Vulturul

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe să cadă.
Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi păruse că-i vis şi mă-nşel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viaţă nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin
De colţuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin
Umbririlor nopţii din vale.

Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinţii de-adus
Aminte ce-i timpul şi locul,
Şi-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma şi apa şi focul.

Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,
Se-ntoarse, şi soare fu iară,
Şi-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Şi-n locul lui gol şi lumină
Vulturul, el însă şi-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,
Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi
Spre văi, şi departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi
Rotind în luminile serii.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi... Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vezi tu vulturul...

Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită,
Cum saltă, se ridică şi zboară către nori?
Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită
Se-nalţă către ceruri, plutind în dulci fiori.

Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc?
Aşa când vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc!

Auzi tu glasul tainic ce cântă-n miez de noapte
Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros?
Aşa răsună-n mine melodioase şoapte
Când sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos!

Căci vulturului cerul a dat aripi' să zboare,
Şi stelelor lumină, şi nopţilor suspin,
Iar ţie ţi-a dat farmec, plăceri încântătoare.
Şi mie mi-a dat suflet ca ţie să-l închin!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere

omul plecase la drum,
dar revenise acasă,
focul se-ntoarse din fum,
pâinea se-ntoarse pe masă.

ploaia se-ntoarse în nori,
valul se-ntoarse în mare,
omule, tu dacă mori,
te vei întoarce-n visare.

vorba se-ntoarse în gând,
raza se-ntoarse în soare,
dorul se-ntoarse plângând,
umbra culese o floare.

omul se-ntoarse-n pământ,
rogu-te, ţine-mă minte,
morţile nu m-au înfrânt,
viii se-ntorc din morminte.

mărul se-ntoarse în pom,
şarpele într-o genune,
viaţa se-ntoarse în om,
dumnezeiască minune.

poezie de Ionuţ Caragea din Ceasornicarul fără mâini (2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind
Era şi fată mare
Şi mândră de-a cătare
Şi-apoi, pe lângă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rândunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol
Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum
Ea blândă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Şi-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dincolo de suflet... mai e loc

Nu judeca... o lume, după tine,
Când eşti cuprins de griji şi de dureri,
În noapte, te-au târât atâtea seri,
Şi peste rău... nu mai încape bine.

Când pe altarul vieţii arde foc
Şi te-a cuprins, puţin câte puţin,
Iar sufletul îţi pare că e plin...
Şi dincolo de suflet... mai e loc.

Şi dincolo de suflet cresc iubiri,
Sămânţa lor... răsare fără ploi,
Ajunge hrana inimii din noi...
Şi zâmbetul, tăcut, de trandafiri.

Şi dincolo de suflet umblă dor
Ascuns între iubire şi tăceri.
Lumină vie,-a gândului de ieri,
Prin soarele de dincolo de nori.

Şi dincolo de suflet... multe flori,
Mai pun culori pe umbrele din noi,
Oricât am fi de rătăciţi... şi goi.
Şi după nopţi... se mai ivesc şi zori.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântarea lui Moise (Deuteronom 30)

Pământule, asculta spusele gurii mele,
Luaţi aminte ceruri, căci, iată, voi vorbi
Ca ploaia să se-arate înţelepciunea-n ele
Ca roua peste iarbă în fiecare zi.
Să nu va fie nici mintea, nici inima bolnavă,
Eu voi vesti un Nume, pe Dumnezeu cel Sfânt
Veniţi ca să-L cunoaşteţi şi să-I aduceţi slavă
El ne păzeşte viaţa şi paşii pe pământ.

Din Legea Lui o vorbă nu poate fi ciuntită
Ea stăruie-n dreptate şi-o-mparte orişicui
Credincioşia-I mare rămâne neclintită
Ea ca o stâncă este pentru poporul Lui...

Pustiu era ţinutul în care rătăcise
Şi-orbecăia în beznă al Domnului popor
Pierdut era când Domnul S-a arătat ca-n vise
Şi i-a întins o mână venind în ajutor.

I-a-nconjurat cu milă şi l-a păzit întruna
Cum vulturul păzeşte pe puişorii săi
El zboară pe deasupra, pe aripi totdeauna
Îi poarta şi-i fereşte de pietrele din văi.

Aşa făcut-a Domnul cu cei aleşi de Dânsul -
Şi nu era în ceruri alt Dumnezeu mai viu -
Acuma ne doboară şi ne îneacă plânsul
Acuma suntem iarăşi cu fiarele-n pustiu.

Dar Dumnezeul ne strigă: - Veniţi şi n-aveţi teamă,
Veniţi cât nu e vremea ajunsă la sfârşit,
Eu, Domnul-Dumnezeul sunt Cel care vă cheamă,
Eu, Domnul-Dumnezeul sunt Cel ce v-a iubit!

