Crăciunul în tabără
Și-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muți și-nghețați
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, și-aruncați
Departe la margini de lume.
Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i ușă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Țin pînea-nghețată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.
E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii țin capul plecat,
Și plînge-necat cîte unul...
Ard vesele flăcări pe vatră;
Și-ai casei, la masă, gătiți.
Vin oaspeți, și canele latră;
Le ies înainte grăbiți
Ai casei pe pragul de piatră.
Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ștergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Și însuși bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde și-nchină.
Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toți cîte-o vorbă-mbunată
Și, locuri pe laviți făcînd,
E suflet și inima toată.
Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni și e-n zor
Să-și ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.
Și-i hohot de rîset în stradă,
Și însuși bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Și lupta cu plumbi de zăpadă:
O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puțini.
Și-aprinsă e lupta-ntre cete,
Și toți de zăpadă sunt plini
Și-n gura și-n sînuri și-n plete...
Și-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie...
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Zece mai
În ziua cea sfântă și mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!
Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliții flăcăi.
Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoști,
Pe unde-au stat șanțuri odată,
Redute, și taberi, și oști.
Striviți și cu mâinile rupte
Și galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieții pieriseră-n foc.
Fac roată, și-o rugă murmură
Iar Valter și șonțu, și toți
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soți.
Și stau cum stă omul ce-ascultă
Și nici o mișcare nu fac;
Așteaptă cu grijă și spaimă
Un semn de departe și tac.
Deodată ei capul ridică,
Dau chiot și-n zare privesc
Spre țara din care ieșiră,
Spre scumpul pământ românesc
Și-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.
Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar țara trăiește! Iar tunul
Ce limpede-o spune și rar!
Și-ascultă... iar țara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc și văi,
Și râul cel mare-i desparte
De mame pe bieții flăcăi.
Și moartea cea veșnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porți,
Dăr moartea lor viață ne dete:
Ferice de-asemenea morți!
Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu știu, căci nimeni nu poate
Pe morți să-i audă ce spun.
Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântece
I
E vina mea că te-ntâlnesc acum
Și-i vina mea că nu te pot iubi?
De ce trecuși așa târziu pe-aci
Și nu-mi ieșiși mai de cu vreme-n drum?
Privesc în zări și zările îmi par
Că-s tot mai reci și tot mai depărtate,
Și-n care țări de-ndrăgostiți uitate
Cei morți învie să iubească iar?
De ce-aș pleca cu tine?... Drumul meu
Nu-i drumul tău, și visurile tale
Le-aș spulbera la jumătate cale,
Că n-aș putea să te-nsoțesc mereu.
Norocul tău e veșnic înainte
Spre răsărit-al meu spre miazăzi;
Te-aș urmări de te-aș putea iubi
Și te-aș putea iubi de mi-aș aduce-aminte...
II
Dă-mi ochii să ți-i mai sărut o dată
Și lasă-mă să plec în lume iar,
Nu-mi pare poarta-nchisă stăvilar,
Nici gura suptă și nesărutată.
Și nu-ntreba să-ți spun de ce te las,
Când știi și tu ce toată lumea știe-
Că nu putem iubi pe veșnicie
Și-s obosit de-al dragostei popas.
Azi vreau să plec din nou și-n noul drum
Să-mi uit de toate câte-am întâlnit,
Să nu mai fiu ca-n vremuri nici iubit,
Nici să iubesc cum te iubesc acum.
Și să m-afund pe drumuri tot mai șterse,
Tot mai pustii, iar suflul toamnei reci
Cărarea dulce-a liniștei de veci
În bietu-mi corp și-n suflet să mi-o verse.
poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântecul cățelei
Spre ziuă, sub căpița de secară,
Pe auriul snopilor plecați,
Cățeaua, in vifornița de-afară,
Fătase șapte cățeluși roșcați.
Până-n amurg, veghind incovoiată,
I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt.
Și se topea ninsoarea spulberată
Pe fierbințeala pântecelui supt.
Iar seara, când găinile s-așează
Stăpânul casei a ieșit posac
Și unde mama pâlpâia de groază,
El pe toți șapte i-a băgat în sac.
În urma lui, fugind după desagă,
Cățeaua da-n nămeții de pe drum...
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.
Apoi când se-nturna șovăitoare
Și singură înspre culcușul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căței.
Străină, zgribulită și-n neștire,
Privea la chipu-i nalt și depărtat,
Iar luna plină, lunecând subțire,
După colini a dispărut treptat.
