Fata craiului din cetini

Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimântat
De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,
Domn mare şi puternic din ţara cu nenorii.
El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii
Prin holdele răscoapte; cu braţul său robust
Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
Şi zboară fortunatec prin rândurile dese
Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.
Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări
Şi s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,
Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul!
Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,
Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit
Şi cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbeşte,
Cât parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte;
Că-i tot mereu pe gânduri şi-i vecinic supărat.
Dar pentru ce?... De-aceea, că bietul împărat
Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele
Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:
Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,
Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbândă;
Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă
Milos; şi era fiul din urmă Trandafir,
Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir!
Aşa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul
Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,
Sta-n cumpănă şi-n gânduri şi mult îmi chibzuia
Şi mult îşi bătea capul, căci dânsul nu ştia
La care dintre principi să lase-mpărăţia?
Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia
Mai mult înoţălită? Un suflet creştinesc,
Menit pentru mărirea de tron împărătesc,
Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte?
O minte mai vicleană pe care-l fericeşte?
Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,
El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,
Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,
Şi tot pe gânduri grele cu lunile şi anul!
Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,
Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-încetinat,
Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină
Şi forul şi-l dezmiardă pe-un fir de rocoină
Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:
Căci are craiul fată frumoasă ca un dor
Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii
Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii!
Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur
Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur,
Şi-o fată mai plăcută, prin şepte ţări crăieşti,
Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlneşti!
Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,
Purtând pe cap cunună de-albastre viorele
Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat,
Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat,
Pe-acel ce va fi-n stare
S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,
Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!...
Şi-ndarn mi se-ncercară vitejii peţitori,
Căci nici unul nu poate să facă vitejie,
Să capete pe fata crăiască de soţie!
Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat
Ajunse pân la curtea lui Tabără-mpărat,
Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte,
Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte:
O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu
Voi şti din voi pe care să-l las în locul meu!
Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate
Şi-acel ce-aduce fata, acela va domni!...
Aşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zâmbi.
Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge la staur*;
Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur
Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat
Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat
Şi-acolo să câştige pe fată de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,
Lăsând în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări
Şi nori de praf; şi mers-a trei luni şi jumătate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc
Şi caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăieşte
Şi-azvâle din copite şi-n laturi se izbeşte,
Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

Descalecă Voinicul şi vede lângă drum
Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,
Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oasă
Topitu-s-a fost carnea de ani şi de necaz.
Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz
Şi scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,
Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine?...
Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatu mi-e frumos;
Pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos
Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau! Răspunde,
Din care parte-a lumii grăbeşti şi până unde?
Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvânt,
Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vânt
O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,
Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă
Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.
Pe loc înalţii sfetnici şi domni s-au adunat
Să vadă pe voinicul venit din depărtare,
De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari şi-n stare
Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.
A doua zi voinicul norocul şi-a-ncercat:
Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,
Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa
De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal
Şi-aleargă, dar deodată grăbitul animal
Se-mpiedică şi cade şi trei picioare-şi frânge,
Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat
Şi dusu-l-a-n palută; Zorilă ruşinat
N-aşteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă
Ăst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă.
Şi Tabără-i vorbeşte: Ispravă nu-i nimic?
Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic!...
Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte
Şi-alege-un şoim, a cărui copită străluceşte
De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior
Încalecă şi pleacă cu gânduri şi cu dor
Să capete pe fata crăiască de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut,
Prin şepte ţări de-a rândul, ca vântul a trecut
Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc
La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul
Şi nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul
Şi-n jur priveşte: vede o babă, care sta
De cârje răzimată şi care-apoi era
Mai slabă decât moartea cu faţa schimosâtă,
Cu mâini ca reschitoarea şi-aşa de mult urâtă,
Încât de groază Grangur privirea şi-a-nturnat;
Iar baba-nhoalbă ochii şi-i zice aşezat:
De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine,
Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine
Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii...
Dar unde mergi, copile? din care ţară vii?
Ci Grangur nu răspunde. Încalecă şi pleacă
Şi-aleargă-ncât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;
Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat
Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.
Îndată prin Cetate cuvântul se lăţeşte
Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte
Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.
A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat;
Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna
Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa
De flori; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc
Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc
Se-mpiedică fugarul grăbit şi gâtu-şi frânge
Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat
Şi dusu-l-a-n palută, dar Grangur ruşinat
N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:
În cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă.
Şi Tabără-i vorbeşte: Nimic? ştiut-am eu,
Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu!
Atunci Trandafir plânge şi din palută iese,
La staule grăbit-a şi dintre cai alese
Pe cel cu şea de-aramă; încalecă pe el
Şi pleacă şi se duce şi zboară rândunel
Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă
Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-l apasă,
S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat
S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat,
Să capete pe fata crăiască de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
Şi mers-a crăişorul cu gândul ce şi-a pus
Ţări multe şi străine; o lună s-a tot dus
Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbârleşte.
Descalecă voinicul şi lângă drum zăreşte
Pe baba cea urâtă, pe care mi-o-ntâlnir
Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir,
Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mâna
Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:
O, scumpe Trandafire! de vrei să biruieşti,
Întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti
Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere!
Întoarnă-acas, întoarnă la tatăl tău şi cere
Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,
Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit.
El singurul pe lume e calul care-aleargă
Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă
De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări;
El zvârle foc pe gură şi flacără pe nări
Şi poate să vorbească cu stele şi fortune!
Încalecă pe dânsul, căci dânsul îţi va spune
Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu!...
Atunci încet se lasă prin aer un nor greu
Şi-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă
Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă
Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat
Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat.
A râs Voinic-Zorilă şi Grangur încă râs-a
Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:
şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol? Mă mir!...
Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:
Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,
Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,
Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;
S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei!
Dar n-am un cal de seamă, precum aş vre să fie;
Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,
Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!
Atunci Tabără plânse din greu şi i-a vorbit,
Cu inima sfărmată de dor şi de durere:
ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,
Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,
Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu!
Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire
În ce loc mai trăieşte! Ci caută-l, Trandafire,
Prin staule, căci poate să dai de urma lui;
Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!
Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec
Şi-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec
Din staul şi-l îndeamnă mereu să mânce foc:
Dar care cum atinge jăratecul, pe loc
Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba
Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,
Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.
Era-ntr-un fund de staul un cal îmbatrânit,
Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec*;
Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,
Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând
Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând
Şi vrând el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte
Şi scoate-afară calul şi-apoi în râs vorbeşte:

Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!
Încalecă-l şi-aleargă la Craiu-încetinat
C-acesta-i Cal-din-Spumă!
Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă
Jăratecul sub barba fugarului... Minuni!
Căci iată calu-ncepe să mânce din cărbuni
Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;
Şi-n vreme ce mănâncă, se-ngraşă tot mai tare
Şi tot mai mult, şi-n urmă, când el şi-a isprăvit
Ciudatul prânz, nechează, şi-n jur mi s-a rotit
De zece ori şi-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui
Frumseţă n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i
Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,
Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir,
Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare:
Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare
Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!
Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!
Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,
Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite
Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,
Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!
Ea numai de râs poartă pe toţi cari vreau să-i placă,
Căci dânsa ştie bine că ei nu pot să facă
Atâta vitejie, încât pe cal în zbor
S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!
Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a mele:
Când noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele,
Şi când din mână craiul un semn încet va da
Aproape de fereastra copilei voi zbura
Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,
Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire,
Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat
Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat...
Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează;
Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează
Şi-n vreme ce aceştia poftitu-i-au noroc,
El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc
Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;
Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul
Şi-ndată se trezeşte la Craiu-Încetinat.
Şi vestea despre dânsul pe loc s-a străcurat
Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară
Şi domni şi lume multă: cu drag ei aşteptară
Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,
Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit
Ori nu, cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna,
Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa
Şi râsuri pe guriţă; şi craiul semn a dat:
Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat
Şi fuge nebunatec şi zboară porumbeşte
Şi trece ca săgeata cât aerul plesneşte
Şi vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.
Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:
Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;
Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,
Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!
Un ţipăt lung atuncea din turn a răsărit;
Era ţipătul fetei învinse; era graiul
Copilei înecate de dragoste. Iar craiul
Se miră, se cruceşte şi-ntreabă-nmărmurit,
Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit
Şi unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste
Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este
Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat
Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară,
Pe cai fără de splină cu toţi încălecară,
Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau
Şi-apoi cu veselie plecând ei se duceau
Trecând prin tot oraşul din ţară, prin tot satul
Şi-ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul!

*

Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cântări
Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări,
Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună
Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună
Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese
Şedeau în zi de praznic vestite-mpăratese
Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi
Şi sfetnici luminaţi.
Iar când era serbarea mai dulce şi mai lină,
Mireasa ia paharul şi mirelui închină
Şi-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu
Şi-n veci cu veselie a ta să rămân eu!
Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire
Şi râde şi iar zice: Viteze Trandafire,
Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat,
Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,
Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!
Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,
Stă Tabără-mparatul râzând şi-nveselit,
Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit:
Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume
Să-ţi faci un vestit nume, s-adaugi la renume
O mare-mpărăţie!... Mulţi ani tu să trăieşti
Şi-n pace-mpărăţia cu har s-o stăpâneşti!...
De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul
Strângându-mi-se-n braţe cu Tabără-mparatul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angelina

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braţ mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la războire;
Între fete curcubeu,
La bătăi trăsnet şi leu.
El cu dragii săi tovarăşi
La război pornit-a iarăşi,
Dar pe drumul lat şi-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
Şi el zice către fraţi:
Dragii mei! Voi m-aşteptaţi,
Până-n seară, până-n noapte,
Până mâine-seară poate,
Pân mă duc la draga mea
Căci nu pot de dor de ea!
Astfel zise lin şi blând
Şi-apoi pleacă şuierând
Pe poteca mult bătută,
Care duce la palută!

