Balada munţilor

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuraticul cioban

În amurg soarele pleacă
Să se culce după dealuri.
Ramuri sălciile-apleacă,
Apa curge printre maluri.
Sus, în muntele cu stână,
Duios cântă un caval.
Printre brazi, luna-i stăpână
Peste munte, peste deal.
Cocoţat în vârf de stâncă,
Singuraticul cioban,
Lângă-un foc ce arde încă
Îşi cântă al său alean.
Jos în vale, el priveşte
O fereastră luminată,
Unde stă şi ghindoseşte
Dulce şi frumoasă fată.
Ciobănia îl lipseşte
De ce este mai frumos,
De fata care-l iubeşte
Şi-l aşteaptă-acolo, jos.
Gândul la iubită-i zboară.
Şi din cântat se opreşte.
De pe stâncă se coboară
În gând, singur, îşi vorbeşte.
El în taină, roagă luna
Cu glasul şoptit şi moale,
Să-i păzească puţin stâna
Până dă o fugă-n vale.
Fata să o-îmbrăţişeze
Şi să-i fure un sărut,
Lângă ea să se aşeze
În călduţul aşternut.
Până-n zori să se iubească,
Să uite de ciobănie,
De sus luna să-i privească,
Cum se duc la cununie.
Tot vorbind încet cu luna
Ciobanul a adormit.
Dorm oile, doarme stâna,
Cavalul a amuţit.
Doarme muntele şi dealul,
Luna totul poleieşte,
El rămâne cu aleanul
După fata ce-o iubeşte.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înserarea
(Fragment dintr-un poem)

După culmi de piatră sură când îşi pleacă-ncet mărirea,
Soarele sărută codrii unde doarme mânăstirea.
Între brazi feriţi de vânturi, lângă zid de stâncă drept,
A durat-o-n vremuri grele domn viteaz şi înţelept.

Sus, la turla care-apasă boltă grea de cărămidă,
Pe o lespede umbrită în privazul de firidă,
Slova veche, ocrotită de al vremii sfânt Visternic,
Spune leatul şi domnia voievodului cucernic.

Umbra lui veghează parcă din bătrânele chilii
Prin despicătura neagră a ferestrelor pustii...
Dar acum încremenită poarta schitului rămâne,
Când coboară seara, nimeni n-o mai mişcă din ţâţâne.

Vremea-i macină cu-ncetul putregaiul sub zăbrele,
Pe veriga ruginită nu mai cad lacăte grele, –
Ci prielnic duhul păcii stăpâneşte-aici de veacuri...
Iar pe stâlpi cu zugrăveală, din înaltele cerdacuri,

Ca un semn de biruinţă râde veselă-n culori
Minunata strălucire a belşugului de flori.
Şi-n amurgul serii calde munţii Coziei s-arată
Cum îşi zugrăvesc pe ceruri muchea neagră şi crestată, –

Tot mai roşii scad în zare luminoasele văpăi,
Vălul nopţii se coboară tot mai negru peste văi...

citat celebru din George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba iarna intră-n sat...

Alergând, ca de năpastă,
Au venit buluc pe coastă
Doi băieţi
Mai isteţi,
Să dea veste
La neveste
C-au văzut în deal la stână,
Coborând din vârf de munte,
Peste ape fără punte,
Iarna sură şi bătrână...

Mai târziu, mai pe-nserat,
A intrat şi baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
În văzul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de căpătat,
Cu năframa de furat,
Cu catrinţa de aba
Vântul să-l strecori prin ea!
Şi cum suflă-n pumnii reci,
Scoate pâcla pe poteci,
Iar pe fund de văi destramă
Neguri vinete, de scamă...

Şi-au ieşit băieţii mici,
Mici şi mulţi
Şi desculţi,
Şi câţiva mai măricei
Cu biciuşti şi cu nuiele
Şi cu prăştii subţirele,
Să alunge de pe-aici
Iarna cea cu gânduri rele...
Doamna-gerului, bătrâna,
S-a sculat de la pământ.
Şi-nălţând spre cer o mână,
Ca o cumpănă uscată
De fântână.

