Soarele si Luna

Foaie de cicoare,
In prundut de mare
Iata ca-mi răsare
Puternicul Soare.
Dar el nu-mi rasare,
Ci va sa se-nsoare;
Ca mi-a tot umblat
Lumea-n lung si-n lat,
Tara Romaneasca
Si Moldoveneasca
Lungis,
Curmezis,
Mare, noua ai,
Tot pe noua cai;
Patru-a ciumpavit,
Cinci a omorat
Si tot n-a gasit
Potriva sa-i fie
Vro dalba sotie;
Făr` de mi-a gasit
Si mi-a nemerit,
La noua argele,
Noua feciorele,
In prundut de mare,
Pe unde rasare.
A mai mititica,
Ca o floricica,
In mijloc sedea,
La lucru lucra,
Pe toate-ntrecea;
Ca ea tot tesea,
Tesea,-nchindisea,
Si ea se numea
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui.
Soare rasarea,
Si Soare-mi venea
La gura d-argea.
Cu dansa vorbea,
Frumos c-o-ntreba,
Din gura-i zicea:
- Ileana, Ileana,
Ileana Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Tesi si-nchindisesti,
Fir verde-mpletesti
Si mi te zoresti
Camasi sa-mi gatesti,
Si mi te grabesti
Sa te logodesti;
Ca io mi-am umblat
Lumea-n lung si-n lat,
Tara Romaneasca
Si Moldoveneasca
Lungis,
Curmezis,
Mare, noua ai,
Tot pe noua cai;
Patru-am ciumpavit,
Cinci am omorat
Si nu mi-am gasit
Potriva prin lume
Afara de tine.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,
Din gura-i graia:
- Puternice Soare,
Esti puternic mare,
Dar ia spune-mi: Oare
Und` s-a mai vazut
Si s-a cunoscut,
Und` s-a auzit
Si s-a pomenit
Sa ia sor` pe frate
Si frate pe sor`?
De mi-ei arata,
Atunci te-oi lua,
Atunci, nici atunci!
Unde-o auzea,
Soarele-mi ofta
Si iar o-ntreba,
Si iar o ruga,
Si iar o-mbiia,
Pan` ce Ileana
Din gura-i graia:
- Io ca te-oi lua,
Cum zici dumneata,
Viteaz daca-i fi
Si te-i bizui
De mi-ei ispravi:
Pod pe Marea Neagra,
De fier
Si otel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o manastire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Sa-mi placa si mie,
C-o scara de fier
Pan` la naltul cer!
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine ca-i parea.
In palme-mi batea
Si pod se facea;
La cap - manastire,
Chip de pomenire;
Si iar mai batea,
Scara se-ntindea,
O scara
Usoara,
De fier
Si otel,
Pan` la naltul cer.
Dar el ce-mi facea?
Pe pod ca-mi trecea,
Pe scara suia,
Pe scara
Usoara,
Pe scara de fier,
In cuie d-otel,
Pan` la naltul cer.
Si, de-mi ajungea,
Unde se ducea?
Tot la mos Adam
Si la maica Iova.
Ei, de mi-l vedeau,
Nainte-i ieseau,
Din gura-i graiau:
- O, preasfinte Soare,
Puternice mare,
Ce-mi calatoresti,
De ne ispitesti?
La ce te gandesti
Si la ce poftesti?
Si el răspundea,
Din gura zicea:
- Iaca, mos Adam,
Si tu, maica Iovo,
Mie mi-a venit
Vremea de-nsotit,
Si eu c-am umblat
Lumea-n lung si-n lat,
Tara Romaneasca
Si Moldoveneasca
Lungis,
Curmezis,
Si tot n-am găsit
Potriva să-mi fie
Vro dalba sotie;
Far` de mi-am gasit
L-a gura d-argea
Numai pe sor-mea,
Sor-mea Ileana,
Ileana Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor!
Atunci mos Adam
Si cu moasa Iova,
Unde-l auzea,
Rau că le parea,
Soarelui zicea:
- Preasfintite Soare,
Puternice mare,
Unde-ai auzit
S-ai mai pomenit,
Unde-ai cunoscut,
Unde-ai mai vazut
Sa ia sor` pe frate
Si frate pe sor`,
Ca cin` n-o lua
Raiul c-o d-avea,
Iar cine-o lua
In iad c-o intra.
Soar`le se uita,
Din ochi cauta,
Nimic nu graia;
Iar mosul Adam
Si cu moasa Iova
De mana-l luau,
La rai mi-l duceau,
Rai ca-i aratau,
Si de ce vedea,
Bine ca-i parea:
Numai mese-ntinse,
Cu faclii aprinse,
Cu pahare pline,
In cantece line;
Jur-prejur de mese
Stau in cete dese
Sfinti si mucenici,
Mai mari si mai mici,
O suta si cinci;
Iar mai jos de ei,
Sfinti mai maruntei,
O suta si trei.
Si tot mai erea,
Si tot mai vedea:
Femei cuvioase,
Maicute duioase,
Fecioare curate,
Ucisi in dreptate,
Osti de biruinta
Si soti cu credinta.
Dar tot mai erea
Si tot mai vedea,
Putin de mergea;
Printre ramurele,
Dalbe pasarele
Canta-n versurele,
Si nu prea canta,
Ci se gonganea,
Din gura-mi zicea:
"Ferice, ferice,
Ferice de noi,
De printii nostri
Care ne-au facut,
