spre-odihnă, liniştit.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa...

Un vis frumos s-aşterne-n prag,
Un vis ce nu mai vine
În al nopţii lung metraj... te aştept
Te aştept pe tine...

Trecut-au nopţi şi zile-ntregi
Trecut-au în neştire,
Trecut-au luni şi ani la rând,
Iar eu te-aştept pe tine.

Trec anii încet, trec rând pe rând
Trec anii în neştire,
Îmbătrânesc în al vieţii gând
Gândindu-mă la tine.

Doar o lumină se mai vede-n gând,
E ultima ce moare,
Apar trecând rând pe rând,
Speranţa şi împăcarea.

poezie de Tudor Mihai
Adăugat de Tudor Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am plătit

Eu am plătit tribut iubirii mele,
Dar n-am fost dintre cei umili şi terni,
Din mine-am smuls cele mai scumpe perle,
La focul meu am încălzit-o ierni.

Am fost vulcanul stins, în adormire,
Deasupra mea crescuseră copaci,
Astăzi când mă trezesc, câtă uimire...
Pe toate frunzele ai scris "Să taci!"

E o putere mai presus de mine,
Să tac, nu ţine de voinţa mea,
Sau poate prea puţin, cât poate ţine
Vulcanul înşuşi izbucnirea sa.

Ştii ce gândesc? Între etern şi tern
Nu e decât o literă, un semn...

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-s viaţă anii mei

Unde-s viaţă... anii mei?
Doar tu ştii ce am făcut,
Tu m-ai pus în păr scântei
Şi speranţe-n aşternut.

Unde-s clipele nebune
Şi iubirile... de ieri?
Numai tu îmi poţi a spune,
Dintr-o mare de tăceri.

Unde-s viaţă... anii mei?
Rătăciţi prin astă lume
Şi-mbrăcaţi în flori de tei,
Pentr-o dragoste anume.

Te tot duci ca o nălucă
Înspre visele... deşarte,
Ai pus soarele în furcă
Şi-amintirile-ntr-o carte.

Unde-s viaţă... anii mei?
Cât aş da să-i am cu mine,
Să fiu numai eu... cu ei,
În amurgul ce tot vine.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem de adio

De-ar fi să adun, una câte una,
In căuşul aripii tale
Lacrimile
Ce n-au mai avut putere să cadă,
Ti s-ar face zborul
Târâş de şarpe.

De-ar fi să înnod, una câte una,
In pânza corabiei tale
Razele
Frânte de pleoapele-mi plânse
Vântul ţi s-ar stinge
In focul mocnit al comorilor.

De-ar fi să înşir, una câte una,
Pe portativul liniştii tale
Notele
Scrâşnite în adâncul nopţii,
Privighetoarea ţi-ar cânta
Numai la apus.

Te las ţie, însă, pradă eternă
Si Lui o să-i spun
Că i-ar fi mult mai bine
Cu tine
Iertat.

poezie de Cristina Davidescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră dragostea mea

ai zis
,, pieptul meu s-a deschis atât de larg
încât
nici măcar nu ştiu cine sunt
iartă-mi
dezordinea asta absolută
dar
întrebările mele
stau înşirate
de la marginea patului
şi până la geam

intră dragostea mea
fii frumoasă
pune-ţi mâna în păr să-nţeleg
cum în palmele tale cuminţi
lutul meu
ar renaşte
ca o muzică veche
iar eu
m-aş simţi
dintr-o dată întreg

intră dragostea mea
intră
fii o şoaptă
sau cum vrei să fii
pieptul meu s-a deschis atât de larg
încât
simt
că tot ce-am trăit până acum
nici măcar n-am trăit

intră dragostea mea
intră
nu mai am nici lacrimi să plâng
fii femeie
sau cum vrei să fii
să mă simt
cu tine întreg

intră dragostea mea
intră
de-acum totul va fi tot
iar Dumnezeul din pieptul meu
ne va ajunge la amândoi
pentru drumul acesta
sublim

intră dragostea mea
intră
amândoi vom sta în genunchi''

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu!