La palat dacă-a sosit
Porţile-nchise-a găsit.
Ce-i aceasta? Niciodată
N-a fost poarta sub lăcată,
Şi-acum pentr-ntâia oară
Geme poarta sub zăvoară?!
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartă-ncetinel.
Vine-o babă şi-l priveşte,
De pe zid apoi vorbeşte:
Ce tot baţi? Mergi înapoi!
N-ai să caţi nimic la noi!

Şi Dumitru greu mâhnit
De răspunsul ce-a primit,
Bate-n poartă cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intră-n casă şi gemea;
Căci în casă ce vedea?
Un fecior oh, bată-l vina
Ţinea-n braţe pe-Angelina,
Şi glumea, şi-o dezmierda
Şi cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară
Şi-n mânia lui amară
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolboroseşte-n sânge,
Lin oftează şi se stânge.
Viperă cu două limbi!
Astăzi juri şi mâini te schimbi!
Astăzi juri pentr-a-nşela,
Mâine-nşeli pentru-a jura:
Deci să moară mişeleşte
Inima care minţeşte!
Apoi crunt şi disperat
Către tânăr s-a-nturnat:
Vezi cadavrul!... Dublă crimă...
Este chiar a ta victimă...
Sân zdrobit de două ori...
Pleacă fruntea... taci şi... mori!
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt şi-un vaier,
Şi-un fecior tânăr frumos,
Mort de bardă cade jos.

Ucigaşul lung priveşte
Sângele cum abureşte
Şi tăcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrării icuri
Şi din gene-i lunec picuri.
Iar în urmă s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
Şi-aşteptând până deseară,
Cu ele-a grăbit la moară
Şi la ţărm groapă săpa,
Acolo le-nmormânta.

Şi de-atunci Dumitru n-are
Linişte şi zi cu soare;
Şi d-atunci mereu plângea
Lângă moară şi zicea:
Moară! pentru orişicine
Macină fărina bine!
Căci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândă cum e steaua
Şi mai albă decât neaua!
Macină fărina bine,
Moară, pentru orişicine!
Căci voinicul ucis azi
A fost nobil şi viteaz!

Şi pe locul, unde fu
Tânăru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunză lată;
Unde-a fost dânsa-ngropată,
Au crescut viţe de vii.
Şi d-atunci prin bătălii
Toţi la chiparos s-adun
Şi pe rane frunză pun:
Căci e frunza fermecată,
Vindecă ranele-ndată.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, căci gustând
Fructul viţei fermecate
Iar le dă lor sănătate.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul din când în când mergea la vânătoare, şi da şi câte o raită pe la zâna. Nu trecu mult şi băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da nici un ajutor. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dânsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşa Hassan

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,-
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind
Era şi fată mare
Şi mândră de-a cătare
Şi-apoi, pe lângă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rândunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol
Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum
Ea blândă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Şi-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul bardului

A fost de mult un mândru castel, cu vâlfă mare,
Strălucitor departe pân' la albastra mare,
Şi-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fântâni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în ţări şi prăzi avut.
În tron de fier sta palid şi de supuşi temut;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Şi bici e tot ce spune, şi sânge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreţi de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrânul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit;
Păşea alături sprinten tovarăşul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrânul lin,
Adânc din pieptu-ţi smulge şi cântă viers deplin.
Revarsă dor şi patimi, tot sufletul în el,
Să-nduioşem pe craiul cu inimă de-oţel.

Sub bolţi străvechi, în sala măreaţă ei intrau;
Şi craiul şi crăiasa pe tron acolo stau:
El — fioros ca zarea din noduri sângerată.
Ea — gingaşă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Şi unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adânc vrăjeşte harfa ce clocote năvalnic;
Dar glasul tânăr urcă divin răsunător,
Bătrânul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cântă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Şi dulcea primăvară, şi dragostea nebună;
Ei cântă tot ce-ncântă viaţa pe pământ,
Ei cântă tot ce-i mândru şi-nălţător şi sfânt.

Curtenii cei mai trufaşi stau cu plecate frunţi,
Înduioşaţi ascultă oştenii cei mai crunţi;
Crăiasa, aiurită de dor şi chin nespus,
Aruncă de la sânu-i un trandafir, de sus.

— Mi-aţi scos din minţi poporul, acum femeia vreţi?
Răcneşte groaznic craiul ţintind pe cântăreţi.
De sus azvârle spada-i ce fulgere răsfrânge,
Şi-n loc de viers de aur, zbucneşte-un val de sânge.

Ca risipiţi de vifor, toţi se trezesc din vis,
Bătrânu-şi ia pe braţe tovarăşul ucis,
Îl urcă-n şa, aşază mantaua peste el,
Îl leagă drept şi iese cu dânsul din castel...

Ci-n faţa porţii-nalte a stat bătrânul bard:
De-un stâlp de marmur harfa cea fără preţ şi-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încât şi bolţi şi parcuri înfiorate gem:

— Vai vouă, ziduri mândre! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune!
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin şi plângeri,
Pân' veţi cădea trăsnite de-al răzbunării înger!

