A doua noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casa veche a serdăresei...
... Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi bărbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicată în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creştet.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreiera, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă...
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septembrie grav...
Am aprins lampa unui măr
semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A două noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, insângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casă veche a serdăresei
Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi barbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicata în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creşteţ.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreieră, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septemvrie grav
Am aprins lampa unui măr

semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă.

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creştet
mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
şi eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
să urce în oglinda cerului,
să curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliţi
din tălpi până în creştet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză şi
am înţeles
de ce m-am lăsat floare la umbra ei:
în numele meu
regăsesc întotdeauna glasul mamei.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada renunţării

Lăsatu-m-am de stăpâni
Şi de flori şi de ciulini
Şi am trecut între bătrâni –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de iarba verde
M-am lăsat de ce n-ai crede
Şi am stins în ochi lumini –
Ca să tai frunză la câini.

Am lăsat speranţe vagi,
Am urât pe toţi cei dragi
Şi m-am ascuns de vecini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de mine-n mine
Am uitat ce-i rău, ce-i bine
Şi mi-am pus lanţuri la mâini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de ce-i plăcere –
Chiar de of şi de durere
Şi tot număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

M-am lăsat de calea bună
Şi-am trăit mult în minciună
Şi-mi socot anii străini –
C-am tăiat frunză la câini.

M-am lăsat de noaptea grea
Şi de deal şi de vâlcea
Şi-am plecat printre străini –
Ca să tai frunză la câini.

De din zori şi până-n noapte
M-am lăsat de-ascultat şoapte
Şi m-am smuls din rădăcini –
Ca să tai frunză la câini.

Lăsatu-m-am de iubit
De frumos şi de urât
De dureri şi-amărăciuni –
Ca să tai frunză la câini.

Ce am sperat şi ce-am voit
Ce-am dorit şi-am plănuit
Am lăsat de azi pe mâni –
Ca să tai frunză la câini.

Am trecut între bătrâni
Şi am stins în ochi lumini
Şi m-am ascuns de vecini
Şi mi-am pus lanţuri la mâini
Şi m-am smuls din rădăcini
Am plecat printre străini
Ca să număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descumpănire

Ce echilibru între zi şi noapte
A dat această zi de echinox,
Când primăvara e un paradox
Şi toate visurile sunt inapte?

O ceainărie undeva, aproape,
A tras obloanele când a decis
Că nu mai clocoteşte niciun vis,
Iar îngeri se împiedică-n hârtoape.

Descumpănit de ridurile vremii
Sângele nostru curge potolit,
Cuvintele s-au tot împotmolit
Şi pentru repetenţi nu se dau premii.

Speranţa-şi ştia lecţia de viaţă,
O clipă a fost totul în balans,
Atât, un echinox! Apoi suspans
Şi umbra ta pierzându-se în ceaţă.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinaţie

Falsul echinox tălăzuia pe ape.
Ochiul meu abil îl percepuse,
Din mireasma lui voia să scape
Şi exilul cu mirare începuse.

Falsul echinox era ca luna.
Mâna mea râdea, sbura în jur.
Se lărgeau mirarea şi laguna,
Infinitul apărea mai pur.

Anii treceau, în flanc, îmbătrâniţi.
Genii coborau de pe statui,
Falsul echinox, cu sateliţi,
Rătăcea mereu al nimănui.

- Pelerin nebun, mi te opreşte!
Zis-a infinitul la o vreme.
L-a ucis cu dreapta, voiniceşte
Şi-a tâşnit o salbă de poeme.

poezie celebră de Ion Pena din Simple nimicuri (1940)
Adăugat de Anisoara Elena Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cer numit copilărie

Am aprins o stea pe cerul nopţii;
seamănă întrucâtva cu mama.
Nu are nicio formă cunoscută, nu are margini.
Doar o inimă cu mult trup;

Mă urmează desăvârşit prin guri de lumină
care înghit întunericul.
Aici e pământul cerului, aceştia sunt sâmburi - mi-a spus.
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec,
înconjurându-se cu mine...

Am văzut hărnicia omului cum rodeşte în spicele de grâu ;
pâinea devine mai rumenă în sudoarea
celor care o urmează cu credinţă.
Are gust de pace şi de înţelepciune ;
pâinea ţine trează fruntea omului.

M-am ridicat între văz şi auz să pot atinge
glasul ciocârliei;
mi-am înălţat fruntea peste ceva ce nu avea sfârşit.