Care ne-au nascut
Si ne-au botezat
Si ne-au crestinat,
Ca dac-or trai,
Ssraci n-or mai fi!"
De tot ce vedea
Bine ca-i parea
Si se multamea.
Afar` de-mi iesea,
Iarasi mos Adam
Si cu moasa Iova
Cheile lua,
La iad il ducea,
Iadul descuia,
In iad il baga
Si de ce-mi vedea
Par i se zbarlea:
Ca-n focuri ardea,
Greu se vaieta
Hoti si calcatori,
Rai carmuitori,
Si nurori pizmase,
Si soacre trufase,
Fii necuviosi,
Preoti mincinosi.
Afar` cand iesea,
Soar`le ce-mi vedea?
Un pom ofilit,
Un pom catranit;
Printre ramurele,
Niste pasarele
Canta-n versurele,
Dar nu prea canta,
Ci se vaieta,
Din gura graia:
"Vai si vai de noi,
De parintii nostri
Care ne-au facut,
Care ne-au nascut,
Ca ei ne-au lasat,
Nu ne-au botezat,
Nu ne-au crestinat,
Si d-or mai trai,
Tot saraci c-or fi,
Greu s-or pedepsi!"
De tot se vedea
Mult rau ca-i parea,
Nu se multamea.
Foaie, foicea,
Soar` le ce-mi facea?
De cate vedea
Nu se-ndupleca,
Ci, mare, -mi pleca,
Ci, mare, -mi zbura
La gura d-argea,
Tot la sora-sea,
Si iar o-ntreba,
Si iar o ruga,
Si iar o-mbiia
Pe dansa s-o ia.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Daca-l auzea
Si daca-mi vedea
Ca tot nu scapa,
Ea tot mai cerca,
Din gura-i zicea:
- Frate, fratioare,
Puternice Soare,
Spune mie: Oare
Cine-a cunoscut,
Cine-a mai vazut,
Cine-a auzit,
Cine-a pomenit
Sa ia sor` pe frate
Si frate pe sor`?
Dar io te-oi lua
Viteaz daca-i fi
Si te-i bizui
Pana-n zori de zi
Mie sa-mi croiesti
Si sa-mi ispravesti
Peste Marea Neagra
Un pod de arama,
Sa nu-l bagi in seama,
Iar la cap de pod,
Cam d-o manastire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Sa-mi placa si mie.
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine ca-i parea,
`N palme ca-mi batea,
Podul se-ntindea,
Un pod de arama,
De nu-l bagi in seama,
Si d-o manastire,
Chip de pomenire.
Cand le ispravea,
La ea se ducea,
De man-o lua,
La pod c-o ducea,
La pod c-ajungea,
La pod de arama,
De nu-l bagi in seama,
Si, pod cand trecea,
Pod ca zornaia,
Pod se cletina,
Ca n-a mai vazut,
Nici n-a cunoscut,
Ca n-a auzit,
Nici n-a pomenit
Sa ia sor` pe frate
Si frate pe sor`.
Floare, s-o lalea,
Podul cand trecea,
Pe pod cand mergea
Catre manastire
Pentru pomenire
Si la cununie
Sa-i fie sotie,
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
S-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Din gura-i zicea
S-astfel graia:
- Frate, fratioare,
Puternice Soare,
Ia mai spune-mi: Oare
Und` s-a mai vazut
Si s-a cunoscut,
Und` s-a auzit
Si s-a pomenit
Mirele d-a dreapta,
Mireasa-nainte?
Ci mi-a fost s-o fi
Si s-o pomeni
Mirele-nainte,
Mireasa d-a stanga!
Puternicul Soare,
Puternic si mare,
De man-o lasa,
Nainte-i trecea,
Iar ea, vai de ea,
Asea de-mi vedea,
Cruce ca-si facea,
In mare sarea
Si mi se-neca.
Domnul se-ndura:
Mreana c-o facea.
Soarele-mi vedea
Si inmarmurea,
Si se vaieta,
Navodari chema,
Navod aducea
Si-n mare-l baga;
Multi galbeni ca da
Sa-i scoata dalba.
Lupta ce-mi lupta
In desert erea,
Ca ei n-o gasea
Si n-o mai prindea;
Făr` de... ce-mi scotea
Si-n navod tragea?
O mreana de mare
Cu solzii de zare.
Pe mal d-o scotea,
Pe mal d-o zvarlea,
Sfinti din cer vedea,
Jos se scobora,
`N palme c-o lua
Si mi-o curata,
Si mi-o tot freca,
Solzii de-i cadea,
Si-n cer mi-o zvarlea.
Colo, mos Adam
Si cu maica Iova,
Unde mi-o vedea,
Ei, mare, ca-mi sta
De mi-o sclivisea,
Nume ca-i dedea,
Luna mi-o chema.
Iar ea, vai de ea,
Mare,-ngenunchea,
Lacrami ca varsa,
Pe Domnul ruga.
Domn c-o auzea,
Domn c-o asculta,
Din gura-mi graia
Si mi-i osandea:
"Lumea cat o fi
Si s-o pomeni,
Nu va-ti intalni
Nici noapte, nici zi;
Soare cand o sta
Catre rasarit,
Luna s-o vedea
Tot catre sfintit;
Luna d-o luci
Catre rasarit,
Soarele mi-o fi
Tot catre sfintit!"
Si d-atunci se trase,
Si d-atunci ramase,
Lumea cat o fi
Si s-o pomeni,
Ca ei se gonesc
Si nu se-ntalnesc:
Luna cand luceste,
Soarele sfinteste;
Soare cand rasare,
Luna intra-n mare.

