Timpul scârbirii

Sub tălpi de împrumut scârbele curg dimpreună cu
vârsta cetăţii şi de o seamă cu zilele ei cele multe.
De oriunde, privirile hrănesc aceleaşi indiferenţe
fixate pe ziduri şi bune la toate întâmplările.
Cetatea nutrită din răzleţirile sale geometrice păstrează
pentru pigmeii de azi, aceiaşi cuminţenie ostenită şi
gratuitatea unui timp consumat la răspântia viitorului.
Un zeu al prostiei, a promovat mai demult închipuiri absurde.
Din cenuşa lor s-au iscat îndoieli.
Şi ele s-au statornicit în nepăsarea zidurilor.
Mortificate dorm în adaos de linişte şi bănuială.
Se mai întâmplă, ca aceste închipuiri călcate în
picioare să moară, sau sugrumate pe rând, să amplifice
un cimitir cu eternităţi posibile.
În semnul îndoit al pirzării din fiecare ceas, gândurile
plimbă priviri pe îndoliate şi cenuşii imagini de bună
credinţa, ghiftuite în zăceri fără de noimă.
De nicăieri, un aer stătut în derâderi, absoarbe
neputinţă sau, mişcă şiruri de copaci uscaţi, expiind un
verde anemiat, prefăcut pe alocuri.
De dincolo de înălţimi întrbările sucombă poate
vremelnic.
Plătind totuşi un preţ derizoriu pentru mai toate
râvnitele gesturi ale împilării. Căzute la învoială cu
precizia şi trăinicia pereţilor, străzile, nu pot ascunde
dubii de o seamă cu cele ce vor mai fi fost.
Nici un ascunziş faptelor de felurite porniri.
Aceasta este cetatea.
Totul exact.
De o perfecţiune vecină cu nebunia maniacilor.
Pătrate ca o minte meticuloasă, dispuse pentru o
stavilă a destinului peste care se prăfuiesc renunţări.
De câtă vreme există zăceri în ordinea firească a
cetăţii?

poezie de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea I - Timpul scârbirii (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia cetăţii

Am cheia cetăţii dorite!
De vrajă, deja, sunt cuprins,
căci dorul rămâne aprins
în clipe ce-mi par adormite.

Mi-e dragă cetatea semeaţă,
Cu ziduri prea greu de trecut
Ce-i stau împrejur ca un scut
La orice-ncercare-ndrăzneaţă.

Aştept doar un semn de la Lună,
Un sunet, un licăr de stea,
Sau, poate, chiar noaptea să-mi spună:

-Încearc-o, e cheia cea bună!
Iar uşa aşteaptă şi ea
Tristeţea cetăţii s-apună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Socrate (către Charmides): Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.

replică celebră din povestirea Charmides de Platon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cetatea reconstruită

Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,
Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.
Odată, însă, fost-am ruină părăsită,
Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.
În jurul meu erau doar garduri sfărâmate
Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam,
Ferestrele, de-a rândul, de vânturi erau sparte
Şi într-o deznadejde amară mă zbăteam.
Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe
Şi-n faţa-a mele ziduri stricate s-a oprit,
Un Meşter cu priviri atât de întristate
Când a văzut ruina în care m-a găsit.
A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii
Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau
De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii,
De vânturile care în ele şuierau.
În miez de noapte rece, acele negre umbre,
Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,
Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,
Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.
Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea
Avea cu EL aduse atâtea diamante
Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea
Dorea să mi le dea în dar ales pe toate,
Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,

poezie de Mariana Dobrin din Lacrima din rugăciune (aprilie 2009)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul alienării

