Angelina

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braţ mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la războire;
Între fete curcubeu,
La bătăi trăsnet şi leu.
El cu dragii săi tovarăşi
La război pornit-a iarăşi,
Dar pe drumul lat şi-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
Şi el zice către fraţi:
Dragii mei! Voi m-aşteptaţi,
Până-n seară, până-n noapte,
Până mâine-seară poate,
Pân mă duc la draga mea
Căci nu pot de dor de ea!
Astfel zise lin şi blând
Şi-apoi pleacă şuierând
Pe poteca mult bătută,
Care duce la palută!

La palat dacă-a sosit
Porţile-nchise-a găsit.
Ce-i aceasta? Niciodată
N-a fost poarta sub lăcată,
Şi-acum pentr-ntâia oară
Geme poarta sub zăvoară?!
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartă-ncetinel.
Vine-o babă şi-l priveşte,
De pe zid apoi vorbeşte:
Ce tot baţi? Mergi înapoi!
N-ai să caţi nimic la noi!

Şi Dumitru greu mâhnit
De răspunsul ce-a primit,
Bate-n poartă cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intră-n casă şi gemea;
Căci în casă ce vedea?
Un fecior oh, bată-l vina
Ţinea-n braţe pe-Angelina,
Şi glumea, şi-o dezmierda
Şi cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară
Şi-n mânia lui amară
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolboroseşte-n sânge,
Lin oftează şi se stânge.
Viperă cu două limbi!
Astăzi juri şi mâini te schimbi!
Astăzi juri pentr-a-nşela,
Mâine-nşeli pentru-a jura:
Deci să moară mişeleşte
Inima care minţeşte!
Apoi crunt şi disperat
Către tânăr s-a-nturnat:
Vezi cadavrul!... Dublă crimă...
Este chiar a ta victimă...
Sân zdrobit de două ori...
Pleacă fruntea... taci şi... mori!
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt şi-un vaier,
Şi-un fecior tânăr frumos,
Mort de bardă cade jos.

Ucigaşul lung priveşte
Sângele cum abureşte
Şi tăcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrării icuri
Şi din gene-i lunec picuri.
Iar în urmă s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
Şi-aşteptând până deseară,
Cu ele-a grăbit la moară
Şi la ţărm groapă săpa,
Acolo le-nmormânta.

Şi de-atunci Dumitru n-are
Linişte şi zi cu soare;
Şi d-atunci mereu plângea
Lângă moară şi zicea:
Moară! pentru orişicine
Macină fărina bine!
Căci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândă cum e steaua
Şi mai albă decât neaua!
Macină fărina bine,
Moară, pentru orişicine!
Căci voinicul ucis azi
A fost nobil şi viteaz!

Şi pe locul, unde fu
Tânăru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunză lată;
Unde-a fost dânsa-ngropată,
Au crescut viţe de vii.
Şi d-atunci prin bătălii
Toţi la chiparos s-adun
Şi pe rane frunză pun:
Căci e frunza fermecată,
Vindecă ranele-ndată.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, căci gustând
Fructul viţei fermecate
Iar le dă lor sănătate.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn de laudă

Laudă inimă a mea pe Domnul,
Căci astăzi baţi doar pentru El.
Să-L laude prin imnuri, tot omul,
Ca să primim coroană sus în cer.

Lăudaţi ochi ai mei pe Domnul,
Căci astăzi priviţi a lui mărire
Precum frunzele adoră pomul,
Şi filosoful stă-n gândire.

Lăudaţi urechi pe Domnul Dumnezeu
Căci auziţi glas de păsărele
Precum se-nalţă sus mereu,
Aşa să fie imnul vieţii mele.

Căci cum inima, privirea şi auzul
Nu au fost de om create
Nici Soarele, luna sau amurgul.
Toate pentru-n scop au fost lăsate.

Laudă omenire pe Domnul Sabaot
Căci tot ce vezi îi aparţine,
Nu îţi asuma tu tot,
Laudă-L şi dă-i iubire.

rugăciune de Cosmin-Emanuel Petraşc (9 mai 2021)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

ADU-MI-TE APROAPE!

Adu-mi-te... Adu-mi-te aproape,
Minune întrupată, să-mi fii scut!
Sunt trubadurul care nu mai poate
Să îţi aştepte ultimul sărut.

