Descântec de deochi

Vine ciuta de la munte
Lingându-şi puii pe frunte.
Ii linge pe pistricei
Şi pe cei frumuşei.
Şi eu pe N. îl ling -
De deochi,
Dintre ochi.
Cât o sta vântu-n gard
Atât să stea deochiu-n cap,
Şi să fugă prin sat
Ca un câne turbat
Cu coada îndoită,
Cu gura căscată
Şi unde-o cădea
Acolo s-o frângea,
Acolo o muri.
Pe N. să-l lase
Curat luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat!

folclor românesc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deochi

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat şi curat
De boală scăpat.

folclor românesc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A sta în prezenţa unui om la minte luminat, la inimă bogat şi cu a înţelepciunii stea în frunte e ca şi cum ai inspira aer proaspăt, revitalizant de munte.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A plecat actorul

Actorul Radu Beligan
a plecat acolo, sus,
să recite-al său alean,
Domnului nostru, Isus.
Spectatorii lui vor fi,
toţi sfinţii şi îngerii.
Va fi-îndelung aplaudat,
cu aură luminat.
Acolo, pe scena divină,
va recita fără hodină
trăirile de pe pământ,
cum a lăsat cu jurământ.
Maestrul Radu Beligan
şi-n ceruri va fi titan.
Dumnezeu să-l odihnească,
Dumnezeu să-l ocrotească.

poezie de Dumitru Delcă (22 iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

Acolo, în ţara de piatră,
Acolo, în legendarii munţi,
Acolo avem noi vatră,
Români cu rădăcini adânci.

Acolo Dumnezeu ne-a dat
Grădina Maicii Domnului.
Acolo am eternizat
Pacea sfântă omului.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghinionistul

Prima soaţă l-a lăsat
Tot la fel cum îl luase,
Iar a doua, ce păcat,
Ea deloc nu vrea să-l lase.

epigramă de Vasile Manole din Epigramei, cu toată dragostea (2018)
Adăugat de Vasile Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Du-mă, săniuţă

Du-mă, săniuţă cu tălpici de lemn,
Într-un colţ de lume unde te îndemn...
Pe un deal, departe, nalt şi-nzăpezit,
Pe unde mi-e dor şi am copilărit,
Urcă-mă pe podul cald de scândurele,
Şi zboară cu mine prin iernile grele,
Să mă duci degrabă unde îmi doresc,
Înapoi prin ani, să mai copilăresc!
Lasă- mă acolo dar să stai cu mine,
Ce m-aş face eu, iarna, fără tine???
Să urcam pe deal şi cu-n fluierat,
Să adunăm în fugă copiii din sat!
Să ne tăvălim, bobul să-l formăm,
Peste derdeluş cu toţi să zburăm!
Şi când vine timpul sa ne odihnim,
Omul de zăpadă să îl construim!
În râsete şi glume şi uzi pân' la piele,
Treceau multe zile, cum să uit de ele??
Când intram în casă serile târziu,
Era întuneric şi satul pustiu!
Mama mă-aştepta cu turte pe plită,
Însă eu picam frântă... obosită!
Următoarea zi o luam de la-nceput,
Iernile de-atunci cum pot sa le uit???

Scriu acum pe coală şi... Doamne, mi-e dor...
Scrisul l-aş lăsa, acolo să zbor!
Să mă-ntorc prin ani în iernile curate,
Şi-un gând mă trezeşte, ştiu că nu se poate...
Săniuţa mea cu tălpici de lemn,
Din copilărie, nu mai pot s-o chem!
A rămas acolo într-un vis trecut,
De care mi-e dor şi nu pot sa-l uit!

poezie de Teodora Dumitru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, între pământ şi cer

Undeva, între pământ şi cer
Sufletul meu rătăceşte stingher
Şi se zbate şi încearcă a şti,
Unde mai bine s-ar putea odihni.

S-ar duce în cer, mai bine să-i fie
Durerea s-o uite, cum vântul adie
Dar cum ar putea să lase pământul
Când tot ce iubeşte îi macină gândul

De vorbă eu stau, cu sufletul meu
Încerc să-l ajut, să-l feresc de ce-i rău
Un sfat am să-i dau, pe pământ să mai stea,
Iubirea s-o lase în inima mea

Să o pot împărţi cât încă trăiesc
S-o primească în dar, toţi pe care-i iubesc
Să rămână cu ei după ce voi pleca
Amintire să fiu, eu... şi inima mea!

poezie de Elena Bulancea (10 decembrie 2018)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar ochii?

Stă ciuta neagră între stânci, afară.
Cine-mi va săruta gura amară?
Cine-mi va săruta gura amară?

Încet-încet pătrunde ciuta-n tindă.
Vrea botul către mine să-l întindă,
Vrea botul către mine să-l întindă.

Miroase buzele-i a iarbă crudă,
O strig în şoaptă, nu vrea să m-audă,
O strig uşor, tot nu vrea să m-audă.