Prin lumină şi prin necesitatea sa de a se pretinde în
totul.
Complimentat prin culoare şi însoţit în surâsul acestor
de început promisiuni.
Spre taina căror depărtări din afara cetăţii se dau în
lagăn chemările?
Şi se mărturisesc cu alint de vorbe şoptite în timpanul
distanţei?
Vis de libertate început ca o delicvenţă unui
înger absent dintr-o dimineaţă cu plânset de
izmă nouă.
La drum nou plecat dintr-un prezent ca o contuzie
meritată.
Spre un viitor cât o leziunecerebrală.
Amândouă necesare aceluiaşi trecut contaminat şi
dobândit ca o cârtire sau ca un mod de a înţelege ce se
petrece cu tine.
Ironie alburită în coaja unui ou pe care alunecă
trecătorii unei vieţi de nimic.
Sens căruia i se cuvine trudă şi istovire.
Sau poate unealtă sfârşitului spre care curg ignorante
coborâtoare în adâncuri pline de linişte şi uitare.
Trebuinţă bună de leac irosit într-o doară.
Paşii tăi prădaţi cu încredere şi nerăbdare.
Văzuţi din pînda cetăţii pierzându-se în bezna sărată a
ochilor înlăcrimaţi.
Exod ca un brânci fără vorbe de adio.
Fără graba întoarcerilor.
Apele vin, apele pleacă.
Tu tresalţi ca o speranţă moroită din urmă.
Uşile dogmei s-au deschis şi s-au închis.

poezie clasică de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea II - Timpul alienării (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternităţi

Aprioric, rând pe rând
La distanţă de un gând
Sub masca unor entităţi
Trec printre noi eternităţi

Intermitent, dar natural
Din timp în timp val după val
Prin vastele singurătăţi
Trec alternant eternităţi

De bună seamă dar haotic
Aşa la modul asimptotic
Compuse cu veleităţi
Trec în văzduh eternităţi

Ascunse în întuneric
Prin aerul atmosferic,
Acum ca şi în alte dăţi
Trec tot mai des eternităţi

Axiomatic, aţi ghicit
De undeva din infinit,
Profitând de libertăţi
Trec peste noi eternităţi.

poezie de David Boia (2 februarie 2014)
Adăugat de Anca Petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am fost, m-am consumat, m-am ars, cenuşa mea peste rampă am aruncat-o peste dânşii, câtă vreme am fost viu, dânşii au respirat emoţia mea şi mi-au întors emoţia dânşilor, dar tot ce-a fost devine inutil pentru o îndeletnicire atât de prezentă, cum este arta actorului de teatru... Eşti, câtă vreme eşti... Gesturile ulterioare sunt inutile... Numai câtă vreme poţi să acţionezi... Numai câtă vreme ai aripi şi dai din ele, vei zbura... Altminteri să nu-ţi închipui că cineva te va purta pe umeri...

citat celebru din emisiunea Conversaţii esenţiale de Mircea Albulescu (DIGI24)
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logica inutilă

Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de dora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare este Domnul Psalm 48

Mare este Domnul, laude Îi cânt
Mare este Domnul în cetatea mare
Care stă pe munte, Muntele cel sfânt
Bucuria lumii, loc de închinare.
Înspre miazănoapte e lumina ei,
Împăratul nostru şi-a ales-o casă,
Turnul de scăpare este pentru cei
Ce se-ncred în Dânsul lumea când o lasă.

Iată ca-mpăraţii toţi s-au adunat
Au privit-o-n silă cum priveşti o slugă
Însă o durere când i-a apucat
S-au privit cu spaima şi s-au pus pe fugă.

I-ai bătut cu vântul cel din răsărit,
Cu durerea celei care sta să nască
Tocmai cum din vremuri fost-am auzit
S-a-ntâmplat ca Domnul să Se proslăvească.

Doamn-n veşnicie toate le-ai supus
Numele şi slava fă-le să răsune
Dincolo de mare şi de cer mai sus
Dumnezeul nostru imn şi rugăciune.

Sfântul munte strigă plin de bucurii
Vesele sunt toate a lui Iuda fiice
Când cu judecată dreaptă temelii
Pui Cetăţii Tale ca să se ridice.

