Moartea lupului

Sus, peste luna-n flăcări, nori grei îşi grăbeau drumul
Aşa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Şi codrii erau negri, şi-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuţi prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă şi spinii-nalţi şi goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm umbra slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de nişte lupi hoinari.
Ne-am reţinut suflarea ca linişte să fie
Şi paşii-ntrerupându-i. – Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează ţipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeştilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniştile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-şi-l ades
Hăitaşul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greş vânând,
Ne-a spus părerea-n şoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare şi-ascunsa vizuină
A lupilor pereche şi-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuţitele aici,
Şi ascunzând puşti lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră şi vrând ca ei să ştiu
Zăresc doi ochi deodată aprinşi ca focul viu,
Şi văd şi patru forme uşoare şi mlădii,
Ce dănţuiau sub lună, acolo, -n bălării,
Aşa cum zburdă veseli, în orice dimineaţă
Ogarii, când stăpânul li se iveşte-n faţă.
Erau la chip asemeni şi-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lupi se zbenguiau,
Ştiind că, treaz aproape, şi numai la doi paşi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaş.
Stătea-n picioare tatăl şi, lângă un copac,
Lupoaica împietrită parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniiş crescând sub coapsa ei
Pe Romulus şi Remus, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-aşează şi, cârlige,
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socoteşte, -ncolţit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Şi nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oţel
Deşi potop de gloanţe treceau ca-n ciur prin el,
Deşi c anişte cleşte, cuţite de văpaie
Se-ncrucişau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâşiat.
Abia atunci îl lasă şi ne priveşte lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuţitele-n tot trupul,
Îl ţintuiau de iarba scăldată-n al său sânge;
Puşti l-împresoară-acolo şi-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai priveşte şi somnul vieţii-l fură,
Lingându-şi negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Şi, fără să încerce de loc a şti cum piere,
El ochii mari şi-nchide şi moare în tăcere.

poezie celebră de Alfred de Vigny
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturnă

Întru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nţeleaptă.

În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.

Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.

Şi peste tot o linişte ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa
Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau faţă
Cu mortul care umblă prin cetate.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul lupilor

cărări fără capăt se abat multe-n cale
pe drumul spre crestele ce vreau să le-ating.
omatu-i de piatră în glezne mă taie
şi-n suflet mă arde frica de lupi.

prin troiene de humă, paşii mi-aleargă
îndemnaţi de răsunet, cu picioare de plumb.
înfruntând viscoliri ce urme-o să şteargă
prin hăţişuri ascunse cu lumini ce se scurg.

tăcerea se sparge şi drumul rasfange
în mii de poteci ajungând în abis
îmi tremură trupul cu sânge îmi plânge
lumina din ochi e oarbă, s-a stins.

prin vântul prea aspru mă strecor fără vlagă
şi cad, mă prăval, printre ramuri şi spini
o haită de lupi, foamea-şi strigă în grabă
mirosind rana mea, ce dâre-i preling.

cu luciri în priviri mă-nconjura lupii
şi colţii de fier îşi infing rând pe rând
îmi suflă căldură smulgându-mi şi ochii
mă sfâşie haita, nici nu pot să mai plâng.

ramuri se-apleacă cu gheaţa mă tăie
şi sufletu-mi sfârtecă-n mii de bucăţi
cu gheara de lup ţintuiesc trupu-mi moale
sorbindu-mi şi glas şi suflări în mare ospăţ.

o voce se-aude şi-nlatura lupii
cu rânjet de smoală şi ochii sticloşi
ce haituie-ntr-una dându-mi târcoale
cu rânjetul ei cu dinţi sângeroşi.

deodat simt că zbor şi piscul ating
nici vântul nu bate, nici răni nu mai dor.
e multă tăcere în viscolul aprig
şi drumul spre creste, mă-nfăşoară-n fior.

o urmă de sânge mai simt că mă arde
şi urlete-aud de departe chemând
sărutul rămas pe gură-mi, de sabie
toţi lupii l-au dat, şi cel mai flămând.

credeam c-am ajuns în raiul din creastă
ce soarele arde şi vântul alintă,
am vrut să adorm o clipă-n mireasmă
să uit că mi-e frig, să uit că mi-e frică.

dar lupul bătrân cu coama zburlită
străpunge prin coaste suliţe vii.
nici teamă nu are prin cărarea din noapte,
nici milă nu simt şi-n grabă mă duce spre ai săi pui.

săgeţi furioase le simt cum îmi intră,
străpung pînă-n creştet şi-n osu-mpietrit.
se-aude cum urlă omătul în mine
durerea îmi tace în gura-mi de lut.

deodat se aprinde hăul adânc
şi mistuie lupii şi-omătul de piatră,
mă cuprinde cu raze şi-n somnul profund
îmi spală durerea şi neputinţa deodată.