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săgeata şi cântecul

Mi-am strunit arcul şi-am lansat o săgeată-n lume,
A căzut pe pământ, fără să ştiu unde-anume;
S-a pierdut în depărtare-atât de iute-încât vederea
Nu i-a putut urma nici zborul, nici căderea.

Am dat viaţă unui cântec în această lume,
A căzut pe pământ, fără să ştiu unde-anume;
S-a-îndepărtat atât de iute că n-am găsit puterea
Să-i urmez nici zborul, nici căderea.

Târziu apoi, într-un stejar puternic ca o stâncă,
Am regăsit acea săgeată, vibra încă;
Iar cântecul pe care îl credeam pribeag,
L-am regăsit în inima unui prieten drag.

poezie de Henry Wadsworth Longfellow,1807-1882, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea Mântuitorului

În Betleem colo-n oraş
Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaş
Stăteau de pază, treji, păstorii.

Şi-n miez de noapte dulce cânt
Din cer cu stele-a răsunat
Se rumenise cerul sfânt
Păstorii s-au cutremurat.

Din slăvi un înger coborî:
"Fiţi veseli" - îngerul le-a spus
"Plecaţi, şi-n staul veţi găsi
Pe Craiul stelelor de sus!"

Păstorii veseli, în oraş
Spre staul cu paşi iuţi porniră
Şi-un prunc atât de drăgălaş
Acolo-n paie ei găsiră.

Nici leagăn moale, nici vreun pat
Doar fân mirositor pe jos,
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuţul prunc: Isus Christos.

El, Fiul Domnului şi Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!...

poezie clasică de Ion Creangă
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte pe Caraiman

Scoboară degrabă ciobanul
La târlă cu oile lui.
E seară pe culme, şi nu-i:
Se-ntunecă-ncet Caraimanul
Cum nu-l mai văzui.

Stau neguri pe Jepi, pe Furnica,
Şi neguri pe Vârful-cu-Dor:
Se lasă din umedul nor
Tăcerea şi noaptea şi frica
Pe culmile lor.

S-a stins după muceda stâncă
Şi ultimul roşu de-apus.
Deodată, cu soarele dus,
O noapte cumplită şi-adâncă
Se varsă de sus.

Iar alta se urcă din vale
Cu spaima eternei tăceri
Ah, cum a fost ziua de ieri?
Grozave sunt, Noapte,-ale tale
Tăcute puteri!

N-aude urechea, nu vede
Nici ochiul nimic. Şi de viu
Tu pari îngropat în sicriu
Şi sufletu-n tine se crede
Un pom în pustiu!

Aşa înaintea creării
A fost tohu-bohu, socot:
Plutea peste-adânc Sevaot,
Şi, neştiutor al mişcării,
Sta haosul tot.

Aici, în sălbatica noapte
Cunoşti ce e vecinic şi sfânt.
Ce soli ai vieţilor sânt
O rază şi câteva şoapte
Pierdute de vânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe stâncă zborul

Ciuta spre vârfuri priveşte
Puiul din ochii-l dojeneşte
Acolo fiara nu-l pândeste
Glonţul nu mi-l nimereşte

Chiar de urcuş e obosită
In fata lui nu-mi ezită
Atentă la prăpastie şi bestie
Dansează pe a morţii muchie

Puiul tandru îi zâmbeşte
Ecoul senin îl învăluieşte
Şi-n pas mic şi atent elegant
Puiul se ridică în înalt

In privirea mamei ce pleacă
Lăsându-i liber pe unde calcă
Să boncăluiscă muflonul
Stăpânind pe stâncă zborul

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-şi semeţeste piscurile-n cer,
Şi celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur şi mă tot uit spre piscul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Şi totuşi urc! Îmi sângeră piciorul,
Şi inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele îşi cere jertfa lui:
Se prăvăleşte-n hău câte-o făptură!
Şi-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunţ? Merg mai departe?
Voi reuşi sau nu? E greu de spus!
Ştiu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel ameţitor de sus!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom învinge şi furtuna

Din câte flori sunt pe pământ
Eşti floarea din inima mea,
Şi nici o ploaie nici un vânt
Nu poate lua mireasma ta.

Aş vrea să am un cer senin
Şi un apus ca-n curcubeu,
Să fie din nou sufletul plin,
Dar nu pierdut şi nici prea greu.

O ură adâncă şi prea deasă
Ce tot pământul a cuprins,
Chiar şi speranţa a fost ştearsă,
Demult şi ea, încet s-a stins.