Vai vouă, mândre parcuri strălucitoare-n rouă!
Cadavru-acestui tânăr vi-l pun în faţă vouă,
Să veştejiţi ca dânsul, secând orice izvoare:
Să fiţi un loc de spaimă în zile viitoare!

Vai ţie, crai sălbatic! A barzilor urgie!
Deşartă lupta-ţi cruntă spre glorie să fie!
Şi piară negru-ţi nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării!

Strigă bătrânul; cerul îi auzi cuvântul.
Zidirile-s ruină prin săli vuieşte vântul.
Din fosta slavă numai un stâlp mai stă dovadă,
Şi-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte şi-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei!
Nici un hrisov nu-l scrie, şi nici în cântec nu-i;
Pierdut, uitat! Acesta-i blestemul bardului.

poezie de Ludwig Uhland, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia 43

Acum aşa vorbeşte Acel ce te-a făcut
- Să nu te temi de nimeni, căci Eu te chem pe nume
Prin apă de vei trece Eu îţi voi sta ca scut
Şi mână Mea întinsă te va feri de lume.
Nimic nu te va arde dacă-ai să treci prin foc
Nici flacăra asupra-ţi nu va avea putere
Căci Eu sunt Dumnezeul cel viu şi-n orice loc
Te izbăvesc de toate, doar strigă-Mă şi cere.

Eu sunt mereu cu tine şi te-oi aduce iar
În ţara ce ţi-am dat-o şi tuturor voi spune -
Dă-ţi Miază-noapte fiii, tu Miază-zi hotar
Să nu le pui în cale, ascultă Soare-apune.

Acesta e poporul, i-am dat Numele Meu
El e poporu-n care Mi-am arătat iubirea
Şi vrerea Mea e una, căci eu sunt Dumnezeu
În Mine se sfârşeşte şi-a început zidirea.

Am fost de la-nceputuri şi după Mine nu
Mai poate-n lumea asta un altul să mai fie
Cu toţii sunteţi martori şi tu şi tu şi tu
Veniţi căci pretutindeni lumina Mea e vie.

Eu am vestit şi tot Eu de voi nu sunt străin,
Eu L-am adus în lume pe Fiul Meu, Mesia
Când răstignit pe cruce v-a izbăvit de chin
În schimbul vieţii Sale v-am dat Împărăţia!

poezie de Adriana Cristea (19 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Gelu

Răzleţ din oştirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Şi piere.
Din rană şi-ar smulge săgeata
Şi n-are putere.

Pierdut-a şi oaste şi ţară.
E noapte-n văzduhuri; şi rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbeşte cu calul:

Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci rănile-mi sapă mormântul,
Degeaba împrăştii tu vântul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâne
Şi parcă zici: Vino, stăpâne!
Vezi, picură rănile tale
Şi neguri se nalţă din vale,
E noapte, şi ziua de mâine
Ne-ajunge pe cale!

Trei suliţe făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;
Tu-ţi rupi cu picioarele frâul
Las, murgule, las să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.

De-acum tu... cât va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o întinde
Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă.
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă.

Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivăţul iernii.
Ca-n taberi al căilor tropot;
Iar veşnicul apelor şopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.
O rugă de clopot.

Şi, poate, sosi-va o vreme
Când munţii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbaţii-n şiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frăţioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ţi pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, şi atunci eu din groapă
Cunoaşte îţi-voi glasul!

Şi-armat voi ieşi eu afară,
Şi veseli vom trece noi iară
Prin suliţe şi foc înainte,
Să ţie protivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de ţară,
Şi morţii-n morminte!

El zice, şi mâna şi-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, şi trist el aşează
La pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.

Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte
Pădurea, când ploaia soseşte,
Aşa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, şi creşte,
Mai iute, mai tare.

Şi iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morţii ce-şi lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de pretutindeni, de pare
Că-i varsă pământul.

Arcaşii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oştirea duşmană.
Şi, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii
Cu spăzile-n gură.

Năvalnic s-apropie paşii,
Şi-n goana lor cântă arcaşii,
Şi-aşa de sălbatic li-e cântul
Din piele de urs au vestmântul,
Şi-n bărbile lor încâlcite
Se-mpiedică vântul.

Iar Gelu, auzindu-i prin zare,
De spaimă şi groază tresare
El moare! Şi cântă păgânii!
N-au Domn şi n-au ţară românii,
Şi-aduşii de vânturi în ţară
Sunt astăzi stăpânii!

Şi-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Şi nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?

Şi Gelu le judecă toate:
Se nalţă proptindu-se în coate
Şi-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul şi-l prinde,
Şi-nvârte săgeata şi-o scoate
Din rană, şi-o întinde:

Şi vâjâie slaba săgeată
Cu gemetul morţii deodată
Arcaşii trec repezi în cale,
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Şi-oştirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima nopţii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se în dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.