Și cum atunci când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Cățeaua ochii triști și i-a prelins.
poezie celebră de Serghei Esenin
Adăugat de Monica Mirea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fulg de zăpadă
Știi prima zăpadă,
Nu pare să cadă,
Iar ei îmi urează "Crăciun fericit!"
Mă plimb prin ogradă,
Sperînd c-o să cadă,
Nimic nu contează... sunt dezamăgit!
Și gându-i o spadă,
Că nu o să cadă,
Un fulg de zăpadă,
Crăciunul să vadă
Un câmp înverzit!
poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Eu sunt un fulg de zăpadă
Îmi ninge în suflet, iubite,
privește zăpada pe ramuri,
se pierde în viscol tăcerea
și-ngheață lumina la geamuri.
Prin noapte trec ca o umbră,
eu sunt vânzătoarea de vânt,
în seara furtunii cu stele:
" Iubite, mai știi cine sunt?"
Ascultă colindul din zare,
pe stradă iar trece-un tramvai,
întind o mână spre tine:
"Iubite, te-aștept la un ceai!"
..............................................................
În mine se-ascund zăpezi numărate
și ninge, iar stele vin să mă vadă,
în noaptea aceasta te rog să m-aștepți:
"Iubite, eu sunt un fulg de zăpadă!"
poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Crăciunul fiului risipitor
Aș porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aș deschide cu grijă și poarta și tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.
Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie, din nou, cu sarmale,
Este gol, prăbușit și bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.
Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt și vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.
Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnați,
Către pivniță scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveții murați,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.
Nici zăpadă nu-i azi prin grădini și pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aș porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...
poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Colindul inimii de mamă
Ninge peste lume, ninge-a sărbătoare,
A belșug în case și a gând curat.
Sfintele colinde blând răsună-n zare
Vine iar în lume Fiul de-Împărat!
În bătrână casă, în odaia scundă
Mama stă de veghe; gândul ei cel bun
Treaz privește-n zare, îngerii să-audă.
O, de când așteaptă seara de Crăciun!
Pe un colț de scaun, trista ei statuie
Pare-ncremenită cu obrazul supt.
Sângerează gândul, l-a bătut în cuie,
Crucea așteptării șalele i-a rupt!
Cade înserarea-n neagra ei năframă,
Umbre desenează stinsul felinar.
Însă, prin zăpadă, inima de mamă
Luminează calea cu-al iubirii far.
Și tresare! Pare c-a-nflorit, deodată,
Mâinile în poală- nu-și mai află loc.
Mătură, grăbită, cale prin zăpadă
La icoana Maicii pune busuioc!
A gătit icoana, pune să frământe
Vin colindătorii să-i colinde iar!
Gura ei bătrână stă acum să cânte,
Cântă colăceii, a belșug, pe jar.
Și întinde masă albă, de zăpadă,
Că, din toată lumea, azi copiii-i vin!
Și la geamuri ninse o veni să vadă
Casa ei bogată, Micul Pelerin....
Fericită, mama-i va deschide calea
Și în capul meseio să-I gătească loc...
Maica din icoană nu-și ascunde jalea,
Freamătă stingherul fir de busuioc.
Casa-i luminată, masa-i cu prinoase,
S-a ițit, deodată, iz de cozonac.
A nemărginire și-a belșug miroase...
I se umple mamei inima de drag!
Unul câte unul i-or veni pruncuții,
O, de când așteaptă să-i adune iar!
Mângâie, bogate, palmele măicuții
Colăceii care-or sfârâi în jar!
Și-or să cânte, iată! și la ea colinde
Toți copiii care vor umbla prin ger.
Ochii-i râd în lacrimi, inima-i se-aprinde
... Cade, din icoană, lacrimă din cer.
Dar deodată pare că lumina scade
Și e frig în casă și se-aude vânt.
Lacrima Măicuței din icoană cade,
Strânge mai cu sete Pruncul în veșmânt!
Nu-i mălai în vase, nici făină; vinul
Nu-și aprinde jarul în brumat clondir.
Își frământă mama mâinile și chinul
Toarce, cu-amintirea, al tristeții fir...
Pe un colț de scaun, blânda ei statuie
Pare-ncremenită cu obrazul supt.
Nu-s copiii-n casă și nici masă nu e.
Crucea amintirii șalele i-a rupt...
Dar, de-o trece iarna și-or veni copiii
Or găsi-o, poate, așteptând așa...
O să-și strângă-n brațe fiicele și fiii,
Inima-i bătrână toate le-o uita.
Și-o veni Crăciunu'-n prag de primăvară
O, de când visează seara de Crăciun!
Râd în lacrimi ochii, ninge peste țară,
Urlă vântul aspru, urlă a surghiun...
