Serenade demonice

O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută şi răsleaţă la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfinţit
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece şi joc în loc de pâine
Şi beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Şi-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Şi tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

poezie celebră de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul XIII

Am fost plecat să-ţi conturez
graniţele trupului cu atingeri de foc.
Gura mea te-a cuprins de-a curmezişul: un păianjen
încercând să se ascundă.
În tine, în spatele tău, timid, cuprins de sete.

Poveşti de spus pe malul înserării,
ţie, tristă şi suavă femeie, să nu mai fii atât de tristă.
O lebădă, un copac, ceva departe şi plin de fericire,
anotimpul strugurilor, desăvârşitul şi fertilul anotimp.

Eu sunt cel care te-a iubit în refugiu.
Singurătatea s-a încrucişat cu vise şi tăcere,
atârnând între mare şi tristeţe.
Tăcută, în delir, între doi gondolieri în repaus.

Între buze şi glas ceva piere,
ceva cu aripi de pasăre, ceva de chin şi uitare,
la fel ca năvodul ce nu poate ţine apa.
Păpuşa mea, doar câteva picături mai tremură.
Chiar şi-aşa, ceva cântă în aceste cuvinte curgânde.
Ceva cântă, ceva urcă spre gura mea hămesită.
O, să te pot încununa cu toate cuvintele de fericire...
Cântă, arzi, dispari, ca o clopotniţă în mainile unui nebun.
Trista mea gingăşie, ce va urma, brusc, dincolo de tine?
Când am atins cea mai grozavă şi rece culme
inima mea s-a închis ca o floare de noapte.

poezie celebră de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre înţeles

Înfipt ca o cazma trudită pe ogor,
În gozul din pătul al unui opincar,
Mi-e sufletul acum, un falnic autor,
De jalbe cu ecou, un nepătat altar!

El stă să priceapă la coastele nopţii
Ce-a putut săvârşi pe umerii zilei,
Ce-a dat spre vărsare în apele sorţii
Şi ce-a strâns cuminte din amfora milei...

Spre-nţelegere stă de mai ia legământ
Din leagan de codru, din doină şi rugă,
De la vatră şi fus, din pârâu şi pământ
Ce-n piept îi stau toate şi-n timp le înjugă...

Curând peste mantii de clipe tărcate
Veni-va şi ceasul unui altui portret,
În cele din urmă şi sufletu-mi poate
Va şti lămurire dar desprins de schelet!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (6 ianuarie 2019)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdută viaţă

Viaţa-mi unde-i, ce putea să fie
dar n-a mai fost? Cea mai plină, norocoasă
ori cea mai sumbră groază, ce ma-pasă,
că spada n-am încins cu vitejie,
nici scutul n-am ţinut? Şi unde-i marea
şi ancora de viking ne-nfricat?
Strămoş persan avut-am? Dar uitat
destin de-a fi tot eu? Dar întâmplarea
de-a fi orbit? Dar cerul înstelat
ce-ncredinţează, trudnică şi mută,
precum literatura ne-a-nvăţat,
o nouă zi plugarului. Tăcută,
mă aştepta iubita-n asfinţit
Oare-aştepta-va până la sfârşit?

poezie clasică de Jorge Luis Borges, traducere de Andrei Ionescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul fără moarte

Mi s-a mai spus, o, mi s-a spus:
Priveşte râul fără moarte
Cum seva blândului apus
Pe rana lumii îl împarte.

Nu este leac, nici vindecare
Să tragă râul în pământ
Că dintre toate câte sunt
Doar râul arde şi ne doare.

Mi s-a mai spus, o, mi s-a spus:
Să scriu cu virgule, frumos,
Să călăresc mustangi de tablă
Trecându-mă pe moarte-n jos.

Coioţi ce ronţăiţi pustiu
Prin cârpa neagră nu vedeţi
Că albia acestui râu
E numai oase de poeţi.

Că stirpea morilor de vânt
Se-ngraşă zilnic cu o moarte
Când apa râului tăcută
Pe rana lumii se împarte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 28

Şi cum să mă întorc la fericire
Dacă ce-i bun mi-a fost complet negat?
Nici noaptea nu mă scapă de-asuprire,
Iar ziua sunt mereu persecutat.
Şi-acestea două se urăsc fierbinte,
Dar s-au unit şi aspru mă împung
Una în trup şi cealaltă în minte,
Căci oricât merg, la tine tot n-ajung.
Zilei îi spun c-ai strălucire mare
Şi că o luminezi când este nor,
La fel flatez şi noaptea neagră-n care
Când stele nu se văd tu arzi de zor.

Dar ziua chinul zilei mi-l lungeşte,
Iar noaptea jalea nopţii mi-o sporeşte.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă vom face să nu mai aveţi grija zilei de mâine; să vă vedeţi de grija zilei de azi.

aforism de Victor Martin din Plimbare cu telemobilul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu am grija zilei de mâine... Am însă întotdeauna grija zilei de azi...