De zece ori, iarăşi de zece,
Şi scade, şi piere, şi trece,
De data din urmă răsună
Tăcerea-mprăştiată s-adună
Şi-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; şi trist el aşează
Pe pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.

Iar apa la maluri se frânge
Şi cade pe spate şi plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De te simţi străin în lume

De te simţi străin în lume
Părăsit de ai tăi cei dragi
Nu te pierde-n deznădejde
Să nu-ţi faci singur necaz.

Nu uita că sus in ceruri
Ai un frate minunat
Şi El a trecut prin lume
Şi-a fost chiar crucificat.

El doreşte să fiţi prieteni
A murit şi-n locul tău
Nu mai sta străin in lume
Hai şi tu la Dumnezeu.

Nu uita, El te iubeşte
Cum nimenea n-ar putea
El îţi poate schimba viaţa
Cum n-o face nimenea.

Chiar de-ai fost în astă lume
Poate-un mare păcătos,
El te spala-n a Lui sânge
Căci aşa a spus Hristos.

Nu lăsa ca deznădejdea
Să te bage în mormânt
Căci atunci ai pierdut totul
L-ai pierdut pe Domnul Sfant.
AMIN

poezie de Elena Fărăgău (2009)
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie. Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atque nos!

Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii
Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei...
Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,
Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat:
Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat.
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;
Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:
Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem
Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem ;
Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
Imaginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,
Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,
Văd zăbrele şi prin neguri văd crâieştile palute!...
Apoi parcă tot înaint, prin regiuni necunoscute
Şi prin lumi de-alegorie; pe cărări cu trandafiri
Văd şi-ntâmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri.
Văd pe-Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă,
Recunosc pomul sub care Arghir a dormit ca strajă,
Pre când a venit Elena cu porumbii după ea.
Toţi satirii din poveste trec pe dinaintea mea
Şi-mi fac semn; văd pe-o câmpie trei draci, cu mânii turbate,
Şi pe-o măgură piezişă eu zăresc Neagra-Cetate.
Basmul fiului Medenei, prin sublimă-alegorie,
Tăinuieşte adevăruri de vieţi, căci basmul ştie
Sub un ideal s-ascundă palide realităţi.
Şi de câte ori văd basmul lui Arghir, de-atâte dăţi
Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă
Într-o haină-aşa de caldă gânduri reci, poate să facă
Mult, şi poate să se nalţe pajură de pe pământ:
Omul află fericire nu numa-n negrul mormânt!

Văd pe Pipăruş-viteazul trecând muntele de aur,
Şi-l văd cum se războieşte c-un nedumerit bălaur,
Monstru, care-aruncă flăcări dintr-un piept impancerat.
Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat
Şi cercându-le-n tot locul, zmei pe sub pământ alungă,
Lumea galbenă-o străbate din o dungă-n altă dungă:
Că-i fecior născut din babă şi-ntr-un an creşte ca-n trei,
El aruncă buzduganul ca şi-un măr, ucide zmei
Şi-apoi, urmărit în urmă de curaj şi de norocuri,
El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri,
Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soţie...
Pipăruş-viteaz! Curajul întrupat în vitejie!
Tip eroic, suflet nobil şi-n veci braţ neostenit,
Tu porţi flamură de-nvingeri! Susţinut de-a tale-ncrederi,
Eşti rubin mitologiei: cap încoronat cu iederi!
Văd apoi pe-împărat-Roşu şi pe Verdele-mpărat,
Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat
Pentru fată-sa, căci fata la părinţi fu numai una
Şi era detot frumoasă: p-a ei frunte juca luna
Şi-i juca prin dezmierdare soarele pe tipul ei
Şi-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei!
Văd pe sfânta Luni în codru, păzind tainicele bercuri
Cu izvor de apă-vie; văd apoi pe sfânta Miercuri
Povestind cu şepte stele; adunând neguri şi ploi
Şi-mpărţind viscole-n lume, eu zăresc pe sfânta Joi.
Aci văd pe sfânta Vineri, lângă muntele de glajă
Culegând flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vraja
Şi-n poveşti cu Zodiacul ţinând sfântul Soare-n loc;
Văd pe sfânta Marţi cum râde şi descântă de noroc
Şi-alungând pe baba Dochie, dezvăleşte primăvara,
Şi pe fete mai isteţe le-nspâimântă cu Marţi-seara.
Babe meştere, urmate de-un stol greu de vrăjituri,
Ele ştiu să profeţească prin descântătoare guri
Şi prin visuri întreite ani din soartea omenească
Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească!

