Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
Doamne, iar eşti supărat!
Sunt, Voichiţă, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Şi vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vântul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pământul.
Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soţ în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânşii, până-n nori!
Şi prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frânge:
Pentru soţul ei dorit
Râde veselă, şi plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El şi-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropând în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plângea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrick, lângă Cătălin

Sosit la noi cu speranţă
Pentru o mai bună viaţă...
A jucat în "Ştefan cel Mare",
Iar la spital şi-a dat ultima suflare.
În minutul 71 s-a prăbuşit,
Departe de casă a murit.
Moartea pe el l-a învins,
Prea devreme s-a stins...
A sa mamă, al său tată
N-o să-l mai vadă vreodată.
Scumpa lui soţie plânge,
În braţe nu-l poate strânge...
Trebuia să ne pregătim de finală,
Însă pe stadion e linişte totală.
Amintirea ta rămâne vie,
Acolo suntem datorită ţie...
Tu ne-ai calificat,
Dar la Cer te-ai ridicat.
Trista noapte, niciodată
Nu va fi de noi uitată...
Pentru ce-ai făcut, îţi mulţumim,
Toată viaţa o să te iubim.
Un gol mare ai lăsat
De când Sus eşti plecat.

Prea în grabă, Cătăline
A venit el lângă tine...
Voi, Câini pân' la moarte,
Acum şi-n Eternitate!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (7 mai 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Oltea: Doamne, eşti mult mai mult decât un om! Tu eşti păstor de oameni! Ştefan cel Mare şi Sfânt!
Ştefan: E greu să fii mare şi sfânt, deopotrivă! Mai ales în politică! Te rog, mamă, nu mă strivi sub legende! Vreau să trăiesc! Sunt fiul tău! Ştefan cel Viu!

replici din piesa de teatru Ştefan cel Viu (Valea Albă), scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tata

(poezie închinată tatălui meu
Costache Tiron)

Nu plânge, tată, lacrima-ţi mă doare,
Mai bine-n veselie îţi scaldă al tău dor,
Aşa şi pentru mine va fi mult mai uşor
Şi zâmbet drept răspuns spre tine o să zboare.

Nu plânge, tată, sufletul mi-ai rupt,
Tristeţea ta prin mine o să treacă
Şi lacrima-ţi o simt cum mă încearcă
Şi din durere zilnic mă înfrupt.

Nu plânge tată, doar mângâie-mă-n gând,
Durerea despărţirii striveşte-o între gene,
Norocul mi-l trezeşte şi nu urzi blesteme
Pentru înstrăinarea care m-a scos din rând.

Nu plânge tată, că şi aşa mi-e greu
Printre străini, cu doruri ce am strâns
Şi nimeni n-o să ştie cât sufletul mi-a plâns
Neînţeles de nimeni, nici chiar de Dumnezeu.

....................................................

Între ce am şi Domnul ce ne are,
Eşti duhul ce-mi aduce alinare.

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daniel Sihastru

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un străin sosi.
— "Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!"
— "Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Să aştepte-afară! Sunt în rugăciune."
— "Bunule părinte! Sunt rănit şi-nvins;
Însăşi a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu sa-ţi cer povaţa dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?"
Daniel Sihastru domnului a zis
— "Mă înşeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!
Ce e oare traiul, dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,
Nu e totd-odată pace şi furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti!
Poţi ca să îi sfarâmi; dar nu să-i robeşti!
Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu ruşine domn şi atârnat!"

După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii nalţă-o monastire.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lui Ştefan

Şi plânge Ştefan la Cetate
Pentru Moldova lui iubită
Ce-a fost abuziv despărţită,
Iar mii de familii separate.

Destine-ntregi rapid curmate
Şi mândra sa ţară asuprită.
Şi plânge Ştefan la Cetate
Pentru Moldova lui iubită

A apărat-o pân' la moarte
N-a fost de rivali cotropită.
Noi nu i-am păstrat-o unită
Tot sperăm la o dreptate
Şi plânge Ştefan la Cetate.

rondel de Alina-Georgiana Drosu (21 septembrie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Oltea: Nu aşa, măria ta! Scrie numele tău de domn întru veşnicie!
Ştefan (zâmbind amar): Bine, mamă! Mai scriu un rând! (Scrie.) Sunt un pumn de pământ. (Rar.) Am luptat, am iubit, am visat! Io Ştefan cel Mare şi Sfânt! (Cade cortina.)

replicile de final din piesa de teatru Ştefan cel Viu, scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domni şi doamne

Doamne, domnul Cer coboară
Stelele pe câmp să-şi pască
Lângă sfânta lui comoară –
Doamna Limbă Românească!