Mihail Mataringa (1 august 2015)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşte, atent, cum timpul zboară

Priveşte, atent, cum timpul zboară
Preţuieşte-l mult ca pe-o comoară
Ţi-e dat să-l trăieşti spre slavă cerească
Omul lăuntric, mereu, să crească.
Taină adâncă în CLIPĂ se-ascunde
Numai prin har se poate pătrunde
Secunda, minutul apoi o urmează
Mersul lor, nicicând, nu-ncetează.
Trecut-ai prin ani de grea frământare
(C-aşa-i în viaţa cea trecătoare)
Dar înc-un an de-ndurare ţi-a dat
Stăpânul care la El te-a chemat.
Priveşte, atent, cum timpul se duce
Spre cele divine el te conduce
Primit-ai în dar încă o vreme
Să poţi să priveşti cereşti diademe.
Păşeşte convins în anul ce vine
Că poţi, din nou, victorii obţine.
Cu-acelaşi zel să mergi spre răsplată
Cu cântec crucea să fie purtată.
Ţi-a fost hărăzit un an de-ndurare
Rod bogat s-aduci la altare
Ocazii vor fi: profită de ele
Să dai ajutor în clipele grele
Să nu treacă ziua fără Scriptură
(Doar ea îţi spune de-a luptei armură).
Măsoară succesul din anul ce vine
Doar prin Cuvânt – c-aşa se cuvine.
Când vin oropsiţi să ceară o pâine
Nu-i amâna pentru ziua de mâine.
Acceptă poveţe venite din Slavă
Respinge starea clădită pe pleavă
Priveşte, atent, cum timpul zboară
C-aşa revelaţii la tine coboară
Să ştii să numeri cadouri trimise
De-Acel ce-mplineşte doruri şi vise.

poezie de George Cornici (31 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte întunecată

Omule-mpovărat,
Aşează-te-ndată.
Să tăcem, să privim
În noaptea-ntunecată.

Dă jos din spinare
Cufărul de stejar
Să te odihneşti.
În noaptea-ntunecată vom modela
Ochi omeneşti.

A vorbi nu-i uşor... Grea ţi-e povara
Pâine pietrificată.
A vorbi e-n zadar. Două pietre
În noaptea-ntunecată.

poezie celebră de Julian Tuwim din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

Tânără dimineaţă, auroră boreală,
vino cu plasa-ţi de lumină
peste negura nopţii, rafală.
Întinde o mână, regină,
sufletului meu îngenuncheat.
Dezbracă-i rochia tristeţii,
primeneşte-l în marea de alb sidefat
a zilei ce stă să-nflorească nămeţii.
Lasă tăcerea perlelor de rouă
să-mi sărute întrebările, ce mor
în triste umbre de gânduri, ce plouă
cuvinte răsfrânte pe buze, în dor.
De-o vrajă rea lovită, aripa de înger
în mine stă ascunsă, imploră ajutor.
A venit vremea să-mi smulgi din legare
chingile autocompătimirii
ce peste noapte carnea mi-au pătruns,
sunt putrezite de instincte gregare,
desprinde-le cu milă, îndurător răspuns
pentru rănile smerite-n vindecare.
Auroră, din marea prospeţimii tale
doar o boabă de magie să-mi trimiţi,
să-mi vindece trupul în roz de petale,
să-mi vindece mintea zăludă de foştii iubiţi,
să mă vindece întreg, chiar şi-n suturi sagitale.
Lasă încrederea zilei ce mijeşte acum,
să mă renască în corole de lumini tripetale.
Către astăzi ia-mă cu tine la drum.
S-a ridicat din genunchi viaţa-mi tăcută,
sunt vindecată, sunt nou-născută,
sunt gata!

poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A înviat

Am spus: "Mesia s-a născut!
Uitaţi-vă spre empireu
Cum cad speranţe pe pământ,
În boabe mici de curcubeu.
'Şi-apleacă fruntea Dumnezeu,
Plângând în taină Pruncul Sfânt,
De naşterea ce L-a durut,
De viaţa grea ce-a început..."
Iar magii-au spus ca-ntr-un descânt:
— Adevărat că s-a născut!

Am spus: "Vai, Mielu-I condamnat,
Se mută Templul la Calvar
Şi crucea plânge pe altar!"
Şi-atunci un cui hidos, murdar,
Chemând ciocanul ce-a lovit
În mâna mea s-au aşezat,
Unite cu al meu păcat;
Şi-o şoaptă pieptul mi-a zdrobit:
— Adevărat, e condamnat!