Umbra îmi era aşa de naltă,
că m-am lăsat înconjurat de sferă.
Mă ţineam de propriul trup de parcă era trăit de altcineva,
mi-am lăsat până şi umbra în schimbul unui miez de flacără.

Acum ştiu totul despre ceremonia amurgului,
de telegarii care se hrănesc cu jăratecul din inima lui.
Uneori stelele plâng;
lacrimile lor hrănesc suflete puternice
care se întoarc în trupuri limpezi.
Viaţa... Mereu viaţa este într-o continuă criză de timp.

Copilăria călătoreşte din aripă în aripă de vânt,
smulgând sufletele norilor,
în căutarea soarelui.

Iată-mă într-o încordare adâncă a somnului,
atârnat de stele sfărâmate;
sufletul mi s-a izbit de cer până când se făcu prunc.

Avea înfăţişarea unui copil palid;
nu înţelegea că trupul meu nu mai e demult limpede,
că locuise în el atâta vreme cât fusese respirat de altcineva...

Copilăria... Mereu copilăria
cu nopţile înduioşate de glasul mamei
unde aerul era mai curat decât gândul.

Când voiam să umblu, treceam de la visare
la trezire fără să mă rănesc.
Am aprins încă o stea pentru mama
care s-a unit cu stânca.

O strângere de ape împlini curcubeul
ca un stindard paşnic al soarelui ;
copilăria se nălţă odată cu el
şi călătoreşte... şi călătoreşte...

Trecu de putreziciunea timpului,
căutând miezul nopţilor când zăpezile erau albastre;
Chipul mamei îmi aluneca pe creştet
şi răsuflarea mi se topea
cu aceeaşi emoţie copleşitoare în rugăciunea ei.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Actualitatea Literară (Revista USR, Lugoj - ian 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

O adiere rece-n noaptea de toamnă –
Am ieşit afară
Şi-am văzut luna, rumenă ca faţa unui fermier,
Sprijinindu-se de gard.
Nu m-am oprit, am dat doar tăcut din cap,
Iar în jurul ei erau stele gânditoare,
Cu feţe albe ca ale copiilor crescuţi în oraş.

*** Locotenentul T. E. Hulme a fost ucis de o bombă pe 28 septembrie 1917.

poezie de T.E. Hulme, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutele vieţi

trăiam cândva aşa frumos,
îmi purtam sufletul pe dos,
bine-ndesat între bretele,
cu căptuşeala la vedere.

trăiam cândva aşa curat,
îmi ţineam visele sub pat,
într-o valiză prăfuită
şi viaţa îmi era tihnită.

trăiam cândva după bonton,
pe un altaz de roz bombon,
cu gândurile-ncopciate,
n-aveam iluzii, nici păcate.

trăiam cândva într-un sicriu;
apoi am început să scriu
şi viaţa se aşterne-n mine
ca muşchiul verde pe ruine.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când ai plecat, nu ne-am luat la revedere
Şi nici adio nu ne-am spus, nici rămas bun.
Şi-am dispărut ca două existenţe efemere,
Care porniseră cândva pe-acelaşi drum.

Când ai plecat, nici n-ai privit în urmă.
Eu am îngenuncheat într-un târziu în urma ta
Şi m-am trezit în altă lume, tristă şi diformă,
Pe-o stranie planetă, fără Lună, fără o stea...

poezie de Marian Florentin Ursu (9 iunie 2018)
Adăugat de Marian Florentin Ursu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsărit

Am văzut un răsărit care m-a făcut
să mă opresc pentru o clipă
l-am privit
aşa cum priveşti pentru prima dată
viaţa.
Un soare iradia roşiatic norii plumburii
împrăştiaţi haotic
razele vineţii ale dimineţii
se reflectau în apele gri cu relfexe aurii
ale unui port norvegian
în care dormeau liniştite
la marginea unui ponton
câteva ambarcaţiuni albe
ce-şi întindeau umbrele
peste casele înfipte pe malul apei.
Imaginea asta s-a lipit de retina mea
s-a întipărit în creierul meu
a început să mă obsedeze
aşa că l-am pictat
ca să scap
de acel răsărit
pentru care m-am oprit
şi nu am respirat
pentru o clipă.

poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În liniştea binecuvântată a nopţii, gândurile se izbeau zgomotos de porţile unui suflet hoinar. Însă, fără umbra izbândei reveneau agale, în ecoul surd al tăcerilor. Erau lacăte mari, ruginite de amintiri, răpuse de amurgul vremurilor apuse. Aerul sărat al mărilor învolburate inunda chipul unui tainic vis. Desculţă, alergam pe ţărmurile dorului, căutând să te regăsesc. Fără-ndoială tu cunoşti drumul spre fericire.