folclor românesc
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Babe!

Babe!Acum,sa-ti spun m-am hotarat
Sa-ti spun,ceva,ce pentru mine-i sfant
Te rog,adu-ti aminte cand ne-am cunoscut
Cand pentru prima oara,noi doi ne-am vazut
Cand privirea mea,s-a intalnit cu-a ta
De atunci tot sper ca vei fi a mea
Iar in acea seara cand noi am dansat
Ochii tai stralucitoari m-au hipnotizat
In acel moment,eram cam pripit
Nici nu mi-am dat seama,ca-s indragostit
De vrei sa fi cu mine si daca ma iubesti
Sa zburam impreuna spre inaltimi ceresti
Si sa plutim departe-n lumea din povesti
Sa-ti arat dragostea cea adevarata
Sa-ti daruiesc atunci inima mea toata
Babe!Tu esti pentru mine,simbolu fericirii
Inimile noastre,sunt simbolu iubirii
Craiasa vietii mele,de vrei sa fi a mea
Iti jur ca vom privi de-aproape stelele si luna
Ca ne vom plimba pe cer cu corul mare
Si vom vedea Pamantul,ca pe-o stea in departare
Cu o simpla imbratisare,poti sa ma cuceresti
Iar eu simt tot mai tare,cat de draga-mi esti
Si tot ceea ce vreau,e sa ma iubesti.