Noi ne luptăm cu viaţa-ntruna
Dar noi ne iubim, şi cred,
Că vom învinge şi furtuna
Şi iubirea n-o s-o pierd.

poezie de Eugenia Calancea (29 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă ţară

Într-o ţară oarecare, trăia un bătrân deştept
Şi tot în ţara aceia şi un vultur înţelept.
Nimeni nu ştia de vultur când şi de unde-a venit,
Era veşnic precum timpul, fără-nceput ori sfârşit.
Bătrânul merse-ntr-o seară la vultur spre-al cerceta:
- Vulture batrân ca timpul, aş vrea să te rog ceva
Ştiu că eşti preaînţelpt. Doar tu mă poţi ajuta.
Aş vrea să găsesc ţara cea mai fumoasă oriunde s-o afla
şi-aş străbate lumea-ntreagă doar o clipă-a o vedea.
- Urcă-te pe-a mea spinare - i-a spus vulturul grăbit.
Şi-au zburat, zburat prin lume unde nici n-ai fi gândit.
Din zbor-lin vedea batrânul locuri ce păreau din vis.
- Te opreşte! striga tare- acesta-i locul precis!
- Nu-i acesta locul pentru care de acasă am plecat,
Pân-acolo-i cale lungă, mai avem mult de zburat.

După multe luni de zile au ajuns pe-o stâncă goală.
- Coboară batrâne, iată te-am adus în a mea ţară.
Asta-i cea mai furmoasă ţară din câte-am văzut
Caci aici, pe-această stâncă, într-o vară m-am născut.

poezie de Dorina Stoica din Izvorul îndpărtat (decembrie 2011)
Adăugat de Dorina Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interogaţie

Iată, fântâna cu apă vie te-mbie
să-i guşti fecioria din cupa
curată.
Ce verde câmpie mă-mpresoară
şi mă reînvie!
Uite, ciutura încet cum scoate
din străfunduri
adevăruri
şi oamenii de-acasă au mai albit
puţin,
de când mi-am îndepărtat pasul
de locul copilăriei mele,
ce-am luat-o cu mine
spre zări neştiute
şi grele,
iar clopotul bisericii de lemn se-aude
mai stins...
un dor de cei ce nu mai sunt
în jurul fântânii,
încet m-a cuprins...
Îi revăd ca prin vis,
Vai, cum lumea a nins
şi satul în focul amintirii
s-a stins!
Spune-mi, tu, tată,
dacă vom mai dezlega noi amândoi
o altă taină
uitată
sau, şi tu vei pleca departe,
lăsându-mă în neagra
singurătate?

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel în penel

Păsări albe- coliere de aripi, pătează clipa...
De întinăciunea sorţii mi s-a murdărit aripa,
Mă înalţ în curcubee şi lumina mă-mpresoară.
Trec lumină spre înalturi – fluturi cu aripi de ceară.

Anotimpuri disecate, sângerânde, pier în noapte.
Puerilă amintire, veşnicia ne desparte.
Nu sunt limite ce-ar frânge lumea morţii în dureri,
Nu-i nici zi, nu e nici noapte, nu-i nici mâine, azi sau ieri.

Nu există întuneric, nici lumină, nici culoare,
Este-o noapte mai adâncă, de tăceri, întreaga zare.
Universul ni se-arată fără de sfârşit deodată,
Căci e suflet lângă suflet, parcă,-n lumea cealălaltă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nelinişti de seară

Aud chemarea zilei când noaptea mă-mpresoară
Şi strigătul luminii în visurile ei,
Nelinişti mă inundă în fiecare seară
Când cerul licăreşte-n alaiuri de scântei.

Parfumuri mă inundă, aromele dansează
În umbre ce se-nalţă purtate înspre nori
Ascunşi prin întuneric, împinşi de câte-o rază
A lunii ce-i goneşte departe, înspre zori.

Pe buze, murmurate, cuvintele-mi sunt şoapte
Ce urcă înspre ceruri cuprinse de fiori,
Amestecate-n forfot de aripi şi de noapte
Cu larma primăverii din zborul de cocori.

Cuvintele acelea sunt ruga mea de seară,
Sunt gânduri ce se-nalţă în şoaptele-cuvânt
Purtate înspre ceruri, cu vina-n primăvară,
Căci a venit prea plină de tine, pe Pământ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom învinge şi furtuna

Din câte flori sunt pe pamânt
Eşti floarea din inima mea,
Şi nici o ploaie nici un vânt
Nu poate lua mireasma ta.

Aş vrea să am un cer senin
Şi un apus ca-n curcubeu,
Să fie din nou sufletul plin,
Dar nu pierdut şi nici prea greu.

O ură adâncă şi prea deasă
Ce tot pământul a cuprins,
Chiar şi speranţa a fost ştearsă,
Demult şi ea, încet s-a stins.

Noi ne luptăm cu viaţa întruna
Dar noi ne iubim, şi cred,
Că vom învinge şi furtuna
Şi iubirea n-o s-o pierd.

poezie de Eugenia Calancea (29 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!