Andreea Palasescu (20 martie 2016)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erezia versului de aur

În căutarea versului de aur
am secat tone de cerneală
şi duzine de pixuri

Am iubit cele mai frumoase
femei din lume

M-am îndrăgostit
de cele mai gingaşe
fecioare

În căutarea versului de aur
am făcut
salt mortal
după
salt mortal

Între
arta poetică
şi
arca poetică

În căutarea versului de aur
am zburat
cu
aripile de plumb
ale
tristeţii

În căutarea versului de aur
nu m-am plâns niciodată
nici de greutatea
nici
de
uşurinţa
vieţii
de
poet

În căutarea versului de aur
am semnalizat toată
Calea Lactee
cu
punctele de suspensie
ale
poeziei
mele
de
dragoste

În căutarea versului de aur
am învăţat pe de rost
toată
tăcerea
lumii

În căutarea versului de aur
m-am mutat
cu
căţel şi purcel
în bibliotecă

Crezând
ca şi Borges
că

Paradisu-i
undeva
pe-aproape

poezie de Costel Zăgan din Erezii de-o clipă II (20 octombrie 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ghicitoare-a trasat aici o ciudată urmă de melc

O ghicitoare-a trasat aici o ciudată urmă de melc. Acum, la culcare!
O voi reciti şi-înţelege mâine dimineaţă, când va bate soarele-n fereşti,
Dar până-atunci, îmi voi atinge iubita într-un fel
Care nu a mai fost niciodată dăruit unei altei fiinţe-omeneşti.

Te-am mângâiat... Ai fost atinsă de arama buzelor mele
Aşa cum un auditoriu este atins de fiorul melodiei cântate,
Iar săruturile au fost fluturii acelei veri întârziate –
Furtuna a venit mai târziu.

Şi-am băut, am băut apoi chemând pasărea uitării. Din gâtlejul
Stelelor curg sunete cristaline pe lanuri şi pe frunzele de plop,
În vreme ce privighetori înfiorate îşi ridică ochii
Spre cer, sorbind noaptea strop cu strop.

poezie de Boris Pasternak, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când ai plecat, nu ne-am luat la revedere
Şi nici adio nu ne-am spus, nici rămas bun.
Şi-am dispărut ca două existenţe efemere
Care porniseră cândva, pe-acelaşi drum.

Când ai plecat, nici n-ai privit în urmă,
Eu am îngenuncheat într-un târziu în urma ta.
Şi m-am trezit în altă lume, tristă şi diformă,
Pe-o stranie planetă, fără Lună, fără-o stea...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Splen

Păşeam, tăcut, prin publica grădină,
Cu umbra furişată, pe urma melei sorţi
Agăţătoare iederi zideau neauzite,
Peisaje aţipite, cu lacăte la porţi.

Vechi amintiri mă devorau flămânde
Şi auzeam cum pulsul îmi bate în urechi,
Precum răsfrânte seve, spre frunzele bătrâne
Le urcă prin artere, platanii neperechi

Şi parcă te zăream la capătul aleii,
Subţire ca un vis, din candeli fumegând
Şi parcă mă chemai, strigându-mă pe nume
O clipă doar, statuie, prin ierburi levitând.

Treceam printre felii de lună despicată,
Ca o geneză verde, printr-un noian de ani,
Purtând acelaşi nume, cu buzele crăpate,
Să-mi reazem nostalgia pe umeri de platani.

poezie de Constantin Georgescu din Ipostaze (2007)
Adăugat de Constantin Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

Am plecat mereu de-acasă,
M-am risipit peste tot molecule,
M-am pierdut din loc în loc sânge, globule...
Am o călătorie primejdioasă.

Am lăsat întâi părinţii,
Am lăsat oraşul copilăriei
Îndrumat de simţul datoriei...
Am început periplul suferinţii.

Am trecut, trecut din şcoli în şcoli,
M-am înbăiat timid adolescent,
M-am amorezat, am fost student,
Am umplut rafturi cu scris de mii şi mii de coli.

Am lăsat vise, am schimbat oraş, matur
M-am epuizat, poate m-am şi-nsurat
C-am avut timp de-aşa, m-am dedicat,
M-am replicat, printre copii am dat un tur.

Mi-am schimbat ţară dintr-o aventură,
Chiar două, una doar aşa de trambulină...
... Era un timp când nu se mai găsea benzină
Şi-am plecat... Ah doamne, ce mai tevatură!...

