Doina

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maneaua (după "Doina" de George Coşbuc)

Maneao,
Oricând, de-apăs butonu'
Timpanul stai să-mi spargi
Şi când ţi se dă tonu'
Tu umpli uliţi largi.
Şi-s mândri rău, tembelii,
Când eşti pornită-n boxe
Întreci cu decibelii
Oricare dintre noxe.
Că urlă ţânci, cucoane
Zvâcnindu-le buricu'
Vibrând din silicoane.
Din şolduri dă bunicu'.

Gagici cu-a lor pornire
Se manelesc de zor
Şi pui o stăpânire
Pe minţi şi capul lor
Le-nveţi iubiri barbare
De verzişori, merţane
De strângători de fiare
Prin ţările babane.
Se lălăie toţi bine
Pe drum ori pe potecă
Şi merg-apoi cu tine
Direct la discotecă

Flăcăi sfidând beleaua
La lucru nu se duc!
De vor schimba maneaua
Au dat-o de bucluc,
Că sare gaşca toată
Cu săbii, ori cu furci
Şi dacă tu n-ai gloată,
Fii sigur că o-ncurci.
De muncă lumea scapă
Că nimănui nu-i pasă
Flăcăii nu mai sapă,
Nici nu se duc la coasă,
Că treaba or lăsa-o
Şi-ogoru-i plin de spini
Că numai tu, maneao,
Le plângi şi mai suspini

Pe câmp de luni, de vineri
Maneaua e cu ei
Babaci ori oameni tineri
Şi tinere femei
Încing cu drag grătare
Bărbaţii fac mujdei
Se dreg cu una tare.
Serviţi de dumneaei
Având pe "vino-ncoa"
C-un Teacher se petrece
Iar berea Stella-Artois
Se scoate de la rece.
Copilului din scutec
De-ţi plânge-n săhăidac
Îi pui încă un cântec
Să-i cadă la stomac.

Amurgul când s-asmuţă
Spre culmi înaintând
Ne vin vreo câţiva Guţă
Cu-alai, tot manelând
Cu câte-o goliciune...
Salam, copii minune
Şi Adi-de-la-Vâlcea
Plin de garoi isteţi
De vuvuie pe-aicea
O droaie de "poeţi"...
Ciobanilor cu turma
Prin radio-casete
Le ţii întruna urma
Iar oilor de sete
"Privesc pierdute-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări..."

Când merg aşa, ca-ncodru,
Gagiii la ciordeală
Le-arăţi pe unde-i modru
S-ajungă la tocmeală
Cu paznici, poliţaii
Promiţi la repezeală
C-o să le dai paraii...
Şi-n culmea disperării
Când le parvin mascaţii
Deschizi un drum salvării
Cu-a tale incantaţii:
Ooof viaţa meaaaaa
Oooof inima mea
Cu rugi şi jurăminte
C-aşa de greu o duc
Şi îşi aduc aminte
Cum a-ncheiat Coşbuc:
"Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci sântem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas;
Învaţă-ne să plângem,
C-atât ne-a mai rămas"!

Ooof viaţa meaaaaa
Oooof inima meaaa...

parodie de Sever Purcia, după George Coşbuc
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

Tu pleci când stai
Şi fugi când te apropii,
Şi te mai miri că-n mine ochii
Îşi vând din vise
Când genele umbresc
Din rai...
Tu pierzi când dai
Şi te ascunzi când ieşi,
Şi mă mai cerţi că-n mine, şterşi,
Copii ai dorului se sting
Când flăcările fug:
Alai...

