Timpul restituirii (fragment)

Când legendele sunt puse pe drumuri truda lor se
cheamă devenire.
Si în zadar bat vorbele pe la porţile oamenilor că tot
nu-şi vor afla adăpostire peste noapte.
Nici purtătorii noroadelor hoinărite pe întinsul lumii
nu vor avea altă soartă.
Nici unde sunt şi nici de unde vin, nu sunt bine ştiuţi.
Cu tot ceea ce ţine de stăruinţa lor în a începe să-şi
asume o altă soartă decât cea dăruită lor din netrebuinţă.
Dragostea scapă vederii ca frigul prin trenţele visului.
Înainte se sapă pe rînd capcane ipotetice.
În urmă pândesc imbolduri flămânde.
Ori unde întorci privirea aceiaşi neîncredere rânjeşte
din colţii trebuinţelor.
Pasul minte poteca pentru a putea să-i afle încrederea.
Urmele lăsate dor.
Închină amurgul o cupă în amitirea zilei trecute.
Bate din palme ideea de mâine.
La răscrucea ostenelii se abat răufăcătorii noii minuni
începute invers.
Numele celor care te urmează sunt ca stelele: răsar în
amintire oriunde sunt respectate.
Spre care schilodire a visului se trec învoielile?
Ce duci tu în cârca poverilor gândite irevocabil?
Dincolo de cotitura nădejdilor, cine dă cu pietre în
cerşetori sufletului?
De ce o face cu atâta îndărădnicie?
Cresc ierburi de câmp în palmele cerşaniei?
Se dau bătute păsările încrederii?
Zboară potrivind din aripi o altă întrebare?
Pândesc apele străvezii ale sufletului în care se
zbenguie neştiutoare dorurile toate?

poezie clasică de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea III - Timpul restituirii (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În inima visului sunt singur. Rămas fără nici o garanţie, despuiat de artificiile limbajului, de protecţiile sociale, de ideologiile liniştitoare, mă regăsesc în izolarea totală a făpturii în faţa lumii. Din mine nu mai rămâne decât făptura şi soarta ei, inexplicabila şi atotputernica ei soartă. Descopăr uluit că eu sunt această viaţă nesfârşită: o fiinţă ale cărei origini sunt dincolo de tot ceea ce pot cunoaşte, a cărei soartă depăşeşte orizonturile unde-mi ajunge privirea. În străfundurile singurătăţii, după ce am avut curajul să accept sărăcia, nu regăsesc disperarea, nici tristeţea. Pierzându-mi speranţa în tot ce îmi oferea lumea, n-am ajuns la dezolare. Renunţând la comuniunile facile şi întristătoare care se stabilesc între indivizi în viaţa de toate zilele, nu mi-am pierdut bucuria. Făptură, mă aflu cu celelalte făpturi în comunitatea cea mai profundă, care nu există decât în centrul sufletului. Din vis, mă întorc cu acea putere de a iubi viaţa, de a iubi oamenii şi lucrurile şi faptele, pe care o uitasem şi de care mă dezvăţasem părăsind paradisul copilăriei.

Albert Beguin în Sufletul romantic şi visul
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

poezie celebră de Jacques Prevert
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am sentimentul că, până când nu vom aduce o nouă cultură, prin care atât femeile din Est, cât şi femeile din Vest să-şi poată dezvolta respectul de sine şi să se poată exprima în aşa fel încât să creeze înalte standarde morale pentru societatea lor, nici femeile din Est, nici femeile din Vest nu se vor putea ridica la statutul deplin al feminităţii lor. Potrivit acestui statut, dacă femeile sunt respectate pentru calităţile feminităţii lor, înţelegând aceste calităţi potenţiale şi modul în care femeile îşi pot spori prin educaţie autoritatea, ele se vor bucura de protecţie şi vor furniza, la rândul lor, protecţie pentru societate.

citat din Shri Mataji Nirmala Devi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salvează-i, Doamne, pe ţărani

Salvează-i, Doamne, pe ţărani,
Că sunt atâta de sărmani
Încât îşi plâng în bătătură
Amara lor înghiţitură!

Şi n-au putere să-i oprească
Pe cei ce vin să-i jefuiască
De truda lor de peste ani,
Salvează-i, Doamne, pe ţărani!

Îi ştii, Părinte, din vecie,
Sunt tot cu lacrimi în bărbie
Şi strigă-ntruna la plăvani,
Salvează-i, Doamne, pe ţărani!

Ajunşi acum şi cerşetori,
Că nu mai au de sărbători,
Nici oi, nici vaci şi nici găini
Şi sunt în ţara lor străini.

Ajută-i, Doamne, nu-i lăsa,
Că nimănui nu i-o păsa
De ei, că nu au nicio vină,
Plătesc de veacuri şi suspină.