poezie de Marius Vintilă
Adăugat de Marius Vintilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninsoarea s-a înteţit aşa de tare încât, de deasă ce era, băieţaşul nu-şi mai vedea nici mâinile. Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar să se desprindă de sania cea mare, dar n-a izbutit; săniuţa alerga ca vântul. A început să strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu şi sania aluneca tot mai iute. Deodată a simţit o hurducătură, de parcă ar fi trecut peste şanţuri şi garduri. Karl s-a speriat cumplit şi a încercat să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-şi mai aducea aminte decât tabla înmulţirii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pod la cer

Nu mai cred şi nu mai sper,
C-ar putea fi ctitorit,
De vre-un demon iscusit,
Pod de piatră pân-la cer...

Nu mai vânt şi nu furtună,
C-ar putea, o zburătoare,
Viscol a lega cu boare,
Pod de aer pân-la lună...

Nu mai of şi nu mai vai,
Că vreun faur oarecare,
Ar tivi din râu şi mare,
Pod de apă pân-la rai...

Nu mai vis şi nu mai cânt,
Că destinul se răsfaţă,
Noapte cununând cu gheaţă,
Pod de rece, sub pământ...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra ta

Sa-not din umbra ta, in apa care
— preacredincioasa — scalda trupul tau si curge-n pulberi in amiaza mare cum, la picioarele lui
Dumnezeu,
a curs, in rai, cand pentru prima data
mai grea ca aerul, dupa sarut,
te-ai ridicat din iarba, arsa toata,
si hieruvlmilor li s-a parut
ca se mai naste-o stea, in timp ce mie,
orbit de-un soare ce-mi spune ca-s gol,
strigandu-te, umbland pe-o iarba vie,

mi se parea ca las sub talpi parjol ;
si tremuram si hohoteam si duhuri
arzandu-se de noi cadeau din zbor,
si se nasteau, mereu mai jos, vazduhuri ;
si tot mai grei, prin limpezimea lor,
noi coboram imbratisati, si apa
divina iti curgea necontenit
pe sold, si ti se umezise pleoapa ;
si apa-ntr-un tarziu ne-a izbavit
pe amandoi de stralucirea noastra,
si s-a oprit alaturi, si-adasta
fidela, racoroasa si albastra
Si am stiut atunci ca-i umbra ta.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sint un pod

Sint un pod peste riu,
Catre tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.

Acest riu nemilos
Ma va sparge-n bucati,
Starea mea o-nteleg,
Dar si tu seama da-ti.

Sint un pod peste riu,
Pe pilonii mei tristi,
Catre tine mereu,
Insa tu nu existi.

Nu-ntelegi ca mi-e greu,
Ca mi-e frig si urat,
Sint greoi si sint fix,
Sint un pod si atat.

Unde-apuc sa ma duc
Sunt silit sa raman
Ca miroase a fier,
Ca miroase a fin.

Si deodata-nteleg
Ca sint trist in zadar,
Pe pilonii mei tristi
Ma cuprind si tresar.

Tu simti tot ce simt eu,
Ba mai grav, ba mai mult,
Plansul tau permanent
Il preiau si il ascult.

Si dau parca ecou
Si vibrez in alt mod,
In picioare calcat
Ca un om, ca un pod.