Am ajuns ajuns şi-am înotat oceanul prin văzduh,
M-am prosternat, m-am umilit -neimportant de-i pleonasm-
Am înţeles definitiv cum soarta-i un sarcasm...
Şi-am creat mult, aproape mi-am dat duh.

M-am reîntors, chiar dacă n-o mai recunosc, la ţară
Ce s-a omorât ea însăşi fără niciun rost
În preajma unui rece timp de post...
Şi iară n-am benzină şi-o să plec, mă reîntorc... afară.

Şi cât o să mai tot călătoresc, aşa pierdut în van, 'ntr-o doară?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul

Eram un spin nenorocit
Într-o lume trează, un suflet adormit
Eram cândva, odata, o umbră-n întuneric
Un om atât de iluzoric

Am fost plătit de soartă
În viaţa mea să formez o poartă
Să nu las cheia la vedere
Să ascund tot ce-n viaţă mi se cere

Mă aflam în al meu gol
Într-un nesfârşit hol
Când am dat peste o lumină
Era un chip de înger, o faţă mult senină

M-a văzut că în speranţe rătăceam
Că fiecare vis eu ocoleam
M-a luat de mână, mi-a vorbit
Ca unui om zdrobit

"Nu te teme, sunt aici
În fiecare clipă să te ajut să te ridici
Lasă tot ce tu cunoşti
Îţi voi da ce ai nevoie să găseşti"

L-am urmat şi m-a ţinut
În fiecare ceas mi-a fost un aşternut
Iar când noaptea ne cuprindea
Împreună, eram un trup de catifea

Îţi mulţumesc că m-ai iubit
Şi în fiecare zi m-ai făcut atât de fericit
Ai fost în urma mea, la fiecare pas
Să mă prinzi, să nu rămân într-un impas

Cum m-ai văzut, cum m-ai privit odată
Printre fiecare spin de ceaţă
Cum m-ai crescut şi mi-ai vorbit cândva
Îţi spun acum: tu eşti seva mea

poezie de Costel Obadă (14 aprilie 2012)
Adăugat de Costel Obadă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec indiferent

Şi-am zis verde fir de piatră
S-a dus sîngele din vatră
Din palate ţigăneşti
Cîini metaliferi mă latră

Şi-am zis verde de granit
M-am ferit cît m-am ferit
Dar tot m-a lovit în creştet
Praful de meteorit

Şi-am zis verde mîţă neagră
O femeie să-nţeleagă
Demonii ce zac în mine
Mi-aş trăi viaţa întreagă

Şi-am zis verde pui de cioară
Nu e loc să nu mă doară
Şi cad frunze verzi din mine
Dar nu se grăbesc să moară

poezie de Liviu Nanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am mai visat...

Când m-am trezit în mine era toamnă,
Se ofileau şi crini şi trandafiri,
Dar mi-a rămas în minte-un chip de doamnă
Ce îmi zâmbeşte-n zilele pustii.

Poate-ai plecat, poate-ţi încerci norocul,
Sau poate ai găsit o nouă zi,
Şi umbra îţi mai tine acum locul,
Pe acea bancă-n serile târzii.

Poate din când în când priveşti spre stele,
Cu-n zâmbet trist renunti la orice vis,
Şi par aşa departe, când pe ele,
Cu mâna-ntinsă nu le mai atingi.

Când m-am trezit era târziu şi noapte,
Te-am căutat până în ierni târzii
Şi mi-au rămas în inimă păcate
Să le ador în fiecare zi.

Am mai rămas, zâmbind, în chip de ceară
Şi-am mai visat puţin, la răsărit,
M-am modelat în chipul tău, de vară
Şi m-am topit, pe bancă, liniştit...

poezie de Daniel Leonard Moraru din Din suflet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

La început m-ai făcut din zăpadă
Desenai conturul unor aripi de înger
Ba nu
La început ai privit pe fereastră
Ţi-ai lipit de ea fruntea fierbinte scrutând întunericul
Oare luna scria în cristale de gheaţă
Răspunsuri
Undeva pădurea năştea umbre
Peste tânguirea unui lup singuratic
Şi urmele lui îndepărtându-se-n noapte
Apoi
Apoi omătul s-a făcut pârâiaşe
Şi m-ai făcut din zbor de cocori
Săgetându-ţi privirea
Dintr-o rază atingându-ţi piciorul desculţ pentru o clipă
Pe călcâi verde-ţi înmugurise o frunză
Pasul tău era cumva mai uşor
Sub el ţărâna a prins viaţă
Şi eu

poezie de Mihaela Poduţ Ienuţaş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!