Să se-ntindă faima-i dincolo de nori,
Cercetaţi palate, turnuri în lumină
Să-L vedeţi pe Domnul îmbrăcaţi în flori
Să-L vestiţi pe Domnul celor ce-or să vină...

poezie de Adriana Cristea (30 mai 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebăgare de seamă

Doamne, mi-ai dat atâtea lucruri:
Viaţă, viaţă din belşug
Aer, să respir o mie de vieţi
Apă, să beau câtă vreau
Lumină, ocean care mă inundă
Păsări, voioase dimineaţa, grele seara
Îmgreuiate de cântec, de zbor.
Copaci şi frunze fără număr
Să-mi facă umbră câtă vreau
Animale de tot felul,
Pământ să m-alerge
Drumuri nesfârşite, pe care
Să merg până la capăt
Şi multe alte lucruri, pe care
N-am timp să le spun.
Ho, Doamne, mai ho!
Că n-am timp să mă bucur
De toate
Şi-ţi rămâne creaţia
Nebăgată-n seamă.
Şi omul, cerându-ţi mereu altceva,
Nebăgat în seamă.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

nu doare
de aceea trecând
rănile sale
sunt doar amintiri
atâta doar
că ia cu el
şi duce departe
doar el ştie unde
cea mai importantă parte
a vieţii noastre
poate cândva
nu se ştie când
ne vom reîntâlni
cu tot ce-am făcut
am zis am urât
iubind trecând
uitând aşteptând
să fie oare
în ziua aceia
o altă înviere?
sub care cer
spre care mântuire
se îndreaptă el visul?
toate acestea
sunt doar închipuiri
aşa să ştii
tu cel care treci
neştiut
însingurat călător
prin ploaia rece
a propiilor tale închipuiri

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâtea priviri

Nu mai plouă

ni s-au uscat şi ochii
de atâtea priviri
de atâta aşteptare
din zăduf
până-n apus

apa
a uitat să mai vină
pe aripi de vânt
şi totul
rămâne pe loc
nici nopţile
nu mai răsar
nici zilele
nu mai apun
căci soarele
s-a topit
şi s-a scurs pe pământ
lăsând fântânile
doar în nămol
nu mai creşte nimic
nici umbra pe zid
în piatra aceasta
numită
timp fără ochi
în care totu-i permis
dar în special
traiu-n culise

nu mai plouă
ci doar cu cărbuni
pe care i-aduni
cu amândouă
privirile

ochii
ni s-au întors în izvoare
oare
mai este mult
până departe

ne pierdem cu firea
căci moartă-i iubirea
şi doar prin instincte
ne mai menţinem

omul

fiinţa aceasta ciudată
ce alunecă
printre izvoare
limpezi sau...
09-05-03

X X X

Ni s-au şters imaginile
din oglinda aceasta
numită
timp
ochii
ne fierb în orbite
neştiuţi
căci totu-i
fărâme
cu paşi de nisip
ne căţărăm pe nimic

poezie de Ioan Daniel Bălan din Pe umerii vremii (9 mai 2003)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni de tot felul

Cele de stânga s-au năruit,
Cele de dreapta toate s-au dus,
Cele din est... n-au răsărit,
Cele din vest toate... au apus!

epigramă de David Boia (7 ianuarie 2012)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda este un cimitir

oglinda este un cimitir
de imagini ce n-au fost botezate
acolo zace vanitatea
care a adormit şi a picat
în taramul negru
mi se pare uneori
ca ma vad plutind
pe o apa de argint
si deasupra capului
mi se ghiceste o aura de neon
ziua ma intorc degeaba
dupa lumina aceea
sunt mort in privirile curioase
sunt un mort estetic compromis
in oglinzi toate fetele mele umede
s-au aratat şi s-au ucis între ele

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edith Conant

Pe locul acesta adăstăm – noi, aducerile aminte,
Cu privirile plecate pentru că nu ne place să citim:
"Iunie, 17 - 1884, vârsta 21 de ani şi 3 zile".
Acum toate s-au schimbat,
Iar noi – noi, memoriile stăm aici singure, nouă înşine suficiente,
Nici un ochi nu ne zăreşte, nu este conştient de prezenţa noastră.
Soţul tău este mort, sora ta îşi trăieşte viaţa departe,
Tatăl tău este înconvoiat de ani;
El nu-şi nu mai părăseşte ograda şi, oricum, te-a uitat demult.
Nimeni nu-şi aminteşte faţa ta deosebită,
Vocea ta melodioasă!
Şi cum cântai în dimineaţa aceea în care te-a lovit nenorocirea,
Cu un farmec sfâşietor, cu o tristeţe cutremurătoare! –
Chiar înainte de moartea ta şi a copilului.
Toate au fost uitate, dar nu de noi, amintirile,
Pierdute de lume.
Toate s-au schimbat în altceva, mai puţin râul şi dealul –
Care totuşi s-au schimbat şi ele.
Numai soarele fierbinte şi stelele tăcute sunt la fel.
Iar noi – noi, memoriile, stăm aici de veghe,
Cu ochii închişi de spuza lacrimilor –
Într-o incomensurabilă, nesfârşită extenuare.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţie inutilă de logică