A pornit în jos pe vânt,
Încruntată,
Blestemând,
Şi-a lăsat în urma ei
Promoroacă şi polei;
Pe ogoare,
Corbi şi cioare
Prin păduri,
Lupii suri,
Şi de-a lungul drumului
Numai scama fumului...

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vânătoare

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare...

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit...
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop...

A căzut... ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate...
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
- Sunt teribil de grăbit!...

Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!...

Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte...
- L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
- Mi-a sărit cam de departe...

III. Masa

Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii...
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă...
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică...

- Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul...
Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc...
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?...

- Astea sunt invenţii pure...
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară...
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă...
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt -
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat... şi-am tras în vânt.

Când văzu că "umplutura"
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput... aşa s-o lingă...

- I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
... Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
- Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf...
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp...
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de iarnă

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit...

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi...

*

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, -
Pare-nduioşat acum...
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streşini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
"Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc..."

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul razei care piere

Alunec printre gânduri ca o rază
ce, printre ramuri, îşi urmează calea
spre un lăstar ce-şi încetează jalea
când simte cum pe frunte i s-aşază.

Nu ştiu nici eu, nici ea, nici lumea toată,
ce voi găsi la margine de gânduri,
dar merg, şi merg, lăsând în urmă rânduri
ce par lăstari pe-o ramură uscată.

E, oare, bucurie, sau tristeţe
în raza care mângâie, în joacă,
lăstarul care creşte-n frumuseţe?

Va fi o floare care o să placă
şi raza l-a hrănit cu-a sa blândeţe,
apoi s-a stins, încet, în el. Dar dacă...

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tălăngi

Se-aud de pretutindeni tălăngile sunând,
Plâng unele cu larmă şi altele-n surdină,
Răspund şi dau de ştire că turmele-n curând
Vor coborî la şesuri...
În galbena lumină
De-abia le-auzi cum sună, mai jos tot mai departe...
Le-adună vântul parcă în negre văgăuni
Şi-apoi le-alungă iară pe văi, şi iar le-mparte,
Cu glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni...

Trezite din prăpăstii de plânsetele lor,
Cresc negurile sure, alunecând tăcute,
Ies după stânci în pripă şi pier ca un decor
Retras de mâna unei fiinţe nevăzute...

Apar din altă parte, sporind acum treptat,
Şi-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte,
Iar piscul singuratic, sub cerul întristat,
Posomorât îşi trage căciula peste frunte...

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna de acum

Trece toamna şchiopătând pe cărările ştiute
şi amar pune în pomi lăsând frunze ruginite,
le mai scutură pe jos vânturile învrăjbite
şi cât e de lung şi lat cimitirul cu morminte.

Trec pe drumuri rar perechi ce îşi amintesc de multe
şi de frunzele din pomi şi de vremuri petrecute
şi-amintesc de primăveri şi albite ierni trecute
şi de timpul lor demult cu poveşti îngălbenite.

Un copil pe două roţi calcă morţile uscate
urmărit de mama lui şi de două babe cloanţe
şi nu ştie că pe jos sunt o droaie de frunziţe
şi pe margini pomii groşi tremurând din crengi golite.

Toamna timpul şi-a lungit peste timpul iernii slute
şi mai cerne prea încet doar în munţii unde-s ciute
şi în timpurile ei sunt colindele cântate
şi în brazi şi-a atârnat beculeţe colorate.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul

Caldul soare-al verii ţese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu 'nrourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.

Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă –
Un copac, el singur, gol de tot pe luncă
Stă 'ntratâta lume de cântări şi flori.

N'are bucurie nici de vânt şi ploae,
Nici de cânt de paseri, nici de cuib cu pui;
Din podoaba 'ntreagă a vieţii lui
Nu-i rămase bietul nici măcar o foae.