Am spus: "Hristos a înviat!"
Şi am văzut cum curge ura
Din haitele de vulpi viclene.
Dar cine să închidă gura
Acelor ce-au primit tortura
Privind spre ceruri din arene?!
"De ce muriţi?" am întrebat
Şi mi-au răspuns cu glas curat
Mii, zeci de mii de Magdalene:
— Adevărat, a înviat!

poezie de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viorile tăcură (I)

Viorile tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse
Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară.
Ah, strunele ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare,
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere viorile părură,
În noaptea-ntunecată de grea singurătate,
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică din Opere (1938)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa-mi, scâncet de vioară

Viaţa-mi, scâncet de vioară,
Vis năpraznic de iubire,
Spaimă-nchisă-n amintire,
Gemetele-i mă-nfioară.

Viaţa-mi, scâncet de vioară,
Plâns trudit ce-n van se frânge,
Umbra zilei care plânge,
Şi-n vâltoare mă coboară.

Viaţa-mi, scâncet de vioară,
Lanţ târât de slabe glezne,
Taina din adânc de bezne,
Crunt nădejdile-mi doboară.

Viaţa-mi, scâncet de vioară,
Cânt rămas ce mă alină,
Clipa ce-a-nflorit din tină
Şi-o speranţă-n gând strecoară.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima zi

Se'nalţă, născute din liniştea nopţii,
în valuri de vise, în pace deplină,
ca fulgi de speranţă în zbor spre lumină,
balanţe de gânduri ce par echinocţii.

Se 'nalţă spre ceruri în rugă lăptoasă,
amestec de ceţuri şi nori cenuşii,
de doruri pierdute pe ţărmuri pustii,
umbrite de aripi ce-n urmă le lasă.

Sunt clipele zilei când anul se curmă,
iar linii de ceaţă apar din decoruri
pierdute-n siajele zilelor-stoluri,
dar toate o-aşteaptă pe cea de pe urmă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Riscul iubirii

Omule,
m-ai fi crezut nebun, dacă ieri ţi-aş fi spus
că iarba e albastră?
Ai fi crezut că sunt nebun?
Şi totuşi ieri
iarba era atât de albastră!...
Dar m-ai crede
dacă ţi-aş spune acum
că iarba nu mai e albastră?
Nu, nu mai are nici o culoare;
nu mai e nici măcar galbenă, înţelegi?
nu mai e nici neagră.

Dacă ar avea o culoare
ar însemna că trăieşte,
dar nu se poate aşa ceva,
azi nu poate să trăiască
... poate... mâine.

poezie de Adriana Bădiţă din Zbor frânt (1980)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolnav de dor... de oameni!

Nu luaţi în seamă starea mea actuală,
Eu sper, să mă fac bine în curând
Tristeţea, sigur, e şi ea o boală
Care se manifestă, deseori, plângând.

Cu ochii roşii de-o neagră insomnie,
Cu-obrazul tras de grijă şi tumult,
Eu mă gândesc la voi, cu poezie
În care vă iubesc, atât de mult.

Mă tremură nopţi adânci de veghe
Şi nu-mi găsesc liniştea deloc,
Dar îmi port gândul, cămaşa mea de zeghe
La voi în suflet, cel mai tainic loc.

Nu vreau pastile, nici vinul cel amar,
Nici pâinea nu-mi încape-n gură,
Vreau să vă fiu, în suflet, felinar,
Un cântec dulce, în lumea ca de zgură.

Mă doare ziua când nu sună telefonul
Şi uneori, cred că-i descărcat,
Îl deschid şi îmi răsună tonul
Dar eu nu vreau să cred că m-aţi uitat.

Mă-ncearcă febre, frisoane, transpiraţii,
Vârtejuri de cuvinte-mi zboară-n minte,
Doctorii îmi recomandă trepanaţii,
Dar nu e leac, la dorul meu, fierbinte.

Sunt păcătos că lumea îmi e dragă
Şi nu pot, în bucăţi, ca să mă rup,
La voi în Vis, pribeag, cu-a mea desagă
În care sunt un spirit, fără trup.

Un zâmbet trist, un vers ce vă-nfioară,
Când Soarele coboară-n asfinţit,
Un refren pierdut într-o vioară,
O umbră tristă, de suflet răstignit!

poezie de Ionel Arădoaie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vioarele tăcură

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina Sfântă

Aştept lumina,
dar totul pare o visare,
dorinţele le-arunc în valuri,
le văd plutind
spre catargele
care apar în zare.
Pe plajă stă un pescaruş rănit,
având aripa ruptă
privirea lui e în depărtare,
În marea ce e mută.
Se prinde de mine
o iubire
şi gânduri mă-nconjoară,
mă uit la steaua
ce coboară
pe cer, încet, tăcută,
şi eu încă mai visez
lumina ce e sfântă.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pun singur miere în ceai

îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mâna nu-mi tremură

e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare

ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent

poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!