Am obosit, cântând prin căi lactee,
Să fiu de zei şi îngeri ignorat,
Căci m-am născut spre-a te iubi Femeie...
De-acest păcat nu voi să fiu iertat!

În drumul meu sihastru către cruce
Am fost sortit, Aici, să te-ntâlnesc.
Adu-mi-te cât încă mai pot duce,
Povara unui suflet omenesc.

Căci mai 'naite poate-am fost o floare,
Pe care, sărutând-o, lăcrimai.
Sau poate că am fost privighetoare
Şi cântecul din rai îmi ascultai.

Poate cândva ai fost, şi tu, o stâncă,
Eu veşnic val care te mângâia.
Sau poate-ai fost prăpastie adâncă
În care-ai strâns toată durerea mea!

Poate ţi-am fost, la zi de sărbătoare,
Un dar nepreţuit, iar tu - altar.
Sau poate doar o frunză oarecare
Din cel mai maiestos trup de stejar.

Eşti, sigur, zămislită din lumină.
Nu vreau să mai rămân un singur gând.
Sau poate amândoi suntem de vină,
Că vieţile petrecem rând pe rând.

Te-am regăsit, Acum, în astă lume.
Şi-n acest rai, pe globul pământesc
- Unde Destinul ne-a adus anume -
Numai de tine simt că-mi amintesc.

Minune întrupată în Femeie,
Adu-mi-te aproape să-ţi fiu scut!
Şi tot ce e, ce-a fost ori va să fie,
Să le topim pe toate-ntr-un sărut.

Daniel-Petrişor Dumitru

Daniel-Petrişor Dumitru în Cont Facebook (29 august 2020)
Adăugat de Daniel-Petrişor Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ne-a fost aleanul lung şi zdrobitor,
Şi zilele chinuitoare şi năpăstuite,
Dar mie care mă topesc de-al tău dor
Cum mi-au fost zilele, cum mi-au fost crud părinte?

Din depărtări vin nori înneguraţi
Şi fulgere şi stoluri de furtună,
Căci întunericul înghite şi ultim clar de lună
Căci moartea îi înghite pe-ai mei fraţi.

Şi răsăritul de va fi s-apuc
Şi moartea care vine să o păcălesc
Atunci în ale veşniciei timpuri eu mă rătăcesc
Departe de ce-am dus şi ce-am să duc.

Căci cel ce-nfruntă soarta şi norii de furtună,
Şi cel ce luptă pentru ce crede că e drept
În a soarelui lumină priveşte ca la lună
Nebântuit de temeri şi nici pic de regret.

poezie de Ionuţ Nistorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O frunză căzută jos

O frunză căzută jos
nu mai urcă unde a fost.
O frunză căzută-n vale,
vântul o poartă pe cale.
O frunză căzută jos
nu mai este de folos.
Este galbenă ca ceara,
nu mai e verde ca vara.
La frunza căzută jos
drumul e anevoios.
I se pare mult prea mare
şi în zbor, şi pe cărare.
Odată căzută jos
din drum nu s-a mai întors.
Pe creangă n-a mai urcat
fiindcă pomul a îngheţat.
Căzută-n mijloc de drum
îngheaţă şi ea acum.
Iarna peste ea coboară,
sortită e ca să moară.
Peste ea zăpadă cerne,
eternitatea se aşterne.

poezie de Dumitru Delcă (11 decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eutanasia [Euthanasia]

Când Timpu-aduce într-o clipă
Somn fără vis celui plecat,
Uitare! Blânda ta aripă
Tu să ţi-o mişti peste-al meu pat!

Să n-am la cap amici sau rude
Bocind sau nu că sunt lovit:
Nici fete-având genele ude
Părând c-au sufletul zdrobit.

Ci-n pace să mă-nghită glia,
Fără aceşti îndoliaţi:
N-aş vrea să tulbur veselia,
Să plângă-amicii înfioraţi.

Oftatul de-ar putea Iubirea
Să-l curme blând, că nu-l suport,
Îşi va vădi la urmă firea
În ea că-i vie, în el că-i mort.

De-ai fi, O, Psyche, la vedere
Mereu senină, ai răzbi:
Uitând de chin şi neplăcere,
Chiar şi Durerea ţi-ar zâmbi.