Sint un pod peste riu,
Sint un pod peste mers,
Cite vanturi m-au scris,
Cite ploi m-au tot sters.

Dar tu nu esti pe mal,
Dar tu nu esti cu ei,
Dar tu nu ma strivesti,
Tu ma tii si ma bei.

Sint un pod ridicat
Peste-un riu incomod,
Sint un pod, esti un riu,
Esti un riu, sunt un pod.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Sunt un om liber
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

Pe ce Te-am cunoscut? Nu Te-am vazut
Si nu Te-am auzit; dar am stiut
Ca Tu erai Acela… N-am simtit
Nici falfairea hainei; neclintit
Era in casa totul si inecat
In bezna, cand deodata s-a miscat
Ceva, dar n-am stiut: in mine fu
Miscare, sau in juru-mi. Stiu ca Tu
Ai fost Acela. Nu, n-ai stralucit
In slava mare, nici nu Te-ai ivit
Sa-mi dai sa-ti pipai urmele de cuiu.
Dar Te-am simtit si n-as putea sa spuiu,
Cum ai venit si iarasi, cum Te-ai dus.
Simteam ca o putere de nespus
Ma-nvaluie, rapindu-mi suflul tot
Al vietii in varteju-i. Cum nu pot
Sa scriu, pe ce Te-am cunoscut? Orbit,
Tot sufletul imi tace ca un schit…
Pe ce cunosti ca-i zi, chiar de nu vezi,
Si stii ca-i noapte, chiar daca veghezi?
Putea-voi sa gasesc vreun de-al Tau,
Cand gandul, ametit, se pierde-n hau,
Si-n minte-abia de pot sa-l mai cuprind?
Ce punte pana la Tine voi sa-ntind,
Pe care Tu sa vii, senin in jos?
Eu te-am simtit asa de luminos
Ca n-am putut sa vad. O vreme-am stat
Cu ochii-nchisi ca moarta. Nemiscat
Ai stat si Tu in mine, undeva,
Si eu in Tine. Dragostea era
Aceasta neclintire? Nu mai stiu…
Dar mi se pare lumea un pustiu
Si ziua, intuneric nesfarsit,
De cand in noapte, Doamne, Te-am simtit,
Atat de-aproape. Dragostea era?
Stateam pierduta-n Tine, undeva,
Invaluita cald in Dumnezeu …
Si Tu erai in mine, Doamne-al meu!

poezie de Zorica Zlatcu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regasirea din vis

Se intalnira intr-o zi ploioasa,
cand soarele uitase sa rasara
si soarta hotarase ca atunci
acele doua inimi sa tresara.

el ii vorbi cu inima deschisa,
fara a se gandi daca mai are rost
sa jure iar credinta si iubire
pentru ceva ce mai demult a fost.

dar totusi a-ncercat s-o tin-aproape
in lumea lui si-n inima-i umbrita,
parea mai sincer ca oricand,
dorea ca ea sa stie ca-i iubita.

"trec ani in sir pierduti in fum,
dar inca te iubesc, desi mi-e greu s-o spun;
ma vad mereu parca purtat de-o stea
punandu-ti mana calda-n mana mea
si noi zburam in zarea-ndepartata,
fara sa ne gandim ca vom veni vreodata
aici, acasa, in aste vremuri grele,
mai bine tac, hai sa uitam de ele
si sa zburam departe asa cum ne dorim
si tot timpul pereche, tot timpul noi sa fim."

ea-l asculta timida si tacuta,
fara sa stie ce sa creada,
dar inima-i dicta:"-iubeste
si lasa lucru-acesta sa se vada".

si s-a supus intregii ei fiinte
si s-a lasat purtata iar de valuri
ca mai demult cand impreuna
visau la marile-idealuri.