Tu râzi când plângi
Şi îmi vorbeşti când taci,
Şi te mai plângi că-n mine zaci,
Ca-n plânset sarea, caldă,
Când pleoapele se scurg:
Adânci...

poezie de Gabriela Chişcari (6 iunie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecerea grăbită

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Travis Bickle: Am să-ţi spun de ce. Cred că te simţi singură. Conduc des pe lângă locul ăsta şi te văd. Văd o mulţime de oameni în jurul tău. Şi văd toate telefoanele şi toate chestiile astea de pe biroul tău. Nu înseamnă nimic. Apoi, când am intrat şi te-am cunoscut, am văzut în privirea ta şi în felul tău de-a fi că nu eşti fericită. Şi cred că ai nevoie de ceva. Şi dacă vrei să-i spui prieten, poţi să-i spui prieten.
Betsy: Şi tu vrei să fii prietenul meu?
Travis Bickle: Hmda.

replici din filmul artistic Şoferul de taxi, scenariu de Paul Schrader (1976)
Adăugat de Alina Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leacul din trecut

Cu ce-ţi mai hrăneşti amintirile azi:
Cu roua din ochi şi nimicul din jur?
Cu grija, când mergi, că te-mpiedici şi cazi
Ori numai le treci printr-al inimii ciur?

Legate-n cotloane cu fire de gând,
Le ţii adunate, le mângâi duios,
Ţi-e foame de ele, mereu eşti flămând,
Batrân singuratic şi nesăţios!

Abia de mai vezi pe cărarea ce-apuci,
Iar paşii-ţi sunt mici, şi nesiguri, şi trişti,
Dar totul e clar când privirea ţi-o duci
Prin lumea ce-a fost, unde altfel exişti.

E tânăr şi mersul, iar paşii vioi
Te poartă prin lumi din trecutul de basm,
Cu oameni alături de care cu boi,
Fecioare-n catrinţe şi inimi în spasm,

Iar tu, pe cărarea spre-un tainic izvor,
Aştepţi ca o ie venind pe sub brazi
Să-ţi fie un leac pentru marele dor
Ce încă-ţi hrăneşe-amintirile azi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vrem Isus ai Tăi

NE VREM ISUS AI TĂI

Cât de scump este Cuvântul
Tău Isus ce ni-l mai dai
Noi să moştenim pământul
Când va fi întreg un rai

Cât de scumpă ţi-e Fiinţa
Ta Isus iubit Hristos
Când trăim deplin credinţa
Şi-ţi simţim prezenţa jos

Şi ce adânc se împlineşte
Tot ce-ai spus al meu Isus
Inima-mi când te slăveşte
Şi îţi sunt Doamne supus

În Cuvântul Tău Divin
Toate Tu le-ai aşezat
Să trăim toţi mai deplin
Şi cum Tu ne-ai învăţat

Doamne Tu ne eşti menirea
Când pe palma Ta ne ţii
Şi ne scalzi doar în iubirea
De-aţi sluji în veşnicii

În adâncul voii Tale
Când Isuse ne zideşti
Tu ne eşti izvor şi cale
Căci pe braţe ne primeşti

Tu ne eşti de aici destinul
Lege Viaţă călăuză
Căci noi îţi iubim Cuvântul
Dragostea-ţi să ne pătrunză

Ai Tăi ochi Isus de foc
Îi vrem azi în cercetare
Să n-avem în lume loc
Ci în har şi-n îndurare

Căci ne vrem Isus ai Tăi
Slava Ta să o vedem
Despărţiţi de toţi cei răi
Pe Tine să te urmăm

Din lume dar dinafară
Viaţa nouă s-o trăim
Adevărul — piatră rară
Să-l trăim să te cinstim

O Isus Hristos Mesia
Tu eşti soarele iubirii
Ce ne oferi azi veşnicia
Hainele neprihănirii

Fie-ţi glorie mărire
Oamenii să te cinstească
Sfinţi şi în neprihănire
Fiinţa lor să-ţi dăruiască

Tu un soare să ne fii
Şi aici şi-n veşnicie
Să-ţi cântăm în simfonii
A Ta omenirea fie
27 martie 2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce şi frumoasă Afrodita