Ce ruşine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.

Dar el stă, sărmanul, stă 'nrădăcinat –
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre-a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat!

poezie de Carmen Sylva din Balade şi romanţe
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

Fusese o mocirlă de zăpadă
Pe cale de topire
Şi noroi,
Care curgeau la vale în şuvoi.
Dar într-o săptămână vântul
A însănătoşit pământul.
În tranşee

Cămăşi spălate s-au întins la soare,
Prin colţuri de traverse,
Pe banchete,
Zvârlite la-ntâmplare.
Lucesc metalic tuburi de cartuşe,
Baionete
Şi-n dezordine
Pe jos, îţi stau în cale
Saci de merinde, sape şi mantale.

Căci noroiul lacom s-a zbicit
Şi-a devenit,
Cu urmele-ntărite de bocanci,
O panglică de galbene tipare.
E soare.
În gropile adânci,
În care nu intrăm decât pe brânci,
În gropile întunecoase, greu mirositoare
Şi încă pline de noroi,

În care am bolit întreagă iamă,
N-a mai rămas nici unul dintre noi.
Ca nişte bolnavi pe o terasă de spital,
Atâta cât permite şanţul.
Soldaţii palizi au ieşit la soare
Şi fericiţi ei se salută cu surâsuri:

E soare,
E peste tot o albă şi fragilă sărbătoare
Timpurie,
Căci până şi taluzul galben râde
Cu aere de aur bolnav de anemie.
Pe umerii-mbrăcaţi de dealuri
În verde crud, minor,
Pe văi care se-aleargă şi se-alintă
Cu rotunjimi de valuri,
Peste pădurea totuşi înnoită,
Ori cât de înnegrită,
E o ploaie delicată de lumină.
În umbră pete-ntârziate de gheaţă
Par ţipete.
Iar printre pietre umede,
Sclipeşte proaspăt apa răului în vale,

Pe când pe povârnişurile goale
Au apărut poteci nebănuite
Şi-atâtea lucruri noi de sub zăpadă,
Căci sub imponderabila grămadă
De raze înmuiate, întregul peisaj
Ca un convalescent lungit pe spate,
Zâmbeşte către soare, mulţumit.
Prizonier,
Eu mă întreb zâmbind cum aş putea să fac
Să mă lungesc puţin
Pe coasta dulce şi concavă
De pare o pânză verde de hamac.
Un camarad stăruitor mă cheamă
Grăbit, nervos,
De teamă
Să nu-nceteze până vin prin şanţ
Miraculoasa scenă:
La doi paşi de tranşee,
Pe coasta lină,
Un soldat îşi coase haina ruptă
Şi infinit nepăsător,
Aşa cum stă greceşte,
Din când în când şi-ntoarce faţă suptă
Spre cer, spre soare
Şi zâmbeşte
În ploaia ireală de lumină.
Ascunşi în şanţ, soldaţii îl contemplă
Înspăimântaţi de alba nebunie,
Râzând cu prea multe mişcări nervoase.
Şi-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de amănunte
Ei îl văd în fiecare clipă
Cum cade, dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă,
În iarbă
La douăzeci de paşi apare
Un cap bălai de neamţ sfios, cu barbă
Şi cu mustăţi de fire de otavă.
Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad
Atâtea raze calde
Şi râde luminos,
Cu faţa înflorită
Stupid de fericire:
"Die
Sorine,
Kamerad!"