Doamne, trece doamna Artă
Peste domnul Labirint...
Domnul Râu, pe doamna Hartă,
Face tumbe de argint.

Domnul Dor, crescut departe,
Taie domnul Timp în două,
Doamna Carte-mi ţine parte,
Când mă ninge doamna Rouă.

Doamne, doamna Gladiolă
Îmi irigă domnul Sânge,
Domnul Gând mă dă-n gondolă,
Domnul Nor în palme-mi plânge.

Doamna Ploaie-i rugăciune
Peste domnul Spic de rasă,
Doamna Ramură ne pune
Domnul Măr pe doamna Masă.

Peste veri şi peste toamne,
Domnul Clopot bate iarăşi...
Domnii-aceşti şi-aceste doamne
Sunt eternii mei tovarăşi!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.
- Mulţumesc de bunătate! Bucuros că te-am găsit!
o să stau aici la noapte, am mers mult, sunt obosit.
După ce intră pe uşă încă odată-i dă bineţe
şi-o întreabă pe mătuşă:
- Singură la bătrâneţe?
- Nu sunt singură, să ştii! Sunt aici cu Dumnezeu!
şi cu ai mei şapte fii ce mi-s sprijin, dragul meu.
- Da' feciorii nu-s acasă? o întreabă iar străinul
- O să vină, sunt la coasă, de trei zile clădesc fânul,
sănătate să ne dea bunul nostru Dumnezeu,
căci în rest avem de toate, nu ne plângem că e greu...
şapte fii am legănat, i-am crescut cum am putut,
căci pe soţ mi l-a luat Dumnezeu, de la-nceput.
După ce s-a ospătat şi vreo oră au vorbit
calu-n grajd el şi-a băgat şi apoi a adormit.
Pe cărări cu iarbă deasă, la un ceas târziu în seară
fiii babei vin acasă, zarvă mare fac pe afară.
Vrâncioaia i-a înştiinţat, când în casă au sosit
că la ei a înnoptat un străin ce-a rătăcit.
- Doarme un străin la noi, dragii mei, a rătăcit
pe un cal roib urca din văi, era tare obosit.
au dat roată la o masă, Domnului au mulţumit,
bucuroşi că au în casă pe drumeţul obosit.
când fac patul să se culce şi pun hainele în cui
văd o sabie cu cruce la capul străinului...
fir de aur strălucea pe mantaua lui domnească
şi o biblie pe ea, pe un scaun, la fereastră.
- Este Ştefan, Domnitorul! zise unul dintre fraţi.
nimeni n-a mai pus piciorul plin de aur prin Carpaţi...
uite, are buzdugan, are-o biblie şi-o cruce;
este Voievodul Ştefan! Ce-a păţit? Unde se duce?
spune unul:
- Dimineaţă să-ntrebăm pe Domnitor,
să-i dea mama vreo povaţă, poate-i e de ajutor...
auzind tot ce-au vorbit, Ştefan Vodă se trezeşte,
salutând de bun găsit şi apoi le povesteşte:
- Fiii mei, eu sunt Ştefan, am venit peste Carpaţi,
m-a-ncolţit turcul duşman, ajutor vă cer să-mi daţi.
- Am pe lume şapte fii, de îţi sunt de ajutor,
ia-i cu tine-n bătălii, chiar de o să-mi fie dor.
Mulţumit de ajutorul pe care i-l dădu bătrâna,
spune Ştefan Domnitorul, arătând spre munţi cu mâna:
- Mergeţi, faceţi oaste mare, şapte munţi o să primiţi
unul pentru fiecare, veci de veci să-i stăpâniţi!
Mergeţi prin satele voastre, de prin munţi, dealuri şi văi,
vreau să facem mare oaste, să-i distrugem pe călăi!
Au umblat o săptămână, au strâns sute de voinici,
laţi în spate şi în mână aveau săbii mari şi furci,
cu un buzdugan în mână, Ştefan, cu fiii de mocani
intrând în tabăra străină, nimici pe-ai lui duşmani.
Apoi, feciorii babei, s-au întors acasă,
numele lor la şapte sate atunci au pus...
şi azi, pe deal, mai sunt vrânceni la coasă
şi încă stă semeaţă, casa babei, colo sus...