Scriu cât de mult mă doare şi nu pot să măsor
La cât aş vrea s-adorm în infinitul zbor!...
Scriu cât de puţin viaţa m-a alintat vreodat'
Şi câte tot ea mi-a luat...

Scriu cât de fericită-am fost plângând
Cum lacrimile s-au trasformat în rând...
Scriu cât de puţine zâmbete-am păstrat
Şi cum haina suferinţei-am îmbrăcat.

Scriu cât de mare avânt am retrăit în mine
Cât de nemilos fost-am rănită-n sine...
Şi scriu cât de puţin am fost în ochi privită
Îmbrăţişată, înţeleasă şi iubită.

Scriu cât de mult se plăteşte-un vers
Cântat de-al inimii nucleu neşters...
Scriu cât de vag şi de puţine-am strâns,
Comorile de lut ce mi s-au stins.

Scriu câtă dragoste-n inimă mai am!...
Câte poveşti am strâns doar într-un an...
Câte rezerve de nădejde mi-au rămas
Şi câte taine stridente fără glas.

Mai scriu şi depre ea şi despre el...
Scriu încă de suflul meu rebel...
La cât de multe el a renunţat
Să fie într-o Carte înregistrat...

Scriu cât de mult aş vrea să se oprească
Şi totodat' neîncetat să crească...
Durerea şi iubirea la un loc,
Sădite-n al inimii boboc.

Şi tot mai scriu şi peste mine scriu
Cât timp aici vremea mă ţine viu...
O lecţie de viaţă m-a înălţat în zbor
Şi m-a-nvăţat în timp durerea să-mi ador...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi Ranikhet sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulţi oameni şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd timpul, şi, astfel nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi mângâiere şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un sigur om: pe paznicul bungalowului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea, sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorei cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya şi le cutreieram în lung şi în lat, reluând necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi...

Mircea Eliade în Maitreyi (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-le aripi

În gândul meu firav de lut albastru,
Am îndrăznit să cred că îmi exişti,
Sperând că universul, printr-un astru,
Mi-aduce un răspuns pentru cei trişti

În jurul meu e-atât de gri, de frică,
Ei nu mai ştiu de ce aici mai sunt,
Se pierd în grija zilei şi abdică,
Devin o umbră sumbră pe pământ

În jurul meu descătuşez vibraţii
Ce au uitat normalul, sau nu-l ştiu
Şi simt bătăi de inimi, respiraţii,
Care mă fac să nu mai vreau să fiu

Arată-le o cale, numai una,
Alege Tu, nu cred că ei mai pot,
Sau de o fac, trăirea ca nebuna,
Transformă totul într-un trist complot

Nu prea mai au răbdare, n-au de unde,
Sunt doar făclii care se sting pe rând,
E prea mult întuneric, îi pătrunde,
Iar eu îi văd cum pleacă, suspinând

Alungă norii cât mai au putere
Şi lasă raza Ta în jurul lor,
Să uite toţi de griji, ce-s efemere,
În drumul către mâine, către zbor

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună seara!

Iubita mea-i plecată printre stele,
Nu am nici "bună seara" cui să-i spun,
Căci nu sunt încă una dintre ele,
Nici soare nu-s, măcar să pot s-apun.

Iubita mea, ce tristă-i fără tine
Singurătatea mea numită viaţă,
Privesc pe cer în zilele senine
Şi-n mine însumi când e nor şi ceaţă.

Nu văd nimic. Doar noaptea mi te-arăţi.
N-ai, ziua mea, se pare, cum să fii,
Spunându-mi de nenumărate dăţi
Că numai prea târziu poţi să devii.

Te cred. M-am resemnat. Aştept să mor,
Să ne iubim definitiv, nebun;
Cât încă-s viu, mai am un ultim dor,
Iubito, "bună seara" cui să-i spun?

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (30 mai 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revelaţie

Celula adormită pe corpul meu apus
Trezindu-mă la viaţă, departe de-ntuneric,
Îmi odihnesc lacrima din orizont himeric
Şi tot de Sus se lasă-n Jos mereu... şi ce-am de spus?