Aleargă aprig cineva spre mine,
Prin viscol şi prin zloată albă vine,
Prin viscol şi prin zloată albă vine.

Aud prin preajma foşnet vag de rochii.
Dar ochii? Cine-o să-mi închidă ochii?
Dar ochii? Cine-o să-mi închidă ochii?

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A muri înseamnă să te duci acolo de unde ai venit. Ce este acolo? Trebuie să fie bine, dacă judecăm după fiinţele minunate care vin de acolo, copiii.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mitropolitului

Din viaţa pământeană a plecat, acolo printre stele.
În cer locul şi-a aflat şi locuieşte cu ele.
Acuma, de sus ne priveşte cu ochii cerului, senin.
De multe rele ne păzeşte, la chipul lui eu mă închin.
Cum luna are nevoie de soare, ca să poată lumina,
Tot la fel Dumnezeu are, nevoie de Sfinţia Sa.
Să-i stea alături l-a luat.
L-a aşezat printre cei drepţi.
Cu îngeri l-a înconjurat
şi cu Sfinţii Înţelepţi.
Astfel, Mitropolitul Anania, o altă viaţă a început.
Pe pământ a fost făclia, celor ce-n Dumnezeu au crezut.
S-a stins Duhovnicul Carpaţilor.
Spiritul lui a rămas.
În eternitatea munţilor
şi-acum ne cheamă al său glas.
De sus, din ceruri, el veghează, cum credincioşii pe pământ,
continuă şi mai păstrează, al credinţei lui cuvânt.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindă

pentru Dorli

Doarme colo în poiată
pruncuşor fără de tată.
Şi măicuţa mama lui
se tot plânge boului
c-a născut în Vifleim,
n-are scutece de in,
n-are apă, n-are faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.
Iosif cercul de pe cap
în cuier şi l-a lăsat
şi-a plecat unde-a plecat
ca să-l latre cânii-n sat.
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung,
stă măicuţa lângă prunc.
Să le ţie de urât
înger nalt s-a coborât.
Şi în noapte înadins
degetul şi l-a aprins.
Arde îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de său.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1933)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tusea şi junghiul

Un junghi se-ndrăgostise de o tuse
Şi o iubea, măi frate, nu ca pe-aia
De l-a vrăjit - c-aproape şi trecuse -
Dar a avut noroc. Un car. Cu droaia.

Că ea, o ascuţită de durere,
De şi-o luase, cum să zic, în cap,
Credea, pe lângă ea, că-i o plăcere
Un junghi, acolo, până-i dai un hap.

Dar ştiţi cum e, în viaţă, socoteala...
Şi ce-o fi fost ori... cum s-o fi făcut,
Sau, cu pastila, care-a fost greşeala,
Că... ea s-a dus. Pardon! – ea a trecut.

Dar n-a plecat uşor... a zis ceva:
"Hapciu!"... sau ce i-o fi venit la gură,
Şi a lăsat în urmă boală grea,
Cu tuse... fir'ar ea de acritură!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea este acolo
unde mi-am rostit cuvântul.
Ţara mea este acolo
unde-am sărutat pământul.

Ţara mea este acolo
unde soarele răsare.
Ţara mea este acolo
unde curg limpezi izvoare.

Ţara mea este acolo
unde ciocârlia cântă.
Ţara mea este acolo
unde libertatea-i sfântă.

Acolo este satul meu.
Acolo-îmi sunt părinţii,
În locul dat de Dumnezeu,
de Maica Domnului şi sfinţii.

Acolo ne este moşia.
Acolo trăiesc români.
Acolo este România.
Acolo suntem noi stăpâni.

poezie de Dumitru Delcă (8 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om bun

Să trece munte văi si lunci
Ce te reţine sa anungi
Ai mersul greu sau..
iţi e rău
Porneşte nu crasni din dinţi
Treci mai întâi prin Mehedinţi
E un loc
unde tu te vei afla
Acolo tu vei poposi si încarcă
Eu stiu iubire acolo afli soarta ta
Opreste te puţin pleacă iar la drum
Si vei ajunge
un om bun
Acolo unde sufletul ţi-l odihnesti
Si vrei tu să trăiesti
acolo este locul tău
Acolo eu te voi găsi mereu!

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

În pârâul de la munte
Merg ca să mă spăl pe frunte,
Apa-i lină, răcoroasă,
Face să mă simt acasă.

Nu e dor să-l simt ca şoapte
Să nu mă trezesc denoapte
O să am de plătit vamă,
Iar pârâul mă tot cheamă.

Malu-i lin, iarba mănoasă,
Gură de Rai norocoasă,
Vreme pentru cugetare,
Să am linişte şi stare.

Deasupra zboară lăstunii,
Eu vin să-mi cinstesc străbunii;
Au trăit, au dus credinţa,
N-au părăsit locuinţa.

Vatra ne-au păstrat-o vatră,
La hotare au pus piatră,
Ne-au lăsat ca temelie
Un izvor de apă vie.