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, pentru mine,
Nu plânge, zău nu are rost,
Sunt val ce strigă ziua lumii
Şi noaptea uitå de ninsori

Nu plânge, mamă, nu e bine,
O lacrimă de-a ta, e mult
Mai bine lasă-mă pe mine
Să-mi duc necazul început!

Nu plânge, mamă, trece toamna
Şi frunzele se pierd pe drum,
Simt rodul dragostei în mine
Ce-ascunde amintiri de mult!

Nu plânge, mamă, n-am så mor,
Când vântul bate dinspre nord
Şi sufletul mi-e îngheţat
De dorul mare ce îl am!

Nu plânge, mamă, lasă aşa...
Sau hai să plângem împreună,
Ne ştergem lacrimile-n zori
Şi până-n seară se usucă!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna mea, iubită doamnă...

doamna mea, iubită doamnă,
m-amăgeşti cu ochii tăi,
porţi în ei culori de toamnă,
mă cufund în ei ca-n văi,
porţi în ei culoarea frunzei,
în ei verde maroniu,
dăruiesc un foc al muzei
cu sclipiri de argintiu

doamna mea, iubită doamnă,
mă dor toate când privesc,
trupul tău sculptat de-o daltă,
m-a făcut să-nebunesc,
m-a făcut să-mi piară somnul,
m-a făcut un aiurit,
rog în seară Tatăl Domnul,
doar puţin să-ţi fiu iubit

doamna mea, iubită doamnă,
cred că-mi dai atâta dor,
de nu pot să-l car de-odată,
pe-al meu trup rătăcitor,
dar mi-e bine sub povara,
ce mi-ai pus-o peste trup,
nu mă plâng dar doare seara,
când de tine eu mă rup

doamna mea, iubită doamnă,
prinde-te de dorul meu,
mângâie-l şi ia-l în seamă,
să nu-mi fie aşa greu,
să nu-mi fie noaptea albă,
să nu-mi ţină ochi deschişi,
mult aş vrea, în mare grabă,
de o viaţă să fim prinşi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul Darcy: Cum te simţi în seara asta, draga mea?
Elizabeth Bennet: Foarte bine... deşi aş vrea să nu îmi mai spui "draga mea".
Domnul Darcy (zâmbind): De ce?
Elizabeth Bennet: Pentru că aşa îi spune tatăl meu mamei când este supărat.
Domnul Darcy: Atunci ce alinturi îmi sunt permise?
Elizabeth Bennet: Să mă gândesc... "Lizzie" în fiecare zi, "perla mea" duminica şi... "zeiţă divină"... dar numai la ocazii foarte speciale.
Domnul Darcy: Şi... eu cum ar trebui să-ţi spun când sunt supărat? Doamna Darcy?...
Elizabeth Bennet: Nu! Nu! Îmi poţi spune "doamna Darcy"... numai atunci când eşti foarte foarte fericit.
Domnul Darcy (îşi ascunde zâmbetul): Şi în seara asta eşti totuşi... doamna Darcy? (O sărută pe frunte.) Doamna Darcy... (O sărută pe obrazul drept.) Doamna Darcy... (Îi sărută nasul.) Doamna Darcy... (O sărută pe obrazul stâng.) Doamna Darcy... (În cele din urmă îi sărută gura.)

replici din filmul artistic Mândrie şi prejudecată, scenariu de Deborah Moggach, după Jane Austen
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, lacrima-ţi mă doare,
Mai bine-n veselie îţi scaldă al tău dor,
Aşa şi pentru mine va fi mult mai uşor,
Şi zâmbet drept răspuns spre tine o să zboare.