Salvează-i, Doamne, Fii-le, scutul,
Că-şi pierd săracii tot avutul,
Le fură unii ce-i mai bun.
În pragul Sfântului Crăciun!

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este bine să tindem cu nerăbdare spre cele care nu sunt făcute şi nici nu este bine să ne dezgustăm prosteşte de care sunt făcute. Cel care doreşte mereu ceea ce nu face şi dispreţuieşte ceea ce face, nici nu se bucură de cele prezente, nici nu se mulţumeşte cu viitorul. Căci el abandonează înainte de a desăvârşi ceea ce începe şi înfăptuieşte înainte de vreme ceea ce trebuie început. Aşadar, este bine să fii mulţumit de binele propriu şi să sporeşti bunurile prezente cu cele ce vor urma, iar nu să le îndepărtezi în vederea celor viitoare. Căci schimbarea bunurilor este uşurătate, dar practicarea lor este virtute, şi căile celor care resping bunurile cele vechi în vederea celor noi şi ale celor care urcă de la bunurile inferioare la cele superioare sunt foarte diferite. Căci cine caută schimbarea este greu de mulţumit, aşa cum cine vrea să înainteze este plin de zel. Astfel, avansează în chipul cel mai drept cel plin de zel în vederea a ceea ce este optim, fără a fi dezgustat de ceea ce este doar bine, şi cine îndură mai întâi ca să ajungă apoi unde vrea la timpul său.

Hugo de Saint-Victor în Meditaţii spirituale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O cafea, o femeie, o soartă

am deschis o chemare
în astă clepsidră a lumii
cu a mea întrebare
sunt fiară rănită în noaptea polară
se sfâşie gânduri în mine,
mi'e sufletul lacrimă toată
ce caut, ce vreau
a câta întrebare, o pun, o mai cer
te vreau femeie în noapte
mi-e dor să te am pe câmpuri de stele
caut în lume, un trup, o femeie
sunt romanticul care în zbuciumul antic
se pierde în arcuri de timp
o cafea, o femeie, un vis şi un dor
mă rechemi în altă visare, a câta oare
dau de pereţi cu viaţa, cu toate
unde eşti femeie, în noapte
rătăcit în telurice întrebări, căutări
o noapte, o femeie şi o singură soartă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnic pierdut

Parcă veşnic pierdut prin ţinuturi străine,
Blestemat să tot sper la un veşnic peisaj:
Unde nori coloraţi îmi cântă despre tine,
Folosindu-ţi surâsul pe post de mixaj...

Unde soarele veşnic e alături de lună,
Unde stelele toate dansează-n jurul lor,
Unde natura toată nu te crede nebună
Pentru că te grăbeşti s-ajungi în viitor...

Unde bezna există doar în basmele lunii,
Unde sufletul lumii nu face pe nebunul,
Unde dragostea ta nu depinde de unii,
Unde dragostea ta depinde doar de Unul...

Unde eu sunt acelea ce îţi urmează paşii,
Când păşim împreună pe aceeaşi cărare!
Unde timpul, nebunu', nu îşi păstrează aşii
Pentru-al nostru final lipsit de apărare...

Unde lumea şi pacea se-nţeleg de minune,
Unde nimeni nu ştie să trăiască-n trecut,
Unde tu şi cu mine trăim totul pe bune,
Unde nici eu nu sunt veşnic pierdut...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (26 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să călătorim într-o casă americană nou-nouţă

Sunt uşi
care se vor eliberate
din balamale pentru
a zbura împreuna cu norii.

Sunt geamuri
care se vor
scoase din ramele lor
pentru a alerga
împreună cu căprioarele prin
iarba unor imaşuri fără hotar.

Sunt ziduri
care vor să se înalţe
cu munţii
prin crepusculul străveziu
al zorilor.

Sunt pardosele
care vor să să-şi transfere
substanţa în
flori sau în copaci.

Sunt acoperişuri
care vor să călătorească,
graţioase,
cu stelele pe
orbite de întuneric.

poezie de Richard Brautigan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Templu

corpul meu e un templu în care intru
dimineaţa la amiază şi seara
pentru dezvelirea sufletului
această golire e un ritual şi
îl practic în spaţiul în care
doar iubirea coboară
odată cu lacrima lui Dumnezeu

nici nu-mi pasă de celelalte lucruri
atâta timp cât primesc binecuvântarea
fie şi pentru câteva clipe
încetez să mai fiu ce am fost
durerea se transformă în linişte
îmi împreunez palmele
să pot vorbi cu Dumnezeu apoi
mă plimb prin universul din mine
pentru că
fiecare bătaie de inimă e o poartă
prin care trece viaţa înspre o altă viaţă

în momentul de faţă
sunt o secvenţă sau orice altă mişcare
prin care trec dintr-un anotimp într-altul
spre un loc unde oamenii pleacă mereu...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu morţii

Cu viii nu mai am de-a face
Demult,
Şi foarte des, când totul tace,
Chemând pe morţi, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin şi mă-nconjoară,
Ei vin.
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfăsoară
Deplin.