Eşti frumoasă când râzi din inimă,
dar şi când lacrimi îţi curg pe obraz.
Eşti frumoasă când ai încredere,
că mâine poţi trece peste necaz.
Eşti frumoasă când păstrezi în suflet,
gândul care pe om îl înalţă.
Eşti frumoasă când mergi mai departe,
animată de-o nouă speranţă.
Eşti frumoasă când ştii să mă alinţi,
dar şi când mă iubeşti cum te iubesc.
Eşti frumoasă când ai bunătatea,
de a-i ierta pe cei care-ţi greşesc.
Eşti frumoasă pentru că simţi şi speri,
că vei învinge ispita,
Eşti visul meu dintotdeauna,
dulce şi frumoasă Afrodita.
Eşti zeiţa care dăruieşte
fără încercări, fără aşteptări.
Eşti fata care-am vrut s-o întâlnesc,
pribeag fiind, pe-ale vieţii cărări.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu...

tu când te vei trezi ai să găseşti o floare
pe perna ta lângă obrazul tău
- să ştii iubito - ţi-am trimis un soare
cu raze frânte din destinul meu

tu s-o aşezi în vază ca pe-o vrajă
să torni în ea şi ape de izvor
şi soarele mereu să-ţi stea de strajă
cu raze frânte din destin şi dor

tu să-i zâmbeşti când sufletul te doare
în hohote să râzi şi să le frângi
şi ai să vezi petalele de soare
cum vor zâmbi că-n sine nu mai plângi...

poezie de Iurie Osoianu (15 noiembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta vieţii

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce şi frumoasă afrodită

Eşti frumoasă când râzi din inimă,
dar şi când lacrimi îţi curg pe obraz.
Eşti frumoasă când ai încredere
că mâine poţi trece peste necaz.
Eşti frumoasă când păstrezi în suflet,
gândul care pe om îl înalţă.
Eşti frumoasă când mergi mai departe,
animată de-o nouă speranţă.
Eşti frumoasă când ştii să mă alinţi,
dar şi când mă iubeşti cum te iubesc.
Eşti frumoasă că ai bunătatea,
de a-i ierta pe cei care-ţi greşesc.
Eşti frumoasă pentru că simţi
şi speri, într-o viaţă fericită.
Tu eşti visul meu dintotdeauna,
dulce şi frumoasă afrodită.
Eşti fiinţa care iubeşte fără motiv,
fără încercări şi fără aşteptări.
Eşti fiinţa care-am vrut s-o întâlnesc,
pribeag fiind, pe-ale vieţii cărări.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că te-am luat e a mea vină! (După Atât de fragedă de Mihai Eminescu)

Atât de-abilă şi calină
Şi tot pe-atât de jucăuşă,
Stai cu un ochi înspre slănină
Şi cu al doilea către uşă.

Abia atingi covorul moale
Când zgomote-nfundate-asculţi
Şi veşnic mi te-ncurci în poale,
Iar dacă nu te-alung, exulţi.

Închizi pe jumătate ochii,
Visând cum dai prin şoareci iama
Şi tolănită printre rochii,
Parcă te vezi cum le faci seama.

Poate noroc să ai la noapte,
Când din ungher, după ghiveci,
Să treci îndată şi la fapte,-
Vreo patru şoareci să diseci.

Tu faci noian de boroboaţe,
Iar eu sfârşesc spre-a te ierta.
Când mi te cuibăreşti în braţe,
Nu pot nicicum a te certa.

Iţi văd a ochilor sclipire,
Te simt perfid cum mustăceşti.
Nu mustăci! A ta privire
Mi-arată ce parşivă eşti.

Deodată trece-un gând năpraznic
Prin capul tău, şi-aş da arginţi,
Să ştiu de te şi vezi la praznic
Îndeplinindu-ţi dulci dorinţi.

Că te-am luat e a mea vină
Şi te-aş lua din nou, e cert,
Dar sufletu-mi în piept suspină,
Că-mi strig necazul în deşert.

Tu stai, de juri că eşti icoană
A feciorelnicei Marii,
Fiinţă fără de prihană,
Pe mine nu mă duci, să ştii!