Văd apoi Câmpul-vieţii cu mohor acoperit;
Văd poiana fericirii şi, cu pasul liniştit,
Văd cum trece prin poiană o fantasm,-o copiliţă,
Purtând flori de mac în mână, pe sân flori de tămâiţă
Şi-mpletiţi în păr de aur purtând tainici trandafiri.
Ea-i comoară de frumseţe, simbol dulce de iubiri
Şi-i un tip de poezie, farmec de-admirate sfântă:
Ea-i Ileana Cosintiana, din cosiţă-i floarea cântă!
Sub serinele-i surâsuri, ierni se schimbă-n primăveri;
P-a ei urmă azi renvie crinul veştezit de ieri;
Şi de drag, soarele-n cale stă pe loc şi mi-o priveşte
Şi când pleacă, beat el pleacă şi trei zile buiguieşte;
Şi când ea-ngână vrun cântec, greu tresare prin fiori
Cerul înflorit cu stele, câmpul înstelat cu flori,
Ea-i născută-n faptul zilei şi-n restimp de lună-nouă
Şi se culcă-n pat de aur şi se scaldă-n râu de rouă
Şi-i copilă descântată cu trei roze-n bobocei,
Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei!

Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana.
Căci de mult iubeşte dânsul pe Ileana Consintiana
Şi de dorul ei lăsat-a doi părinţi şi-apoi pribeag
Rătăcit-a zi şi noapte peste ţări, şi de-al ei drag
El plângând încălecase pe Cal-Galben de sub soare,
Căci e năzdravan din fire acest cal, ştie să zboare
Prin văzduh, până ce lasă stelele-ndărătul său!...
Făt-Frumos şi Cosintiană! O, cu tot ce Dumnezeu
A lăsat frumos şi nobil şi fermecător în lume,
V-a-nzestrat pe voi poporul, inimi blânde cu blând nume,
Şi-a făcut din voi sub soare tip perfect de frumuseţi!
În voi personificate stau ascunse două vieţi
De-ncântare fără margini: vulturească fantazie
V-a creat şi întreite facultăţi de poezie.
Vi-a depus un tron de aur p-un pământ de-ntipuiri!

Văd apoi zâne maestre şi văd alte năluciri:
Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce
La cele trei urzitoare, lângă tău de lapte dulce;
Văd pe gingaşa din Dafin: mă-ntâlnesc cu paraleii
Şi văd falnica pădure, unde-n curţi s-adună zmeii,
Făcând sfaturi, cum să fure vro copilă de-mpărat;
Apoi văd pământu-n care munţii-n capete se bat;
Apoi văd pe Cenuşotcă, prinzând pureci la trăsură;
Şi văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncând din gură;
Şi văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot
Şi-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot;
Şi-apoi văd pe Surgă-Murgă mâncând mazere pe vatră
Şi mai văd pe Strâmbă-Lemne sfătuind cu Sfarmă-Piatră!

Aici văd pajuri măreţe, sub a căror adăpost
Voinic-înflorit devine mai frumos de cum a fost;
Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vântul,
Pe N-aude, pe Nu-Vede şi pe
Na-Greu-ca-Pământul;
Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd şi văd moroi,
Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi.
Văd apoi Gerul în straie trecând pe hotarul Ciumii;
Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufhesc de Toarta-Lumii,
Eu de-aici mergând la vale prin păduri de siminic,
Eu ajung în ţara unde, când scuipeşti, scuipi în nimic!

Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte
Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte
Şi-mi revoacă timpuri bune, zile de vieţi senine:
Şi-atunci amintiri duioase se trezesc râzând în mine,
Şi-atunci gândurile mele îndărăt prin secoli trec,
Şi, zburând prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec.
Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni şi minotauri,
Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinşi cu lauri
Şi văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii,
Pe cari le-a creat avântul exaltatei fantazii.
Şi privind adânc la ele, îmi par toate-a fi asemeni
Cu-ale noastre tipuri; toate îmi par rude, îmi par gemeni:
Şi-ncet tipurile sfinte de mitologii greceşti
Se-ncuscrează cu-ale noastre fantazii de prin poveşti
Tot mai mult şi tot mai tare, tot mai strâns până ce-n fine
Din subiectele-nrudite un subiect comun devine!
Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi
Şi p-o cale-ndreptăţită s-a prelins până la noi,
Pentru ca să mărturească sângele cu grea dovadă.
Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă
Stol de basme şi credinţă, snop de tipuri, cari trăiesc
Tainic înrădăcinate prin poporul românesc
Şi cari numai cu viaţa deodată-au să se scurgă.
Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă-Murgă
Şi se bucură că-şi află ochiul ars de Odiseu;
Pipăruş-Viteaz îşi află prototipul în Teseu;
ăst din urmă războieşte cu giganţi şi minotauri!
Cel dintâi, pe-aceea cale, cu zmei negri şi bălauri.
Regi eleni din timpul mitic, cu-a lor fapte de mirat,
Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat;
Şi trăiesc în basmul nostru fantaziile păgâne,
Căci din graţii şi zeiţă şi din nimfe-am făcut zâne,
Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi
Sfântă Marţi şi Sfântă Vineri, Sfântă Miercuri, Sfântă Joi!
Oedip încă mai trăieşte cu-al său mit; în infinituri
Se-ntâlnesc în tradiţiune şi-n nenumărate mituri
Harpie şi grifi de spaimă; în sălbatecii noştri zmei
Afli taberi de himere şi-un popor de briarei!
Iat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosintiana:
Dânsul nu-i decât Apollo, dânsa nu-i decât Diana;
El un Adonis ce-adoarme Deliae pe braţul său,
Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu!
Soartea noastrâ-i profeţită prin eterne urzitoare,
N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare?...

Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris!
Ascultându-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis
Şi zăresc poporul nostru, cu zâmbire drăgălaşe
Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleaşi faşe
Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp!
Atunci ambiţiuni curate mă-nfaşoară şi mă-nghimp;
Simţesc strâmt atunci pământul pentru dezlipite ramuri,
Cari născutu-s-au din sânul unor domnitoare neamuri;
Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos
Şi să strig în lumea largă: Et in Arcadia nos!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Radul

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân' ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!"

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teodolinda

Născută-n pat de rege, din mamă-ncoronată,
Era Teotolinda cea mai frumoasă fată
Pe-a craiului pământuri, şi craiul o iubea
Precum în lumea toată pe nimeni ca pe ea.

Rotunzi avea obrajii şi ochii vii, albaştri,
Ca-n ţara Lumii albe doi Feti-frumoşi sihaştri;
Ochi dragi cum au fost ochii crăiesei cu păr creţ:
De beat te trezesc ochii, de treaz de ei te-mbeţi.

Şi dac-a fost frumoasă, venit-au s-o peţească
Feciori înalţi ca steagul, de viţa-mpărătească,
Viteji aducând zestrea în au cumpănit
Din patru părţi a lumii, cu-alai nepomenit.

Câţi principi pe cai trupeşi şi albi ca nea, de Faur,
Cu straie de mătase cusute-n flori de aur;
Cu perle, cu inele, cu noapte de comori,
Veneau, mai mare dragul de-aşa frumoşi feciori.

Dar fata privea rece la perle şi inele,
Căci toată bogaţia şi prinderea din ele
N-aveau atâta farmec, ca ochii vii şi dragi
A pagului, a celui mai tânar dintre pagi.

Crescut pe străzi, copilul născut era pe paie;
Sărman, dar cu glas dulce, cu pletele bălaie;
Şi dac-a fost un înger pe strazi nenorocos,
Luat a fost la curte, căci prea era frumos.

Şi cum avea stat chipes şi-obrazul ca oglinda,
Privea tot pe furişul la el Teotolinda;
Iar el glumea cu dânsa, distras şi nu-stiu-cum,
Şi ambii ziua toată ştiau să-şi steie-n drum.

Pe ea mai mult o-mbată un pag în doua clipe,
Decât pe viaţa-ntreagă splendoarea de principe,
Şi, de-ar veni toţi regii, călări pe stol de zmei,
Ea mai cu drag se uită la pag decât la ei.

Dar dragostea stă-n inimi; în suflete stă firea,
De-ascunzi o fire totusi, nu poti s-ascunzi iubirea!
Şi cand tu porţi o taină-n inimă, din grai
Din ochi, din pas tu însuţi te vinzi cu tot ce ai!

Şi n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda,
Şi, ce-a văzut pe-ascunsul, nimic n-a spus oglinda;
Şi n-au trădat-o ochii, nici zâmbetul deschis;
Dar visul - ah! iubirea te vinde mult in vis!

Cum sta la pat odată, în somn privind-o craiul
Cu ochi de tată, dânsa, şoptind alene graiul,
Mişca din gură-ntr-astfel precum s-ar fi atins
D-o alta gură, pieptul şi obrazul ei aprins.

El stă, el înţelege că fiică-sa iubeşte
Pe pag; de grea mânie el tot înalbăstreşte
Şi bate cu piciorul şi tremură plângând;
Atâta umilire lui nu-i încape-n gând!

Un pag şi-o principesă! Mai bine mort să fie
Decât s-audă, bietul, atâta mişelie!
Ha, moară ei! Să moara scăldaţi în plumb topit!
Amor infam! Nici iadul nu-i chiar aşa-ndrăcit.

A doua zi şi-a treia, din faptul alb al zilei
S-a pus la pânda craiul pe urmele copilei
Şi daca ea, distrasă, nimic n-a observat,
El n-o pierdea cu ochii din zori pâna-n culcat.

Şi-n vreme când amurgul dă umbre peste soare,
Copila întâlneşte la colţ de coridoare
Pe pag: şoptesc în treacat, e-ai prinde braţul drept,
El blând ii pleacă fruntea şi-o duce către piept.

Un zâmbet - nu! un ropot de sarbădă-njurare,
Un pas ca din afundul pământului răsare,
Şi două brate vânjuri pe umerii lor cad;
În flăcări arde craiul, şi-i negru ca un iad.