Nimic din ce n-am scris se scrie peste mine
Privesc înlănţuită la astrul din înalt,
Ce pare a fi hăul, ori poate fi un salt
Spre dorurile ascunse pe chipuri în ruine.

Aer străin să împresoare trupul meu cel strâns;
Să vină marmura celestă pe faţa mea cea rece,
Căldura mult mă doare, deşi n-aş vrea să plece
Ea duce-n depărtare un zâmbet pal şi plâns.

Să strig?... Să mă opresc?...
Cuvinte ce nu-s ale mele,
Se scaldă-n albia de stele... şi
Tac în vorbe albe. Privesc, cânt, mocnesc.

Să stau şi să aştept câte-or să mai vină,
Să râd plângând ca toţi acei din jurul meu?...
Sau să adun fărâme şi să clădesc un eu
Respingându-mi viaţa asta prea haină?

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Pentru tine nu–i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să fiu struna aceea
Încordată dar blândă,
Dintr-o harfă ce mângâie norii,
Ce stau gata să toarne
Ploaia târzie peste pământu-nsetat.
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot s-ating obrazul curat
Al cerului tău,
Că atingerea mea
Îti va aprinde toate stelele,
Una câte una,
În noaptea ta grea...
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să-ţi mai văd o dată chipul,
Să-ţi mai mângâi o dată pleoapele obosite
Cu degete aspre de tot lutul din mine,
Că pot să-ţi mai şoptesc,
Cu glasul meu omenesc: Te iubesc!
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT,
Până când sunetul Şofarului
Va zgudui Înaltul,
Şi-atunci, ceea ce-a fost
Prea puţin,
Sau prea mult,
Va fi TOT.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (iulie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru fără un sfert

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg - nimeni - am părul ud
şi gândul cât un pui de şoarece mic mic şi negru

şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
când plouă - te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu este prea departe de mormânt

nimeni
doar dumnezeu
ploaia
mormanul de rufe murdare

poezie clasică de Virgil Mazilescu
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă trebuie ca unul din noi să plece mai întâi, ruga-mi este să fiu eu aceea. El e puternic, eu sunt slabă. Eu nu-i sunt atât de necesară pe cât îmi este el mie. Fără el, viaţa n-ar mai fi viaţă. Cum aş putea-o îndura? Ruga asta e şi ea nemuritoare şi-o să dăinuie cât o să dăinuie stirpea mea. Sunt prima soţie. Şi în ultima soţie o să mă repet.

citat celebru din povestirea Jurnalul Evei, volumul Jurnalul lui Adam şi al Evei de Mark Twain
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Doamne, această vineri, infernal de tristă,
În care neajutorat implor, rezistă
Iisuse! Toate le vom duce,
Eliberează-te de cuiele din cruce!

Dar la ce bun, cu ce folos,
Tu omul cel mai luminos
Să te mai dărui pe pământ,
Acelora ce nu au sfânt

Nimica?
Mă dezmiardă frica
Cu ghearele de aspri spini,
Iisuse numai cei puţini

Au mai rămas
Sa ducă-n spate limbile de ceas,
Ca pe tăioase cruci
De umbre, peste cojile de nuci;

Vindecătorule, sunt bolile aici prea vii,
O lume fără de copii
Se naşte,
Oaia rătăcită paşte

Pe un ogor de aur, fără de întoarcere,
Stau şi privesc prin gratiile de carcere,
Toţi luptătorii de vreodată,
E lumea mult prea vinovată

Să o mai faci cumva luptată;
Mai naşte-te Iisus o dată!
Înalţă-te cât mai curând
Ridică mieii rând pe rând

În nori,
Aici, ne tot ucid pastori.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tac sau nu tac

mă legăn plângând
sub cerul fără margini
lacrima mea îneacă
o lăcustă-n miez de floare
cu margini de foc
tac
ce să fac? aştept
luna cu aripi să planeze
în zborul însoţit de cântece
de flaut de nai din ce mai ai
n-am chef să plâng
dar trebuie să strig în cele
patru zări în drum spre tine
vântul rupe din picioare
inima nu-mi zboară
şi-a pierdut puful din aripi
tac sau nu mai tac

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!