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos - flori în Coastă

Fermecat de gingăşia
Florilor de primăvară
Îmi văd iar copilăria
Trăită demult la ţară

Îmi văd satul meu natal
Cum în soare străluceşte
Şi eu cum urcam pe deal
În pădurea unde creşte

Jioreaua cea albastră
Chiar şi breavănul apoi
Căci Bogata e a noastră
Şi în soare şi în ploi

Vai cu câtă gingăşie
Jiorelele-şi scăldau
A lor floare-n armonie
Privirea de mi-o furau

Coasta cea cu jiorele
Parcă flutură în vânt
Gingăşia lor spre stele
Dar crescute din pământ

Am găsit şi jiorele
Albe albe ca zăpada
Ascunzând farmecu-n ele
Puţine— nu cu grămada

Cele roşii chiar mai multe
Îns-albastrele umpleau
Chiar şi tufe nevăzute
Cu vântul se sărutau

Căci atâta gingăşie
Radia atunci din ele
În mireasma lor cea vie
Şi-n petalele rebele

În Ardeal— un sat frumos
Aşezat în lung de vale
E Bogata mea de Jos
Unde-mi taie gândul cale

Sat şi floare ardeleană
Pe lambriuri mici de vânt
Parcă simt a ta mireasmă
Adusă azi prin cuvânt

Bogata pe aripi fine
De vânt şi de povestiri
Văd Ardealu-ascuns în tine
În atâtea amintiri

Ciocănaşii de la Dâmburi
Tresar parcă într-un vis
Unduind în dese rânduri
Petale ca-n paradis

Podu Lacului se-ntinde
Pân" la Citera la poale
Şi privirea mi o prinde
Vântul doar cu aripi goale

Înspre Bărc dacă te-ndrepţi
Râpile le vezi departe
Şi de ajungi Între Acăţi
Să vezi Jiile ai parte

Şi Imaşu cel din sus
În faţă şi se întinde
Pân" departe-nspre apus
Întreg—ochii ţi-l cuprinde

Dar pe Citera urcând
O bucată bună bună
Unde oile păscând
le-am păzit şi eu în turmă

Ogrădeasa o s-o vezi
cum în faţă îţi apare
cu păşunile ei verzi
zâmbind însăşi ca o floare

Zgleamănul departe-n stânga
îţi urează-un bun venit
amintindu-ţi însuţi turma
cum pe acolo ai păzit

de pe Citera de sus
Cetăţaua Vadului se vede
gingaş deal cum alte nu-s
pân" la vârf de-un verde verde

Ogrădeasa mers frumos
Cântec scump de ciocârlie
Din Bogata cea de Jos
s-o vezi azi ce te îmbie

pe acolo am umblat
turma să îmi păşunez
când eram un mic băiat
cătam umbra să m-aşez

la Halauă pe imaş
ciocârlia când cânta
eu micuţul ciobănaş
mioarele ce-şi păştea

păşuni scumpe din Ardeal
de sub aripa privirii
până sus şi După Deal
pe cărarea amintirii

bogata eşti vis frumos
ţesut astăzi în Ardeal
din Lazuri până în Dos
pe al amintirii mal

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 martie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fir de iarbă

Dintr-un fir de iarbă şi din nori ce poartă
Ploaia care cade, peste o lume întreagă
Pentru orce viaţă, lumea stă deschisă
Gânduri ce te învaţă, o torţă stă aprinsă.

Vântul care-ţi trece, degete prin păr
Parfumul ce te îmbată, din florile de măr
Apa curge-n dans, pe-o dulce melodie
Florile frumoase, joacă pe câmpie.

Se înalţă brazii, pe lângă lacul care
Poartă pe-a lui umăr, bărcile murdare
Stânca îşi mişcă coama, cu părul de pădure
Se vede rugul care, se scutură de mure.

Cu mustaţa verde, pădurea îngandurată
Tânară rămâne şi viu e colorată
Şi am citit pe-o frunză, întreaga înfăţişare
Orice ai fi în lume, toate-s trecătoare.