Turbat încleaştă mâna şi tort în mână rumpe,
Cămaşa principesei, ţesută-n fire scumpe,
De-a-lungul se destramă pe-ntregul ei tivit,
Cand fata, izbind trupul, degeaba l-a izbit.

"Nemernico! Păcatul azi colcăie în tine!
Cu zi de zi simţi-vei că răul este-un bine;
Şi-n urmă vei ajunge, pierzând al tău onor,
Pe paturi criminale nevastă tuturor.

Să nu mai fii de astăzi născuta mea! Să piară
Şi numele tău! Ochii mai bine vreau să-mi sară,
Dar nu te iert! Să-mi sece şi mâna pe mănunchi
Chiar dumnezeu să vie, să-mi plângă din genunchi!"

Apar atunci argaţii din uşă sub perete,
Ei prind pe pag sălbatici şi-l târâie de plete;
Şi prind pe principesa, şi craiul scos din minţi
Scrâşneste cât dă sânge din gingeni între dinţi.

În larg d-ocol s-adună curtenii şi fac roată,
Acolo lasă craiul pe amândoi să-i scoată;
Acolo el, mai vânăt ca vânătul talaz,
Loveşte-n principesa cu palma peste-obraz.

Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitură,
Cald sânge năpădeşte cu şipote pe gură;
Şi ochii ei sunt turburi, precum în zi cu nor
E turbure pâraul când fulgeră-n izvor.

Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-l bată,
Cu bici în patru plesne s-o smicure pe fată;
În urmă să-i închidă sub gratii deschilin -
Făcut-au servi fanatici porunca din deplin.

Şi i-au legat cu lanţuri de stâlpii din ocoale
Şi-n vânt i-au lăsat cruzii cu piepturile goale
Şi rupt picura pieptul pe ţăr-nă brazde lungi
De sânge stors din rană de pleasnă-n şase dungi.

I-au pus apoi în temniţi, în unghiuri de odaie,
Sub zid îngust şi muced, pe-un umed pat de paie,
Să zacă morţi de foame, de chinul repetat:
Atâta-i pentru tigri amorul un păcat!

Şi dânşii sufăr toate; trec luni şi ani în urmă,
Slăbitul piept se rupe, puterea-n ei se curmă,
Dar nu-i ucidea chinul cât doru-i ucidea,
Un dor să se mai vadă, căci nu se pot vedea.

Şi chinurile grele şi dorurile crunte
Lăsat-au ierni pe plete şi brazde lungi pe frunte,
Culcuş era al morţii slăbitul piept al lor,
Dar pieptul mort adesea e viu pentru amor.

Şi nu mai credea nimeni în alt întors de soarte,
Trec şase ani, trec zece, tre zilele spre moarte:
De când Teotolinda şi pagul nu văd sori
Se-nvârte pe cer anul de douazeci de ori.

Dar, într-o zi de toamnă, când fulgi acopăr plaiul,
A prins a fi mai veşted din oră-n oră craiul,
Şi toti vedeau cum ochii în frunte i se trag,
Iar când a fost în iarnă, sta moartea lui pe prag.

În cel din urmă suflet tot omul simte milă.
Iertând, el vrea să moară iertat d-a sa copilă,
O cheamă dar. Ea vine cu pasul tremurând,
Mai palidă, mai slabă, mai tristă ca oricând.

Căruntă, oase numai, ca jalea de tăcută,
Ea vine lânga rege şi mâna i-o sărută;
Şi nu mai avea lacrimi în ochi, căci ar fi plâns
De tatăl său văzându-l, aşa de slab şi stins.

El vrea s-o agrăiască; dar sânge, nu cuvinte,
Îi bâlbâie pe buză cu larg şiroi fierbinte,
Şi-l tremură durerea şi junghiurile-l prind,
El urlă-n năduşeală, văzând pe pag venind.

Bătrân să nu-l asemeni cu cel de-odinioară,
Doi servi îi proptesc pasul şi-l ţin de subsuoară
Când el abia se trage păşind încetinel -
Zâmbind Teotolinda se-ntoarce către el.

Se văd, stau muţi, pe buză respirul lor îngheaţă,
Greu inima-şi alungă tot sângele spre faţă,
Şi-s ochii de văpaie ca pofta din tirani;
Mult dor se troieneşte în douăzeci de ani!

Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă,
Se măsură cu gândul, se-nfioară de teamă;
Se simt străini, căci chipul nu-i azi cel ideal;
Şi - braţ în braţ - ei tremur ca valul lânga val.

O clipă, numai una, ei gem de fericire,
Devin apoi mai palizi; şi slaba lor privire
Se-nchide ostenită; icneşte pieptul lor,
Şi, strânşi în braţ, se clatin şi cad apoi, şi mor.

Şi când îi vede craiul, il fulgeră de-odată
Mânii şi nebunie, el scuipă peste fată
Şi bâlbâie: "Amorul! Nebun ca orişicând!"
Apoi aşeaza capul şi moare blestemând.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!