"inchid ochii si curg lacrimi
pe-ai mei obraji umbriti de vise,
te vreau aici, mi-e dor de tine,
te vad sub pleoapele-mi inchise.

suntem pe-un munte singuratic
si tu ma tii in brate strans,
emotii mari ne coplesesc
de fericire si de plans.

si totusi stiu ca este vis,
dar cred in el, e visul meu,
mi-e teama sa-mi deschid iar ochii,
mi-e teama si imi este greu."

dar totusi si-a deschis iar ochii
si lacrimile-i impanzira,
vazu ca ii era aproape
si parca nu mai auzira.

era o liniste deplina-n noapte
iar norii parca-ncet plecau,
tocmai atunci cand acei doi
spre infinit usor zburau.

poezie de Marta Carmen Ioana
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel

1. Te-am iubit si poate inca...
Ti-am slujit si-as vrea sa nu...
Sufletu-mi se prinde-n stanca-
-Sa-ntelegi as vrea ca tu...

2. Intr-o zi visat-am ca...
Si-am zambit in zbor ferice.
Un sarut voit-am sa...
Dar visu-mi in iad se stinge...

3. Intreband din ochi in ochi,
M-am izbit de crudul "dar"...
Sa cred nu pot in deochi...
Sa zambesc cand plang nu s-ar...

4. Inima-n doua mi-o tai,
Caci e prea mare sa fie...
Jumatate n-o s-o mai....
Cealalta mi-o tin doar mie...

5. Imi doresc sa uit cuvinte:
"Da", "nu, "poate", "inca", "nu stiu";
Amintindu-mi nu vreau sa te...
Uitand tot mi-e greu sa nu fiu...

6. Nu-nteleg nici eu cum pot
Nici de ce, nici cand, nici cum...
Din minte vreau sa te scot,
Din suflet nu pot oricum...

7. Jucat-am un joc ca sa...
Am cazut caci n-am stiut...
Chinuind prea mult sa iasa,
Pierzi si ce nu ai avut...

8. Si-acum vreau inima-mi de...
Caci in doua viata n-are.
Iubind vreau sa nu mai te...
Ci s-alerg prin ploi si soare...

poezie de Gabriela Chişcari (15 noiembrie 2008)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia

Mari poeti, de-a lungul vremii, au asemanat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeita, cu scanteie, cu o apa, c-o papusa
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamana c-o usa.
Usa catre fericire, usa catre mangaiere
Usa ce spre taine duce galopand... luna de miere.
Usa catre inrobire, usa jugului etern
Usa care-ti deschide perspectiva spre infern.
De, dar ca s-ajungi sa intri, e-o problema delicata
Fiindca mai intai de toate, usa trebuie descuiata.
Si treaba se face bine si devine fericita
Nu cu cheia la-ntamplare, ci cu cheia potrivita,
Cheia ei originala, orice usa-n lumea asta
Dupa nunta si traditie are cheia ei si... basta!
Dar de iei un gen de usa, simpla, dubla sau de tei
Si-ai sa vezi ca merg la dansa doua sau mai multe chei
Stai, n-o sparge cu toporul, nu tipa, nu fa scandal
Ia-ti mai bine portofelul si te du la tribunal.
Ca sa-ti iei o alta usa, liber trebuie sa fii
Si-asta costa, dupa leafa, de la 3 la 7 mii!
Cand alegi o usa noua, trebuie s-o faci cu arta
Sa n-aiba, Doamne fereste, broasca defecta, sparta...
Ca broasca atat e buna pana n-a scapat la chei,
Ca pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei
E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa
Te trezesti ca-i sare smaltul, ori se sparge, ori se crapa
Usa este ca gaina, ca abia cand e batrana
Mai matura si mai coapta, face supa cea mai buna.
Da, dar care om in viata nu si-a spus in gandul lui:
"Da-o dracului de supa, vreau un piciorus de pui"?
Usa este ca un loto, zice pustiului un tata
Nu e nici o diferenta - dai un ban mai tragi odata
insa, dragul tatii, afla, nu tine cat vesnicia,
Ca exagerand cu joaca, ti se strica jucaria.
Am vazut o usa care a trait in viata toata
Ca o sfanta cuvioasa, si-a murit nedescuiata
A urlat la dansa cerul, cu o voce ca de crai:
Hei, stafie ingalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scandura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot incuiata.
Ce te temi mereu de usa! o sa-mi spuneti cu temei!
Habar n-am: Bun! Perfect!
Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gandul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia.
Si exista chei... O groaza, cati barbati, atatea chei,
Ca de cand e lumea lume, cheile le tin la ei.
Unele sunt lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.
Principalul nu-i marimea, important - la orice usa -
E sa se lovesca cheia si sa fie... jucausa.
Sa nu se-ndoaie-n broasca si sa tina la-nvartit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,
De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,
Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Cheia de la TURNUL LONDREI sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele
Tu te chinui toata viata cu o cheie de... sardele!
Merge ea cat merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel, pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!
Geaba-ncerci, geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!
Sunt atitea chei pe lume, cheia "SOL " si cheia " FA ",
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.
Si... zicand cum zic batranii... la o tinerete noua,
Zici... privindu-ti... amintirea...
"AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA! "