Vine Sărbătoarea lumii cea mai dragă,
Solul mântuirii vine-n lume iar...
Inima de mamă, prin omăt pribeagă,
uminează calea cu-al iertării far...
poezie de Rodica Trăistaru
Adăugat de Rodica Trăistaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Trupuri de zăpadă
Noi suntem niște oameni în trupuri de zăpadă,
Împrăștiați de hoarda acelor patru zări,
Cu ochii de cărbune ce nu mai pot să vadă
Cum ninge-n felinarele nestinse de prin gări.
Sub streșini se strecoară pumnale lungi de gheață
Și oameni de zăpadă mai trec perechi, perechi,
Sunt umbre de fantome ce-alunecă prin ceață,
Cu inimile frânte, cu haine mult prea vechi,
Pe drumul imposibil ce nu-l mai pot distinge
Când ninge problematic și cinic pe dorinți,
Doar cerbi cu coarne albe ar mai putea străpunge,
O iarnă timpurie, de trupuri prea fierbinți.
Și-n zodia în care nu-i loc de primăvară,
Strigoii nopții albe se vând din doi în doi,
A înghețat și trenul ce ne-aștepta în gară
Și omul de zăpadă ce mai trăia în noi.
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mă uit în jur
Mă uit în jur și "mă crucesc"
Și-aproape nu știu ce să cred
Când văd minciuni care zidesc
Pe cei ce-n ele se încred
Și adevăruri ce stropșesc
Chiar sufletul în care șed,
Mă întristează bucuria
Și zâmbetul nepăsător
Al celor ce-și țintesc privirea
În bunul și-n puterea lor
Și mare mi-e nedumerirea
Că-i văd suind triumfător,
Cu nedreptăți ce îndreaptă sorții
Atâtor minți și vieți credule
Îndreptățind în mari proporții
Diabolism în molecule,
Să treacă peste pragul porții
Iubirii tari și incredule...
Mă lupt în rugi să fiu lumină,
Un soare-n ziua tuturor
Și-adesea inima-mi suspină
Văzând pe mulți ce-n noaptea lor
Se înalță drept ca o tulpină
Într-un decor strălucitor...
Dar sunt și mai nedumerit
Când văd că toți ajung puternici
(Deși, nu-i unul nimerit
Pentru-a fi pus între cei vrednici)
Și totuși pot nestingherit
Să-și facă nume printre "sfetnici"...
Dar mă uimește un lucru care,
(Nu se prea spune pe pământ);
La cea mai mică încercare
Sunt toți ca pulberea în vânt,
Că-n ei, nu au nici o valoare
De-a sta-n picioare pe pământ...
Mă uit la oameni străluciți
Și plini de glorii în viață
Și-i văd de-a dreptul năuciți,
Cu disperarea înfiptă-n față,
Cu pumnii goi și sărăciți
De Adevăr și de speranță...
N-au simțământ ce dă valoare
Și nici valori de crezământ
Să vadă zori, să-apuce soare,
Să iasă afară din mormânt,
Mormânt de patimi orbitoare,
Că-atâta sunt, atâta sunt!
Mă uit în jur dar mă zidesc
Într-un Cuvânt ce dă viață
Și-s fericit să mă trudesc
Chemând pe cei ce stau în "piață"
La "carul" Tatălui ceresc,
În drum spre Patria semeață!
poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Marele Hohot
Scribul (sau sonetul putrefact)
În lutul tău exiști spre putrefacții,
ți-e carnea teacă duhului, ce-i spadă
și grea e lupta, slova ta să vadă
privirilor vecia ta-n refrații...
Că flămânzind, pe pâinea de zăpadă
cerneală ungi și-n stihului extracții
citind, să fie ochii tumefacții
și-n matematici sufletești să cadă...
Cuvânt spre vis și fără-n lume calcul
pe gândul tău a mere-mbie șerpi
zădărnicie-i însă, îngeri sterpi
nimic rodind ți-or stinge catafalcul...
trăind în plânset, trist ca la beteag
să hohotești a râs în sarcofag...
sonet de Ștefan Petrea
Adăugat de Smiley
Comentează! | Votează! | Copiază!
Afară ninge rar
afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă
și lacrimi înghețate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuțit îmi zgârie retina,
afară ninge rar și neagră e lumina.
afară ninge rar, încărunțind pământul,
îmi este dor de tine și bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.
afară ninge rar și tremură copacii,
și tremură și sfinții și tremură și dracii
și tremură și morții când frigul îi încinge,
afară ninge rar și rar afară ninge.
poezie de Ionuț Caragea din Negru sacerdot (2008)
Adăugat de Ionuț Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Totul pare dintr-o...