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intr-o zi de toamna

Cum stă ascuns tot cerul sub plapuma de nori
Iar haite reci de vânturi aleargă printre noi
Şoptesc cuprinşi de gânduri copacii visători
Cum suflul rece-al toamnei i-a dezbrăcat de foi

Pe fata rece a zilei, slabă şi neclară
Îşi cern a lor apă izvoarele de sus
O frunză prinsă-n spasme leneş se coboară
Şi moare-ngenuncheata pe geana de apus

Stau amorţite păsări prinse-n crengi udate
Cu ciocurile-ascunse sub aripi de destin
Şi plouă agitat cu sunete ciudate
Pe lumea nemişcată şi pe pământ străin

Fuioare lungi de ceaţă albe pe spinare
Înghite-acum pustiul şi-un haos uluit
Iar tăcuta noapte şi-aşterne la picioare
Covor din lumea moartă cu suflet vlaguit

Marin Voicu

poezie de Marin Voicu (octombrie 2019)
Adăugat de Marin Voicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La paşti

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

Duios cântec din caval
Se aude-n depărtare.
Până-n satul de sub deal
Răsună a lui chemare.

Iar acolo, jos, în vale
Se-aude apa clipocind.
Printre brazi îşi taie cale,
Din munte, pietre se desprind.

Amurgul cade peste sat,
Dintre brazi apare luna,
Întreg cuprinsul a-înnoptat,
Cum face dintotdeauna.

Peste casele-adormite
Luna-şi picură argintul.
Cu puterile sleite
Se culcă acum şi vântul.

poezie de Dumitru Delcă (8 mai 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă rătăcită

Se-adună zile reci şi scurg în noi
O toamnă rătăcită printre ploi
Cu răbufniri năprasnice de vânt
Ce dezgolesc pădurea de veşmânt.

Se-aleargă norii-n ceruri ca un chin
Venit în locul clipei de senin,
Iar cântecul din vara ce-a apus
Se-aude vag plecând, pe aripi dus.

Îşi mai înmoaie toamna, uneori,
Credinţa în ştiutele-i rigori,
Lăsând un Soare blând şi adormit
Culorii să-i ureze bun venit,

Căci e neîntrecută-n haina ei
Atunci când te îndeamnă spre alei
Cu freamătul şi tremurul în zbor
Al frunzelor ce-n dansul ultim, mor.

Culoarea lor, că-s moarte ori sunt vii,
Te fac de toamnă-ndrăgostit să fii,
Să nu-i mai vezi tristeţea-n zile reci
Şi, de ai vrut, să nu mai poţi să pleci.

Nu-i gri sau albă şi nici verde nu-i:
E toamna mea în ochii ei căprui
Şi-a sufletelor care cântă-n noi
Când ne plimbăm, de mână, amândoi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La săniuş

Răzvan, Ghiţă şi Andrei
Şi-ncă mulţi amici cu ei,
Cu căciulă şi mănuşi
Au plecat la săniuş.

Zarvă mare e în deal,
Vin cu săniile val.

Prichindeii-s bucuroşi
Vor să fie fioroşi:

Vin cu săniile la vale,
Nu le stă nimic în cale.

Cântă, strigă şi, râzând
Fac şi gerul mult mai blând.

Soarele şi el străluce
Făcând viaţa lor mai dulce.

Bucuria e în toi,
Vin la vale, vin puhoi.

Într-un tren din săniuţe
Vin făcând toţi din mânuţe.

În zăpadă au intrat,
Trenul lor s-a răsturnat.

Unu-şi caută căciula,
Altul, ţipă-n gura mare;

Unul pe doctorul face,
Pe toţi vrea ca să-i împace:

Le dă mâna, îi ajută,
De zăpadă-i scutură.

Dacă s-au lovit 'i-ntreabă,
Şi-i îndeamnă iar la treabă.

Sus în deal trenul se leagă
Ei cu săniile-aleargă.

Bucuroşi, nimic nu zic
Nu s-a-ntâmplat nimic.

Când apune soarele,
Nu-i mai ţin picioarele.

Întunericul se lasă,
Obosiţi se duc acasă.

Îşi promit că mâine iară
Vor veni la sănioară.

Dacă soare iar va fi,
Bucuroşi s-or întâlni.

poezie pentru copii de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!