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Carmen Daniela Deas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Radul

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân' ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!"

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iona şi kikayonul

Când Domnul l-a trimis
În misiunea sa de profet
Iona s-a îmbarcat la Iope
Să fugă departe la Tarsis.
S-a acuns în cală şi s-a culcat
Ca un fiu risipitor şi nepăsător
Faţă de harul primit.
Precum un copil dezmierdat
S-a lăsat apoi aruncat în mare
Într-un un roller coaster marin,
Care l-a urcat pe talazuri înalte
Si l-a coborât la temeliile munţilor,
Iar el s-a speriat de moarte,
Încât trei minute au părut
Trei zile şi trei nopţi nesfârşite;
A strigat şi s-a rugat către Domnul,
Şi a promis că va fi ascultător,
Că va împlini toate făgăduinţele
Dacă se va vedea acasă,
La tempul cel sfânt!
Mila lui Dumnezeul l-a salvat,
Iar Iona şi-a spus tăios profeţia
Îngrozind cu moartea pe niniveni.
Dar profeţia lui nu s-a împlinit,
Căci Domnul s-a îndurat
De ceilalţi copii, care nu ştiau
Să deosebească dreapta de stânga lor.
Iona s-a îmbufnat, s-a supărat
Şi n-a vrut să se întoarcă acasă,
Dând din picioare în plin soare.
Atunci, Dumnezeu i-a dăruit
Un kikayon colorat şi umbros,
De care Iona s-a bucurat,
Dar tot capricios a rămas.
Văzând că este un copil
Alintat, Domnul i-a luat
Kikayonul şi l-a certat!

poezie de David Daniel Adam (24 august 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogatii din asta lume

Bogatii din asta lume
Ca in Pilda lui Isus
Cu "Bogatul si saracul"
Cat de adevarate azi is.

Bogatii aduna avere
Si tot nu le mai ajung.
Au case-n orase, sate
Si-o gramada de masini.

Schimba case si masini
Parca schimba un car cu fan
Bat pamantu-n lung si-n lat
Dar azi vai de cel sarac,

Cum era si altadat'
Multi nu au azi ce manca
Ar merge si ar lucra
Dar unde? caci ei ar vrea.

Unii adun, mereu adun
Ei se uita caci n-au cum
Caci unde lucrau odata
Voi le-ati pus lacat la poarta.

Nu au casa si confort
Copiii plangand adorm.
Ar manca sa creasca mari
Dar banii sunt la cei tari.

Multii incearca sa traiasca
Parasind chiar tara noastra.
Stati bogati si va ganditi
Caci tot ce veti aduna

Pe pamant le veti lasa,
Iar cand vine judecata
Iadul va va fi rasplata
Caci mila nu ati avut,

Ati facut tot ce ati vrut.
Nu l-ati vrut pe Dumnezeu
Nici jertfa Fiului Sau
Sa fiti iertati prin harul Sau.