Dar e-n zadar? Căci Frumuseţea
E ca un aer expirat;
Plânsul femeii şi tristeţea
Te fac să nu mai fi bărbat.

Deci vreau să mor de toţi departe
Fără regret, căci oameni mii
N-au fost deloc zdrobiţi de Moarte,
Durerea trece sau n-o ştii.

Să mori, să pleci în larga zare!
Cum pleacă toţi, c-aşa-i sortit!
Ca un nimic am fost îmi pare
Şi-n viaţă apoi nefericit!

Ai avut zile bune-o mie
Şi multe, multe bucurii?
Orice-ai fi fost, spun cu tărie,
E mult mai bine să nu fii!

poezie celebră de Byron, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuchsiada

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală...
După aceea, Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...

Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale cari erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...

Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - ruşinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.

poezie clasică de Urmuz din Fuchsiada I (poem eroico-erotic şi muzical, în proză)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amărâtă turturea!

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!

poezie celebră de Ienăchiţă Văcărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut în suferinţă...

Pierdut în suferinţa nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos,
M-am închinat ca magul la soare şi la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;
Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?
La glasu-i singuratec s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era...
O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier,
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1876)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţărâna care-l arde

Mergând să-şi caute dreptatea
A plecat omul pe jos.
Şubredă-i e sănătatea,
Pielea-i spânzură pe os.

În ţărâna care-l arde,
Omul calcă-ncetişor.
Se clatină iar şi cade,
Strigând după ajutor.

De murit, nu vrea să moară.
Are acasă cinci copii.
Ce vor crede ei diseară,
Când tata n-o mai veni?

De sus, soarele îl arde.
Jos, colbul de praf îl frige.
Se ridică şi iar cade,
Nu mai poate nici să strige.

Cu ochii înlăcrimaţi
Către cer acum priveşte:
Doamne, două fete şi trei fraţi...
Zicând acestea... el sfârşeşte.

În lumea de azi, se pare,
Nimenea nu te ajută.
Nu te crede cel ce are.
Este duşmănie multă.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua

dacă frâng în braţe timpul ca pe-o stea
oare cine, cine oare, te-ar avea
dacă paşii tăi în noapte s-ar scurge pe pământ
atunci cine, cine oare, eu mai sunt

dacă astăzi te ascunzi într-un tainic suspin
lung e drumul către al meu destin
pe masă a rămas doar un pahar cu vin
cum pot acum să spulber al meu chin

s-a scurs iarăşi promoroaca în sat
mi-e frig şi mă plâng în iarba ce-a plecat
iubirea plecase să moară
iar pe drum nici-o moară

mai macină timpul ultimul ceas
rămas doar sărutul de tainic pripas
ce trist că mai suntem, noi, amândoi
doar triste amintiri dintre doi

te întrebasem într-o doară, în şoapte tăcute
de ce-ai plecat atunci, printre sălcii mute
tu surâdeai, erai tainic descânt
eu am rămas, pribeag să mai cânt

şi te chemam femeie într-o noapte
tot sărutând a tale şoapte
mă întorceam mereu în depărtarea mea
tot căutând prin valuri doar o stea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare...
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!...
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare...
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!...
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare...
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare...
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima plecare

Mi-am zis: "Ce-ar fi să mor şi eu un pic?
Să fiu purtat pe sus, pe năsălie,
atent la orice şoaptă mă adie
când toţi vor crede că n-aud nimic".

Citit, interesat, apoi... drogat!
La două zile am redus efectul,
c-am studiat cu mare grijă-aspectul
cu graba unora la îngropat.

Luasem şi măsuri, c-ar fi nasol
să nu asculte ce-am pus pe hârtie
şi să încerce să îmi facă mie
îmbălsămare-a-ntâia, cu formol.

Eu, treaz, bine-mersi, pe-afară, mort,
mă abţineam, cu mare greutate,
să nu cumva, de râs, să cad pe spate,
sau, poate, chiar să mor, aşa, nemort.

N-a fost uşor şi – recunosc! – chiar chin,
că-i auzeam ce zic pe fiecare
de m-au umplut de ciudă şi mirare.
şi zău că mi-a fost greu să mă abţin.

De ciudă - pentru ceea ce-am gândit,
căci am uitat: "De morţi numai de bine",
iar de mirare că, vorbind de mine...
din ce credeam, niciunul n-a bârfit.