dar urme-au rămas schilodind trupul meu
fără vreo rană adânc sângerândă.
când aura nopţii oglindea drumul greu
şi paşi-mi purta cu mâna ei blândă.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După chipul şi asemănarea noastră

the tenth poem for Shiraz

În ultima vreme
lucrurile ne înconjoară
o pasăre meşterită din lemn
o pasăre din lemn înghiţind un peşte din lemn
o pasăre zburând în spaţiul dintre rafturi
şi rafturile de sus mişcătoare spaţii ale copilăriei
doar tu în albastru, dintr-un timp de apropiere şi unul de îndepărtare
dintr-un timp prins în cuvinte şi un timp desprins de toate aceste pământuri
şi eu cum mergeam azi prin iarnă şi cum ningea şi tot restul
şi tu cum mergeai azi prin iarnă şi cum nu ningea şi tot restul
şi eu cum mergeam azi prin iarnă vorbind singură ce naiba e
doar un simplu timp, o simplă distanţă, pământul ăsta ne suportă oricum, suntem binecuvântaţi

peste o sută de ani, cel care va citi aici va spune, ce norocoşi cât de aproape au fost / şi cât de departe
peste o mie de ani, cel care va citi aici va zice, cât de identici erau / şi cât de diferiţi / apoi ne vor scana aceste poeme,
cuvintele adeneul iubirile
ne vor reconstrui
după chipul şi asemănarea noastră

dacă ne-am uita pentru câteva clipe în aceeaşi oglindă
apoi ne-am vedea fiecare de drumul său
tu cel rămas acolo
şi eu cea rămasă acolo
ne-am putea imagina împreună
cea mai bună viaţă posibilă

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutări spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul melcilor care merg la înmormântare

La înhumarea unei frunze
Au plecat doi melci prin toamne
Au cochiliile cernite
Şi panglici de doliu pe coarne.
Treceau cum trec melcii în doliu
Prin cea mai tomnatică seară
Dar când în sfârşit au ajuns
Se făcuse a primăvară
Frunzele care fuseră moarte
Înviaseră toate deja
Iar melcii ( erau doi mi se pare)
S-au pus ofuscaţi acana
Când soarele iată apare
Şi spune pe-un ton radios
Nu vă fie cu supărare
De ce nu vreţi să staţi jos
Luaţi şi o halbă de bere
Dacă aşa v-aţi decis
Şi luaţi de vă face plăcere
Şi-un autocar spre Paris.
O să vedeţi toată ţara,
Dar doliul lăsaţi-l deoparte
De ce să vă-ntunece ochiul
Această tristeţe de moarte
Mereu îmi păreau cam pocite
Poveştile vechi cu sicrie
Sunt slute deloc nu-s drăguţe
Obrazul vreau roz să vă fie
Să fie în fine ca viaţa
Şi tocmai atunci animalele
Şi iarba şi pomii cei falnici
Cântară să-ţi spargă timpanele
Un cântec de vară sălbatic
Cu iarbă şi greieri şi sori
Şi toţi se-mbătară năpraznic
Şi toţi erau foarte matoli
Iar melcii de care vorbirăm
S-au dus pe la casele lor,
S-au dus copleşiţi de emoţii,
Ferice cu pasul uşor
Şi cum cam băuseră bere
Uitaţi cum se clatină-n drum
Dar luna de-acolo din ceruri
De ei se grijeşte acum

poezie de Jacques Prevert, traducere de Octavian Soviany
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
– Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

– Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?
– Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
– Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.
– Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

Cinci pâni în Ion Creangă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în oglindă chipul rigid al "Neîndurătorului", Lucian îi zâmbi amabil şi fără a-şi neglija calitatea de şofer, îi oferi acestuia autografele solicitate; la fel procedă şi blonda, deşi inima ei se făcuse cât un puricel, de teamă, deşi nu ştia nici ea de ce-i era teamă, sau de cine. Aceia erau protectorii ei?! Geo Drăguşin – Tăcutu' şi Marius Stâncă, zis Uriaşu'?! Vai de ea! Pe lângă ea, cei doi chiar păreau nişte stânci uriaşe, pe deasupra şi tăcute... Cum să meargă peste tot cu gorilele acelea după ea, în spatele ei, ţinându-se la tot pasul după ea, să n-o piardă din atenţie? I se părea o aberaţie! Tăcutu' şi Uriaşu'; iar ea – cum îi spusese geograful cel înalt? Domnişoara Piticanie, Piticot sau Pigmela... Ce trio interesant! Dacă ar fi fost cu adevărat nişte gorile, adică primate, n-ar fi deranjat-o deloc compania lor, doar era biolog, însă aşa...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Şi-n ziua aceea când ne plimbam tăcuţi prin casă
Deşi mergeam pe parchet, simţeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia că mii de ochi ascunşi ne privesc prin pereţi