Anotimp fără zăpadă,
fără țurțuri pe la streșini,
fără viscol și nămeți,
fără foc în sobe de...
pământ, fără fum, fără...
miros de jar mocnind,
fără pita de pe... plită!
Unde ești... copilărie,
unde sunt copiii toți,
nici o sanie pe pârtie,
nici-un animal prin curte,
nici-un pui de Om!
Totul pare dintr-o...
altă lume, nici-un lac...
nu-i înghețat, nici-un...
geam de la fereastră...
nu-i pictat cu flori de...
iarnă, nici o iarnă...
nu mai vine, nici-un pui...
de câine nu mai latră...
prin ogradă, nici-un copil,
băiat sau fată, nu se joacă
cu bulgări mari de zăpadă!
Ah... ce timpuri...
fără timpuri, ne mai trec...
pe lângă tâmple,
nici cojoace, nici opinci,
numai jocuri pe tablete
și iubiri doar virtuale!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
INVOCAȚIE
Vânt nebun și ploi cu piatră,
Râuri ce-și părăsesc matca,
Sinistrați desprinși de vatră,
Merg acum pe drum cu barca;
Lăsând case ce se surpă
Și agoniseli de-o viață,
N-au pe ei decât o cârpă,
Și-n inimi, fiori de gheață.
Nemiloasă e natura,
Tot mereu îi pedepsește;
Iarna le fură căldura,
Primăvara râul crește.
Case abia ridicate,
Nici n-au timp să se usuce,
Că apele-nvolburate
Le sfărâmă și le duce.
Mai întoarce-Ți Doamne fața
Și spre cei ce pătimesc,
Că și ei prețuiesc viața,
Și pe Tine Te slăvesc;
Poate nu-i închinăciune
Mai umilă ca a lor,
Fă Tu, Doamne o minune,
Punând zăgaz apelor!
Știi că lumea-i păcătoasă,
Mulți trăiesc într-un desfrâu,
Dar natura mânioasă,
Doar Tu, o poți ține-n frâu.
Iartă-i Doamne, și-i ajută,
Fie-Ți milă și de ei,
Toți către Tine se uită,
Că nu sunt alți Dumnezei!
Cu credință și speranță,
Ei așteaptă ajutorul,
Mereu sunt în transhumanță
Și doar Tu le ești păstorul;
Caută un loc sub soare
Și zămislește-adăpostul
Și-n grădina Ta cea mare,
Să-și găsească și ei rostul!
poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Din rama anilor și-acum
... am întrebat pe bunicul
cum s-a-mpăcat cu pământul
și-au trăit până la adânci biruinți
brăzdându-și unul altuia fața
bunicul fiind
cel mai mare peste răbdare
în timpul acesta mai lua
și pământ în parte
mare strângător era bunicul
el nu uita niciodată
să pună de-o parte
gând pe gând
în lada de zestre
a firii lui tata
de cânta în pragul casei
întotdeauna din fluier
îngropa toți morții
după pământul muncit de el
până la scara murgului
și-avea o frunte așa înaltă
când pe punea în locul soarelui
că nu mă mai săturam
măsurând-o cu timpul
așa nepoată
de-a dii mărarul soarelui
până la scara murgului...
poezie de Maria Podari (30 decembrie 1970)
Adăugat de Maria Pîrlogea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu există scuză-n lume...
Frumusețea n-are margini când în suflet soare este,
Când, expus absurdității, printre semeni, nu pici teste
Și, în loc să adâncești golu'-n tine și în lume,
Tu, din viață, prin iubire, reușești să-ți faci un nume.
Ăsta-i drumul care duce spre lumina dezrobirii,
Singurul care te-ntoarce de pe calea rătăcirii:
Bunătatea, simplitatea, dragostea, credința, zelul
De-a te rupe din mulțime, nemuririi-ai urma țelul.
Restul sunt doar aparențe, amăgiri alambicate
Și făcute să îi pună sufletului bețe-n roate.
Nu-i nici pe departe viața cum o vede omul care,
S-a lăsat pradă ispitei de-a trăi în hibernare.
Nimic nu-i ceea ce pare, din câte vânează gloata.
Răul e hrănit de om, nu este de vină soarta.
Nu există scuză-n lume pentru ce e rău sau bine.
De noi toți depind acestea. Și de mine, și de tine.
poezie de Evelin L. Ș. Andrei din Vă las pe voi să fiți poeți
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ochi de copil
Prin ochiul de ferestră aburit
Cad nuferi albi, steluțe de zăpadă,
Copilul ce în mine-a stat pitit
A alergat îndată ca să vadă...