Aş fi-nghiţit în sec, dar nu mişcam
căci mărul prim ar fi stricat surpriza,
şi-ar fi pornit devreme vocaliza
pe care... mai târziu o aşteptam.

Ei, asta e! – mi-am zis, ce-o fi o fi!
Mai am o zi şi gata aşteptarea,
iar mâine-seară pot să-mi fac plimbarea
şi-atunci, la tot ce-a fost, mă voi gândi.

A doua zi, efectul a-ncetat
şi - fir-ar ea să fie de-ntâmplare! -
căzând pe mine-un strop de lumânare,
am şi urlat, dar m-am şi răsturnat

Şi, parcă, scris de moarte să nu scap,
căci, vorba-ceea, tot ce-i viu se duce,
dar să-mi rămână, veşnic, scris pe cruce
"Te vom iubi chiar şi... căzut în cap"?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţelepciunea celui condamnat să moară

Am înţelepciunea celui condamnat să moară,
nu posed nimic, aşa că nimic nu mă poate poseda,
mi-am scris testamentul în propriul sânge:
" O, locuitori ai cântecului meu, aveţi încredere-n apă" ;
eu dorm săgetat şi încoronat de ziua de mâine...
Am visat că inima pământului e mai mare
decât harta acestuia,
mai clară decât oglinzile lui
şi decât spânzurătoarea mea.
Mă pierdusem într-un nor alb care m-a ridicat în slavă
de parcă-aş fi fost o pasăre
şi vântul însuşi aripile mele.
În zori, chemarea paznicului de noapte
m-a trezit din visul meu, din limba mea:
Vei mai trăi o moarte,
prin urmare revizuieşte-ţi testamentul,
ora execuţiei a fost iarăşi amânată.
Am întrebat: Până când?
Mi-a răspuns: Aşteaptă până vei muri un pic mai mult.
Am spus: nu posed nimic, aşa că nimic nu mă poate poseda,
eu mi-am scris testamentul în propriul sânge,
" O, locuitori ai cântecului meu, aveţi încredere-n apă".

poezie de Mahmoud Darwish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi vezi...

- "Câte fete mândre-n sat
Toate ţin cu tine" -
Zic şi eu! Şi nu-i păcat,
Ele ştiu mai bine.
Când încep şi eu să joc
Intră junghiu-n fete
Şi s-opresc drumeţii-n loc:
- "Ăsta-i joc, băiete!"
Voi săriţi ca un ileu,
Ici e şes, ici groapă -
Apoi vezi! Frumoasa, eu,
Voi, pe câte-o schioapă.

Iar la plug de-oi vrea, apoi,
Să mă las pe coarne,
Brazda mea nici patru boi
Nu pot s-o răstoarne.
Eu din umeri scot un car
Până-n dealul mare,
Mut o piatră de hotar...
Ce vi-e de mirare?
Vouă şi-un butuc vi-e greu,
Eu ridic o bârnă -
Apoi vezi! Pe mândra eu,
Voi, pe câte-o cârnă!

Beau şi eu, şi joc, şi-arăt
Că mi-e lumea dragă,
Dar ca voi eu nu mă-mbăt
Săptămâna-ntreagă.
Ce-mi tot cânţi de boi şi bani?
I-am găsit eu gata?
N-aveam cas-acu cinci ani,
Şi-a făcut-o tata?
Palmele, că-mi ard mereu,
Capul, că mi-e moară -
Apoi vezi! Pe mândra eu -
Voi, pe câte-o chioară!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce faceţi, oameni buni? Motivul principal pentru care am gonit femeile a fost acela de a fi scutiţi de astfel de neplăceri; căci am auzit că un bărbat trebuie să moară într-o linişte solemnă. Aşa că, vă rog, să vă ţineţi firea.

citat celebru din Socrate
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinuciderea unui anonim

S-a sinucis un anonim!...
Un "fapt divers", şi-atâta tot...
Căci anonimii, precum ştim,
Nu fac nici ei decât ce pot –
Unii pleacă,
Alţii vin...
Un anonim pe lume mai puţin,
Un mort mai mult în cimitir,
Şi bietul om a fost scutit de bir!...