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafăr blând...

cât a trecut, mult sau puţin,
dar eşti aici şi te simţim,
eşti printre frunze, eşti în iarnă,
eşti o dorinţă care cheamă

de sus din cer cobori lumină
şi-acum ne e raza divină
şi-n noapte eşti Luceafăr blând,
ne mângâi cu un vers, pe rând

te doare totul pe pământ,
pământul României Sfânt,
priveşti plângând din ochii tăi,
te dor de-atâţia derbedei

îi vezi câţi sunt, sunt încă mulţi,
sunt mulţi şi cei ce sunt desculţi,
doar tu îi mângâi când şi când,
cu poezia ta vorbind

ţi-s versurile toate actuale,
nu s-a schimbat nimic şi cât te doare,
dar vreau să ştii că cei români,
citesc ce-ai scris şi tu i-aduni

ştiu foarte mulţi cum sună doina,
când te citesc le-aduci odihna
şi îi trezeşti să se gândească,
la ţara noastră românească

cât a trecut, puţin sau mult,
dar şi-astăzi eşti în noi un cult,
un cult ce nu se dă bătut
şi cultul tău ne este scut

ţi-am îngrijit teiul cu flori,
venim la el de-atâtea ori,
aici la umbra lui de-acum,
te recitim, poet român

te rechemăm şi-n seri, şi-n nopţi
şi când oftăm la câte porţi,
unde ne chemi iubirile,
citindu-ţi poeziile

Luceafăr blând, Luceafăr drag,
cum străluceşti la noi pe prag,
cum te iubeşte România,
cu toată inima, cu toată glia.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tu eşti binele din rău

Ce-mi trebuie un cer cu stele... când lângă mine-s ochii tăi,
Ce-mi trebuie o lună blândă, când lângă mine-i chipul tău,
Ce-mi trebuie bolta cu astre... când tu-mi dai inimii... bătăi,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?
*
Ce-mi trebuie o îndoială... când tu-mi eşti vers neprefăcut,
Ce-mi trebuie o galaxie, când tu-mi eşti steaua cea divină,
Ce-mi trebuie cale de lapte, când tu eşti drumul cunoscut,
Ce-mi trebuie soare pe cer, când ochii tăi îmi sunt lumină?
*
Ce-mi trebuie un alt odor... când tu eşti floarea parfumată,
Ce-mi trebuie ceva amar... când gustul tău îmi e ca mierea,
Ce-mi trebuie un vis de praf, când am un vis de nestemată,
Ce-mi trebuie spre vindecare, când tu mi-ai lecuit durerea?
*
Ce-mi trebuie vreo altă rugă, când peste tot e nimbul tău,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?

poezie de Ion Apostu (18 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste eternă...

Dragostea mea, de atâţia ani,
Lângă tine sunt mereu şi voi fi,
Chiar când nu voi exista,
Voi rămâne lângă tine.
Spre tine mă cheamă,
Glasul adâncului,
Misterios parcă.

Tunetul puşcăturilor de dinamită,
Când mă relaxez o clipă,
După efort, tu mă alinţi,
Cu trosnete, din încheieturile,
armăturilor.

Întotdeauna când plec de la tine,
Soarele mă-ntâmpină zâmbitor,
E întuneric la tine,
Dar tu îmi zâmbeşti,
Prin gurile de galerii.
Ochii tăi sunt minuscule firicele,
De aur care sclipesc în lumină,
Lămpii de carbid,
La tine totul e splendid.
Eşti frumoasă ca o zână,
Iar eu te iubesc aşa cum eşti,
Eşti iubită frumoasă mină.
În pieptul tău bat mii de inimi,
De oameni, de perforatoare,
Sau de diferite motoare.
Totul pulsează cu o frecvenţă
Regulată, care ne face, ca noi toţi,
Să te iubim mai mult,
Iar tu să fii mai atrăgătoare,
Să ne laşi să scoatem,
De la sânul tău comorile,
Ce stau ascunse de veacuri.

Trebuie chiar de nu vrei.
Noi vom învinge duritatea
Rocilor şi vom scoate la
Lumină, comorile tale,
Tezaurizate.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!