Din lumea lor necunoscută,
Răsar,
Şi când şoptesc cu voce mută
Poema cea nepricepută
Tresar.

Îi simt pe loc ce au să vie,
Căci sunt
Ca un parfum de vecinicie
Sau ca o flacăre-albăstrie
În vânt.

Pe zidul alb de la odaie,
Urcând,
Zăresc uşoara lor văpaie
Verzuie, oacheşă, bălaie,
Pe rând.

Cu totul osebiţi de lume,
Uşori,
Dorinţi, nici griji, n-au să-i consume,
Suavi ca nişte dulci parfume
De flori.

Sunt din atome nevăzute
Þesuţi,
Ş-amestecaţi pe întrecute,
Resimt plăceri necunoscute,
Tăcuţi.

Iubind simţirea ce mă poartă
Spre ei,
Sunt însetat de-aceeaşi soartă,
Căci nu se află-n lumea moartă
Mişei.

O! morţi frumoşi, veniţi într-una...
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea este stăpână

Dragostea este cea care stăpâneşte toate lucrurile;
Sunt întru totul stăpânit de dragoste.
Din pasiunea mea pentru dragoste
M-am fărâmitat dulce că zahărul.
Oh, vânt furios, sunt singurul pai din calea ta;
Cum aş putea să ştiu unde voi fi suflat pe mai departe?
Oricine se laudă că a făcut un pact cu destinul
Se dă de gol ca prost şi mincinos;
Cine dintre noi nu este decât un pai în furtună?
Cum poate cineva să facă un pact cu un uragan?
Dumnezeu îşi lucrează pretutindeni vasta înviere;
Cum am putea să pretindem că acţionăm din voia noastră?
În mâna dragostei sunt ca o pisică într-un sac;
Uneori dragostea mă înalţă în aer,
Uneori dragostea mă aruncă în aer,
Dragostea mă tot învârte în jurul capului său;
Nu am pace, nici în lumea asta, nici în alta.
Iubitorii de Dumnezeu au căzut într-un râu învolburat;
Ei s-au predat din voia lor poruncilor dragostei.
Asemeni roţii de moară se rotesc, noapte şi zi, zi şi noapte,
Se învârt şi se tot învârt, mereu, strigând.

poezie clasică de Rumi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ne-a zămislit

Nu ştiu cine am fost
Nici cine voi ajunge?!
Ştiu, doar, că vreau să fiu eu
Stăpânul meu, fără a mă minte!

Nu înţeleg, de ce cineva a glumit
Şi gluma lui prins-a rădăcină:
Că dinozaurii ne-au plodit!
Probabil pe el, dar nu şi pe mine!

Maimuţele toate supărate-s cumplit,
Priviţi-le văzul pe faţă:
Cum de nimeni nu a priceput,
Că ele sunt de o altă rasă?!

Dar lebedele? Lebedele albe în zbor
Unite fiind pentru vecie,
Semeţ li e zborul în dragostea lor,
Venit-au din neam de la cine?!

Vezi, vântul rău bate în nori
Cu ape spre munţi în menire!
Lor cine le-a dat acest dor,
Tot nişte monştri, ca mine?!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare din noi

cu morile sale de vânt
fiecare cu ipotetica
lui dulcinee
eu cu imaginea ei în gând
tot călărind
pe închipuita rosinantă
trecând majestuos
în derâderea lumii
spre alte tărâmuri
spre altă aşteptare
noi, eu, drumul
trecutul şi umbra
trecând luptând
cu închipuirea
lovind porţile
ferecatei cetăţi
acolo unde doarme
o altă idee
sub armură
nici un gând
înainte o lumină
surâsul lunii torcând
şi paşii mei obosiţi
trecând
scutierul care mă însoţea
el poate să ştie
că drumul meu
e inutil de lung
de aceea m-a părăsit
scutierul meu, sufletul meu
rămas departe în urmă

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată

[imn cu păsări]