Nu plânge mamă, fiind acelaşi trup
Tristeţea ta prin mine o să treacă,
Şi lacrima-ţi o simt cum mă îneacă
Şi din durere ta ajung să mă înfrupt!

Nu plânge mamă, doar mângâie-mă-n gând,
Sărută-mă ca ieri cu drag, pe ochi, pe gene
Şi leagană-mă iar, la pieptul tău fă-mi rând

Norocul mi-l trezeşte şi nu urzi blesteme,
Căci nimenea nu ştie măicuţă cât am plâns
Şi nici cât dor de tine în pieptul meu am strâns.

sonet de Valeria Tamas Iacob (2008)
Adăugat de Valeria Tamas Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

La Putna clopotele bat,
E lume multă-n Mănăstire,
Să-i facă, iar, s-a adunat
Lui Ştefan Vodă pomenire.

Şi nu-l vom da nicicând uitării,
Ne-om aminti de cel ce-a stat
De strajă la hotarul ţării
Şi de duşmani l-a apărat.

La două iulie mereu
S-aprindem câte-o lumânare
Căci Sfânt e lângă Dumnezeu
El, Ştefan, Ştefan Domn cel Mare.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Putna (550 ani de la sfinţire Mănăstirea Putna)

La Putna un clopot bate,
Dangătul lui peste munţi răsună.
El ne cheamă la libertate
Şi la unitate ne îndrumă.

La Putna toaca se bate,
Ne cheamă să ne rugăm.
Pe mine şi pe tine frate
Căci de acelaş sânge suntem!

La putna Ştefan ne cheamă,
Să ne spună cu glasul său bland.
S-o iubim pe a noastră mamă
Cum la iubit el pe domnul sfânt!

La Putna e o frumoasă sărbătoare,
Ea s-a îmbrăcat în alb.
E ziua ei şi a lui Ştefan Cel Mare.
Să ne ducem fratele meu drag.

poezie de Vladimir Potlog (1 septembrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?

*

Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Sunt eu de vină, mamă,
Sunt eu de vin-acum?
El m-a-ntâlnit odată
În zori de zi pe drum;
Glumind m-a strâns de mână,
Şi ce-i dacă m-a strâns?
Sunt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plâns?
Era să-l las, măicuţă,
Cu gluma şi să tac,
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac?

Şi tot pe mine, biată,
Şi vină, şi ponos!
Eram chemaţi la nuntă
Şi n-aveam brâu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat,
Şi ce-i un brâu? Şi-n urmă,
Eu nici nu l-am rugat,
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de râs în lume?
Ori ce era sa fac?

De ce-mi arunci tu vină,
Tot vină cu păcat?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tată,
Şi-i vesel, sănătos?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos,
De bine când mă-ntreaba,
Eu cum era să tac?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era sa fac?

Şi-acum întreaga vină
Pe mine tu o pui!
El m-a-ntâlnit pe punte
Şi ştii tu felul lui;
M-a strâns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta.
Te zbaţi, dar tu esti slabă,
Şi puntea toată sloi;
Cădeam, fereste Doamne,
Sub ghiaţă amândoi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mama plânge

Când plâng ochii unei mame, plin de lacrimi e pământul,
Mama stele-n suflet are, ea e pacea şi cuvântul.
Mama-ţi este fericirea de-a păşi prin munţi stâncoşi
Şi-a rămâne fără rană... Vezi în ochii ei frumoşi,
Raiul, glia şi izvorul neamului de veac rămas
Să îşi limpezească dorul. Bate-un clopot... doar un ceas
Şi-n ceaslov, e scris să plece... Plin de lacrimi e pământul,
Vreme vine, vreme trece, gol în suflet i-e mormântul...
Ea prin paşi ne va rămâne,-n lume, înc-o bucăţică
Şi în vise, printre stele, ca un înger se ridică.
Mama-i imn şi port, icoana... E puterea unei lumi,
Este-ntreaga Românie, scut şi pavăză-n furtuni.
Mama-i vale de lumină, aur pâlpâind sub Soare,
Mama... mama, niciodată, pentru pruncul ei, nu moare!
Ea e slovă de iubire, tihna nopţii, libertate,
Îngenunche la icoană, pentru prunc, în orice noapte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!