Acolo vin să se-adape,
De corvoadă să ne scape;
Suntem surzi, n-auzim bine
Graiul lor de unde vine.

Aşteptăm din cer să cadă
Un noroc sau vreo bravadă:
"Pică pară mălăiaţă
În gura lui nătăfleaţă!"

"Sus, Români!" – asta-i chemarea –
"Să păstrăm vatra şi starea,
Să scăpăm de venetici,
Să fim noi stăpâni aici!"

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf dublu. La moartea lui Richelieu care plătea poetului o pensie lunară de 600 de franci

Muri, să-l ierte Dumnezeu! -
Biet cardinalul Richelieu...
Durerea mi-e cu atât mai grea,
Cu cât muri şi... pensia mea.

epitaf epigramatic de Isaac de Benserade din Din epigramiştii lumii (2000), traducere de Aurel Iordache
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afară, în ograda casei, latră Roro. E ultimul câne al casei noastre. Vine cu noi din Moldova. Când l-a adus tata la Iaşi, copiii mei erau mai mari decat el. Ei au dădăcit puiul orfan. Acum însă e cânele moşneag de paisprezece ani, iar copii sunt tineri de douazeci de ani.
Intr-o zi, cânele acesta va muri şi altul ii va lua locul, cum şi aceasta a venit după altul, cum si acela...

Ionel Teodoreanu în Întoarcerea în timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astenie de vară

Eu aş putea să scap cu fuga-n munte,
Măcar un timp, atât cât să rezist
Potopului de foc ce-l simt pe frunte,
Ca răcorit să-ncerc să mai exist.

M-aş ţine după pietrele ce suie
Înfierbântate-acelaş drum bizar,
Să ne-aşezăm sub unda albăstruie
Acolo unde păstrăvii mai sar.

Rămâne jar, rămâne scrum în urmă,
Şi tu rămâi, răpusă de pârjol.
Te-aş fi legat sub nişte oi de turmă,
Ca să te scap solarului viol,

Dar soarta ta s-a depărtat de mine,
Sau eu nu m-am ţinut prea strâns de ea.
O să cobor, iubita mea, la tine,
O să cobor atunci când s-o putea...

Am să te-ajung cu pumnii plini de apă
Sau am să zbor cu ea la mine-n cioc,
Ca s-o depun pe buza ta ce crapă,
Să te-nviez leşinului de foc.

Aşteaptă-mă, iubito, cât putea-vei,
Am să revin cu toamna îndărăt,
Ca să te scot din arşiţele lavei,
Să-ţi pregătesc culcuşuri de omăt.

Te voi găsi cu pielea arămie,
Cu sânii tăi de vechi dorinţi încinşi,
Şi cine poate spune că mai ştie
Ce va mai fi pân-om cădea învinşi?

Aşa că stai, rămâi pe mai departe
Sau mai încearcă să salvezi ceva,
De-ar fi ultima vară dinspre moarte
Noi calcinaţi şi tot ne-am mai striga.

Eu aş putea să scap cu fuga-n munte,
Dar nu mai plec, rămân martirizat,
Dacă-ntre noi a mai rămas vreo punte,
Spre tine-n flăcări tot am s-o străbat.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căminul

Căminul unde stau aş cere ca să-mi fie
Acolo sus pe deal cu cer să mă-nvelesc.
S-aud în zori de zi cântând o ciocârlie
Şi şuierat de vânt prin brazii ce-mi trosnesc.

Acolo eu aş sta să văd în depărtare
Cum soarele-mi răsare şi-agale se ridică.
Apoi îmi asfinţeşte şi-o luna ce-mi apare
Sau să privesc pe boltă văzând o stea cum pică.

Acolo unde-i urmă de simplu trecător
S-ajungă într-o lume ce-mi aparţine mie.
Acolo să trăiesc cu păsările-n zbor
Să n-am acum eu teamă de ploi sau vijelie.

Eu drumul îl măsor cu pasul pe-o cărare
În tălpi simţind doar iarba şi cât de ud pământul.
Când se îngână-o zi cu noapte şi-i răcoare
Eu simt miros de brad trezit ce-l duce vântul.

Căminul meu să aibă şi-o glastră la fereastră
Să îmi culeg magie din roşul meu amurg.
Sau să miroas-a pâine dospită doar de casă
Şi apa de izvor ce-i rece vreau s-o strâng.

Şi de e vreme rece şi timpul e ploios
Nu-mi pasă doară focul să îmi trosnească-n vatră
Căminul de pe deal ce-i mic şi călduros
Eu îl asemuiesc cu un castel de piatră.

Să şuierare şi vântul prin brazii ce-mi trosnesc
S-aud în zori de zi cântând o ciocârlie.
Acolo sus pe deal cu cer să mă-nvelesc
Acesta e căminul care aş vrea să îmi fie.

poezie de Florin Cezar Călin (octombrie 2015, Brăila)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!