Îmi place să cred şi acum că te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă şi subţire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, păşeam încet, încet prin viaţa ta
Aşa cum păşesc soldaţii prin zonele minate
Era linişte şi senin, doar corbii se-auzeau
Şi-un mare gol mă striga să mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele şi ne-a ieşit un bol de cristal
Am intrat nestingheriţi în parcul de distracţii ivit

Era cald şi plină vară, când orice era posibil, mai ales să fii copil

Râdeam şi-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucişat
Din nou palmele şi de data asta ne-a ieşit un foc de lemne
Din care săreau scântei şi-am început să spunem basme

Îmi place să cred şi acum că această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Şi orice am fi făcut noi doi era ca şi cum deschideam
Întâmplător Biblia şi indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer răsturnat peste noi

Au rămas urme prin inima mea,
cuvinte fără de glas
ce au buzele uscate,
iarba crescută frumos
în ochii mei
şi pasărea de pe streaşină
ce ne cânta în dimineţile
când cerul era răsturnat peste noi.
Îţi aminteşti cât de frumoşi erau copacii
după ce Dumnezeu îşi trecea mâna prin ei
şi noi ne sărutam goi
sub crengile lor dezmierdate?
Aburul clipelor noastre
era cel mai fierbinte,
ca nişte maci
bătând toaca în sânge...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mână şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea câte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încât întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,
Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare
Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Smârdan

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Şi-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe româneşti
Astăzi stau şi-ascult întruna
Şi mă uit, şi nu mai eşti!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Şi văzu gemând pământul
Şi de cai şi de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Şi năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ţi doineşti durerea
Dunăre, şi iat-acum!
Din mormânt ieşi puterea
Şi-n zadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Şi din mâinile străine
Stema libertăţii smulg.

Tresăriră iuţi românii
Căci aminte şi-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ţie sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoţii fug de lupte
Şi că steagul e-nchinat.

Dunăre, ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui şi eu!
Şi noi ştim izbi duşmanul,
Şi-n români e Dumnezeu!
Ştim şi noi găti cununa
Vitejiei ce-o doineşti,
Şi când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe româneşti!

La Smârdan aşa vru Domnul
Morţii dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Şi-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit duşman,
Vor muşca gemând ţărâna
Ca şi-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Şi mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuşi Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi şi-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmaşi,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru paşi.
Şi-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noştri iuţi pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Şi-ntr-acel noian de ceaţă
Dorobanţii, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheaţă
Şi prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ţie-n loc,
Dacă n-a putut să-i ţie
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toţii
Fost-am braţ pustiitor,
Şi murind au dat nepoţii
Mâna cu strămoşii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ştefane,
Nu-ţi erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vreodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Ţară dragă şi-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe duşman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punctul de întâlnire

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte;
Erau acolo două scaune şi două pahare-alăturate,
Şi doi oameni c-un singur puls, intens foarte,
(Cineva a oprit scările rulante):
Timpul era plecat, se-afla-n altă parte,

Şi ei nu erau nici jos, nici sus;
Muzica nu s-a oprit, continua,
Curgea prin iarbă ca un râu, maroniu clar inclus,
Cu toate că se-aflau într-o cafenea
Şi ei nu erau nici jos, nici sus.

În aer clopoţelul a rămas tăcut
Păstrându-şi echilibrul inversat –
Între un clanc şi-alt clanc al florii,
Caliciu-n bronz mut, de-un galben mat:
În aer clopoţelul a rămas tăcut.

Cămilele au traversat miile de mile de nisip
Care se-întindeau între farfurii şi ceşti;
Deşertul le-aparţinea, deşi plănuiseră-n fel şi chip
Cum să-şi taie porţii din curmale şi din stelele cereşti:
Cămilele au traversat miile de mile de nisip.

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte.
Ora-i uitase, lipsa ospătarului se resimţea adâncă,
Iar din radio picura sărac un vals,
Cum picură apa dintr-o stâncă:
Timpul era plecat, se-afla-n altă parte.

Degetele ei au scuturat acea spuză-ofensatoare
Care-nflorea din nou în pomii tropicali;
Când au avut asemenea pădure mare
Nici nu le mai păsa de criză, de indicii financiari,
Degetele ei au scuturat acea spuză-ofensatoare.

Tot ce-i Bun sau ceea ce înseamnă Dumnezeu
Fie slăvit pentru că timpul se poate opri-n ăst fel,
Că ceea ce-a înţeles inima instantaneu
Poate-aduce pacea trupului astfel –
Tot ce-i Bun sau ceea ce înseamnă Dumnezeu.

Timpul era plecat şi ea locuia aici, acest minut –
Şi viaţa nu mai era deloc aceeaşi,
În aer clopoţelul a rămas tăcut
Şi toată încăperea strălucea, şi,
Timpul era plecat şi ea locuia aici, acest minut.

poezie de Louis MacNiece,1907-1963, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!