Din podul casei, sănii dau năvală
Pe derdeluș să lunece în zbor,
Tot satul a ieșit acum să vadă
Că timpu-i alb și parcă mai ușor.
Trec norii suri, în turle diafane,
Bătrânul munte și-a pus un ilic,
Un viscol tânăr bate în rafale
Și el sărmanul a înghețat de frig...
Un horn grăbit își șuieră iar fumul
Să pună sobele acum pe jar,
În clolot fierbe vinul ca nebunul,
O clipă, atât și-l toarnă în pahar.
Plăcinte cu miros de scorțișoară
Se perpelesc prin nuca-caramel,
Bunicul îmi citește dintr-o carte
Un basm, în care tânăr era el...
Cad nuferi mari, steluțe de zăpadă
Copilul ce în mine-a stat pitit
A alergat îndată ca să vadă...
Frumoasă Iarnă, bine ai venit!
poezie de Camelia Cristea din Confluente literare, ianuarie 2021 (16 ianuarie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Miraj de zăpadă
Rămân călător pe zăpadă
ascuns de soare în timp,
stâncă a răbdării,
spălată de mare și ploi,
o noapte fără de zare
prin adâncuri de nea,
închis într-un cerc neumblat
de păsări în alb.
poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Legenda rândunelei
Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streșini ciripind
Era și fată mare
Și mândră de-a cătare
Și-apoi, pe lângă toate,
Și fată de-mpărat.
Ușor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai ușor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Și-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.
Dă roate șoimu-n zbor
Și țipă rândunica
Și n-află ajutor.
Cum vin în șir cocorii,
Venit-au pețitorii:
Ieșea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Și ea și-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ți-e vrerea,
Măicuțo, dar străină
Departe nu mă da!
Și-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniți de undeva.
Cad fulgi pe câmpul gol
Și plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump și-l scoate,
Din deget, și-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să știi tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a înghețat.
La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morți în drum
Ea blândă se supune
Și face tot cum spune
Bărbatul ei, și-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-și frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorții.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.
Prin pomi sunt lațuri mii.
Prin aer zboară șoimii,
La cuib pândesc copii
Și iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un pește-au prins în mare
Și-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl privește
Și vesel se pornește
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.
Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În țărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Și-n brațe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar brațele-și întinde
Cu țipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.
Iar brațele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mișcări părând de aripi
Cu umblet ușurel.
Și s-a nălțat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri și pe lunci
Și-ntruna ciripește
Și-ntruna povestește
Tot ce-a tăcut o viață
De jale și de munci.
Și cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă-ai pleca și nu te-aș mai găsi
Dacă-ai pleca și nu te-aș mai găsi,
Pe prundul gândului aș rătăci
Până cocoșii zării, prin cântat,
Ridică vălul cerului lăsat.
Cu sufletul în straiul vieții tern,
Pe pragul casei tale-am să m-aștern
Și-atât de dragă raza vieții mele
Aș face-o zbor de aripă spre stele.
Dacă-ai pleca și nu te-aș mai găsi,
De clipe trupul mi l-aș desfrunzi
Până ce toamna, fără de cruțare,
Va lua din mine pata de culoare.
Când ziua obosită-ar amurgi,
Tot plânsul norilor l-aș răscoli
Și-atât cât poate lacrima să vadă,
I-aș țese iernii fulgii de zăpadă.
Dacă-ai pleca și nu te-aș mai găsi,
Cocon în fir de lună m-aș zidi
Să pot renaște-n fluture de noapte
Și-n cruce inima prinzând pe spate,
Aș rătăci, în nopți lungi și pustii,
Dacă-ai pleca și nu te-aș mai găsi.
poezie de Elena Victoria Glodean din Între două tăceri (4 iulie 2008)
Adăugat de Elena Victoria Glodean
Comentează! | Votează! | Copiază!
Săniuța Ioanei
Am o săniuță mică,
De zăpadă nu-i e frică,
Alunecă iute ca vântul,
Parcă ar înghiții pământul.
Săniuța mea ușoară
N-are aripi, dar ea zboară,
Prin nămeții de zăpadă,
E-o nălucă iute, albă,
Amândouă când pornim,
Din deal, până jos în drum,
Șine ca de tren lăsăm,
Fără ca să iasă fum.
Săniuța mea cea mică
Are nume, Rândunică,
Și a câștigat mereu,
Premii cu meritul meu.
poezie de Valeria Mahok (4 decembrie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!