S-a sinucis un anonim...
S-a sinucis, după cât ştim,
Într-o mansardă la hotel –
Hotel modern, cu ascensor,
Ca mortul să coboare-n stradă mai uşor!...
S-a sinucis fiindcă iubea
Pe cineva...
Pe cine?...
Nu se poate spune...
O anonimă ca şi el,
Pe care-a vrut să se răzbune,
Probabil, fiindcă-l înşela...
Sau, poate... numai bănuia,
Căci fapta n-a fost confirmată
Nici chiar de anonima arestată,
Interogată,
Judecată,
Şi... achitată!...

S-a sinucis un anonim!...
Şi-atâta tot!...
Povestea lui,
Povestea capetelor cu cucui,
Povestea noastră,-a tuturor,
Povestea anonimilor!...

S-a sinucis un anonim!....
Dar, lucrul nemaipomenit,
Cadavrul lui a dispărut
Ca o comentă-n infinit,
Şi n-a mai apărut,
Aşa c-anunţul mortuar
N-a mai ieşit nici el de sub tipar...
Şi-a doua zi gazetele n-au scris
Nici un cuvânt de bietul sinucis!...

Doar mai târziu, când s-a aflat
Anume ce s-a întâmplat,
Întreaga presă s-a cutremurat!...
Acum, se ştie-n mod precis
Că anonimul sinucis
De anonima lui a fost furat
De teamă să n-o facă de ruşine
Când în oraş s-ar fi aflat
Exact ce-a fost:
O anonimă care-ncepe bine
Şi-un anonim care sfârşeşte prost!...

Deci anonima cu pricina,
Voind să-şi ispăşească vina,
L-a dus la ea acasă pe furiş,
Şi-n toiul nopţii l-a-ngropat
Într-un alcov frumos şi parfumat,
În care alţi trei sinucişi –
La fel, tustrei, tot pentru ea –
Îl aşteptau pe-al patrulea...
Ba poate chiar pe-al cincilea...
Şi-al şaselea...
Şi-al şaptelea...
Şi-al optulea...
Et caetera...
Et caetera...

Şi-abia atunci gazetele au scris
Un necrolog cu litere aldine,
Şi-au scris solemn
Şi grav,
Ca să se ştie
De orişicine
Că anonimul sinucis
N-a fost decât o biată jucărie,
Căzută-n gheara altei jucării...
Sau, dacă vreţi,
Doi diavoli de copii,
Copii precoci –
O fată
Şi-un băiat –
Ce-au încercat
Să iasă din anonimat
Prin acest "fapt divers" adevărat...
Dar care, vai!... n-a existat
Decât în fantezia mea
Şi-a celor care-mi vor ierta
Curajul de-a-i fi convertit
Să mă citească până la sfârşit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Sub ochii femeii, I, nr. 1 (9 noiembrie 1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 12

Când ceasul care spune ora o să bată
Şi ziua dârză va plonja în hâda noapte
Când voi vedea că violeta e uscată
Iar negrele şuviţe sunt albe, argintate.
Când trufaşii copaci brusc frunzele-şi vor pierde
Sub care se adăpostea cireada încinsă
Iar snopii sunt legaţi pe-ogorul ce-a fost verde
Şi-s puşi apoi în car, având mustaţa ninsă,
Atunci mă voi gândi la frumuseţea ta
Care va dispărea, ca tot ce se-nvecheşte,
Căci ce-i frumos şi bun nu poate persista,
Ci o să moară iute privind cum altul creşte.

De coasa Timpului zorit nimeni nu scapă,
De-aceea, fă copii, că El te duce-n groapă.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E seară, povară-s la moară (a se citi în clar-obscurul Efectului Doppler din acustică)

M-apasă înserarea pe tâmple, tot mai grea.
Nimic n-are poetul, când are tot ce vrea;
Puneţi-mi, de se poate, zăbală, frâu, ham, şea,
Duceţi-vă la moară, cu mine, pe şosea!

M-apasă înserarea pe tâmple, tot mai greu.
Potcoavele tocite fac trap galopul meu,
Bătrânul sunt, ce ţipă: copile, stai mereu,
Şi nu mai bate calul, căci poate sunt chiar eu!

M-apasă înserarea. Pe tâmple, tot mai grei,
Se-aud la cotitură, spre moară, paşii mei...
Nu Doppler e de vină, de vină sunt acei
Ce te-au trimis în cale-mi, povara să mi-o iei!

poezie de Marius Robu (12 mai 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!