Joaca cu inima este
un pumn de grăunţe de porumb cu care îţi hrăneşti păsările sunt foarte flămânde
pe acolo au nevoie de oameni
aşa cum oamenii
nu au nevoie decât de mătase
poate eşti o prinţesă şi hainele de mătase te-au plictisit foarte tare
poate deasupra sunt o lună şi cu soarele în nuntă este noapte este şi ziuă
şi pentru ei pictezi câteodată
bambusul retezat
este rost
pentru cea mai frumoasă hârtie
duhuri haìne nu te sperie
le alungi cu un pic de mătase
şi aşa trec zilele, cu zăpadă în ele,
şi cu Samirahami marea perfectă,
prinţesă a apelor străvezii, care să te iubească, şi a peştilor de zăpadă, cu prinţesele nopţilor şi ale apelor,
frumuseţea îţi pare redundantă şi albă soarele prea alb redundant şi perfect,
cum spunea Platon
şi doreşti un alt timp şi o altă eră
este o animaţie a pendulei
care bate
perfect
şi un suflet al timpului
undeva scrâşneşte moara şi porumbul e bun
te plictisesc toate
unde nu se întâmplă nimic şi nu este durere
cine ştie cine îţi este vecinul şi ţara şi viaţa, pe unde foşneşti cu mătase în suflet,
şi de ce...
apoi amesteci culorile
cel mai frumos îţi pare portocaliul şi desigur bărbatul cu pielea înnegrită de soare
care poartă în spate sacul cu grâne
îl iubeşti pentru că nu ştie să mintă cum nici tu nu o să înveţi niciodată
dar
de undeva te cheamă ierburile, se porneşte duhul şi dumnezeu să te cheme
cum sufletele sunt chemate
şi vin.
îndemni păsările către est, mereu către est şi departe de tine,
şi să laşi treburile cu moara, cu morarul în pace,
să cazi
să îţi întâlneşti sufletul
şi să cazi
să tot cazi...
pentru că trebuie, şi cuiva îţi dai sufletul,
începe să plângă din pântec să ieşi afară să te audă cerul şi pământul cel nou
nu bănuiai niciodată
ai o mamă un tată nou şi un cireş are nevoie de tine
apoi fabrica
îţi pui şorţul faci ce trebuie eşti plină de cenuşă desigur cuptoarele trebuiesc îngrijite
dar şi sufletul
te-ai îndrăgostit deja
şi îţi aduci aminte de moară de porumbeii pe care în altă viaţă i-ai hrănit cu porumb şi zăpadă
(dacă zăpada este mai frumoasă ca apa
şi dacă zăpada seamănă cu mătasea)
şi
stai
sub un soare de trestie moale
că de ce ai plecat
că de ce ai plecat
şi pe unde...
cireşul te alege pe aici cu frunzele însă nu îţi mai aduci aminte de casă
cântările de madrigal sunt totul
şi cu
vinul din strugurii graurilor şi al celor pe care ei îi sperie
graurii sunt alungaţi poate de pasărea de pâine
de ce taci
de ce nu mai spui de unde se mai culeg astăzi rubinele
fluturii
trec prin biserici se deschid ferestruicile pictate vitraliile sunt pe aici frumoase şi ireale
sunt mansarda poeţilor nebuni mult greşesc cu inima
Îl caută îşi nu Îl găsesc niciodată sau poate sufletele lor sunt grele de păsări
ne ating
vindecările mătasea şi dragostea
este doar o iluzie şi doar un dar de poveste
oare de ce au îngerii aripi
oare o să îi vedem aşa înaripaţi vreodată, după ce trecem, departe
oare cine mai calcă rubinul
cineva te prinde cu o cană de apă în mână,
e bună, izvorul este bun şi apa este proaspătă
ia din ea!
... dar în spate şi în dragoste nu te mai întorci niciodată.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

James Garber

Îţi aminteşti, trecătorule, de cărarea bătătorită de mine
Peste terenul unde se află acum clădirea operetei,
Pe când grăbeam cu paşi repezi spre serviciu, de-a lungul atâtor ani?
Înţelege-i semnificaţia cu înţelepciunea inimii:
Şi tu vei trece la fel, iar dealurile de la Miller's Ford
Nu-ţi vor mai părea aşa de îndepărtate;
Asta se va fi întâmplat mult după ce le-ai văzut lângă tine,
Dincolo de cele patru mile de păşune –
Şi după ce dragostea femeii va fi amuţit,
Încetând să-ţi spună: "Te voi salva";
Şi după ce chipurile prietenilor şi ale rudelor
Vor fi trecut deja în fotografii decolorate, îndurerat tăcute,
Având aerul acela care înseamnă:
"Nu putem să te ajutăm";
Şi după ce vei fi încetat să reproşezi oamenilor
Că s-a unit împotriva sufletului tău nevinovat –
Ei înşişi strânşi la miezul nopţii şi la amiază
Pentru a vedea cu ochii aţintiţi propriul lor destin.
După ce vei fi înţeles toate acestea, gândeşte-te la mine
Şi la poteca mea, a celui care a trecut dincolo şi care a ştiut
Că nici bărbat şi nici femeie, nici chin
Şi nici datorie, nici aur şi nici putere
Pot uşura aleanul inimii,
Singurătatea sufletului!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cuvântul înţelepţilor de demult, oamenii din acest colţ de lume sunt copii ai pământului lor şi ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui. Firea şi sufletul lor au blândeţea acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!