Aşs se-ntâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu sosim
unde-am vrut,
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva totul e logic,
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

poezie celebră de Octavian Paler din Poeme (2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasele triste ale unui vals voios

Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemişcat.

Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorinţa, un mod
De a dezvălui dorinţa şi umbrele ei goale.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu şi-a manifestat niciodată prin vals dorinţa,

Care-a descoperit toate formele şi ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omeneşti.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.

Nu există ordine în mare – şi nici în soare.
Formele şi-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,

Aceste imprevizibile feţe şi braţe,
O imensă nelinişte sub presiune, mereu eliberată,
Aceste voci strigând fără a şti pentru ce,

Dar dorind să fie fericite, fără a şti cum,
Impunând forme pe care nu le pot descrie,
Cerând o ordine dincolo de puterea discursului lor.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi totuşi formele,
Pentru care vocile strigă, acestea, pot fi, de asemenea,
Anumite manifestări ale dorinţei, moduri de-a se dezvălui.

Prea multe valsuri – Epopeea neîncrederii
Răsună mai devreme şi mai des, curând va fi permanentă.
Câteva armonii sceptice-n curând, într-o muzică sceptică,

Vor uni chipurile, iar formele acestor oameni
Vor străluci iarăşi în mişcare, muzica
Va fi mişcare şi va fi plină de umbre.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe aleile cetăţii

Pe aleile cetăţii
Trandafiri mulţi am plantat,
Însă pe parcursul vieţii
S-au înmulţit şi scaieţii
Cum era de aşteptat.
Dar plivindui fir cu fir,
Bucuros am observat
Că şi ei s-au îmbibat
Cu miros de trandafir.

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din vicisitudinile vieţii
Adăugat de Sandra Glorían
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cele din urmă Diavolul va scuipa totuşi peste cenuşa noastră, cu toate că-n lume există atâtea flori şi dincolo de ea atâţi Dumnezei.

Emil Cioran în Razne (2012)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile timpului meu...

Trecut-au anii mei ca norii,
Toamnele ca şi cocorii,
Verile ca florile,
Primăveri ca visele,
Iernile ca babele.

Mă trec şi eu cu toate cele,
Pierzând pe drum sandale grele...
Poveri ca pietrele de moară,
Crucea vieţii nu-i uşoară.

Şi ce folos, că multe în jur
Se zbat în linişte de-amurg,
Şi cei ce mi-au umplut viaţa
S-au dus, ca bună dimineaţa.

Se zbate timpul în mută lumină,
Ca amintirile uitate în vechea vitrină,
Iar voioşia vie a tinereţii
Adoarme des în patul sorţii,
Lăsând locul cernit şi rece
Neputinţei, bătrâneţii.

Oftatul des sare-n picioare,
Visele obosite sunt cutii goale,
Potecile-s tot mai restrânse,
Iar vorbele-mi sunt tot mai stinse.

Credinţa cade încet pe toate,
Înţelepciunea îmi îndreaptă
strâmbătatea de spate
Şi toate voinţele fire de vis
Se scaldă apatic între cer şi abis,
Ca o clepsidră învechită,
Care de timp va fi oprită.

Trec anii vieţii, precum norii,
Oamenii ca şi cocorii...
Şi doar amprentele vieţii
Răspund la strigătul prezenţei.

Calitatea faptelor,
Preţul judecăţilor,
Lacrimile timpului meu...
Lacrimile vremilor, vor fi mereu.

poezie de Valeria Mahok (10 august 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oriunde

durerea este aceiaşi
închiderea
presupune nebunia
regretele
dărâmând templul
închinărilor clipelor
toate trecând
căzând
pierzându-se
odată cu temeiul
murind cu înţelesul
celui ce s-a pierdut
în iubire

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!