Atunci va va parea rau
Ca bogatu-n cazul sau
Saracu-a fi in ceruri sus
Ca a ascultat de Isus,

Colo-n sanul lui Avraam
E locul celui sarman
Care atuncea cand traia
Domnului mult se ruga.
AMIN

poezie de Elena Fărăgău
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epistola lui Ştefan cel Mare

Pentr-un blid vai de merinde
ţara astăzi iar se vinde

Pentr-un boţ de mămăligă
din mormânt Ştefan ne strigă

Moldoveni de peste tot
să le-o dăm iar peste bot

Că tot cară şi iar cară
de ne-au făcut de ocară

Că ne-au scos vai la mezat
şi-al copiilor scuipat

Şi ne-ar vinde de-ar putea
şi roua de la cişmea

Ca toamna când s-o culeagă
zădărnicia-i întreagă

Ca puful de păpădie
tot mai cald o să ne fie

Cât o fi iarna de lungă
brânza lunii să ne-ajungă

Şi-o să vină primăvara
când o face brânză cioara

Şi ne-o da miere cioroiul
hai pe cai tătari şi roiul

poezie de Costel Zăgan din Doine de (s)pus la rană (10 iulie 2012)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plange!

Citesc in ochii ei durere,
Si ma gandesc ca nu-i de-ajuns
Sa aiba atat de multe daruri,
In sufletu-i de nepatruns.

Mai trebuie si-un strop de soare,
Sa-i incalzeasca inima,
O picatura de iubire,
Sa schimbe-n bine viata sa.

De-ar intelege ca in viata,
Trebuie s-astepti si sa iubesti,
De maine viata ei s-ar umple
De fericire, ca-n povesti...

Dar cand ai varsta tineretii,
Si viata e la inceput,
Ai vrea sa schimbi marea cu muntii,
Sa faci ce nimeni n-a facut.

"Copila mea, iubirea mea,
Asteapta si nadajduieste,
Si vei vedea ca rand pe rand,
Tot ce-ti doresti, se implineste.

Nu-ti frange aripile-n zbor,
Ca zborul tau se intrerupe,
Planeaza sigur si usor
Si calea dreapta nu se rupe.

Ai suferit prea mult, deodata,
Din lacrimi poti face ocean,
Dar nu uita ce-a spus odata,
El, inteleptul indian.

Tagore a spus ca fiecare,
Isi are suferinta lui,
Si-a lui din toate-i cea mai mare,
Mai mare nu-i a nimanui.

Ca orice om spune astfel,
Si-n felul lui are dreptate.
Dar nu uita copila mea,
Si lectia de demnitate."

poezie de Iulia Comaniciu
Adăugat de Iulia Comaniciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeu ...

Din stropi de ploi şi raze blonde
Şi din lumini de nepătruns,
Un curcubeu cu forme ronde
Până pe pajişte-a ajuns.
Un pod din picuri şi culoare
Stă răstignit pe cer senin.
Cine îl construise oare?!
Era zidit din ploi şi soare?!
Cine-l vopsise-n graba mare?!
Astfel de întrebări îmi vin...
Dar nici n-am apucat prea bine
Să caut la-ntrebări răspuns,
Că podul meu, numai ruine,
În nori de spumă s-a ascuns.
Chiar ţi-aş fi dat o întâlnire,
Iubita mea cu ochi căprui,
Dar podul meu e-o nălucire-
Mai ia-l acum de unde nu-i!...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halebarda

Inghesuiala in troleibuz,
Balamuc mare,
Oameni cu pachete in brate,
Cu microbi
Si, cum stau eu pe scaun,
In spatele meu,
Un mos cu o cazma-
Naiba stie la ce-i trebuie s-o care acasa.
O tine de coada ca pe-o halebarda
La usa cortului imparatesc.
E batran mosul de cand lumea,
Are o pata mare pe ochiul drept,
Ii mai tremura si man ape deasupra.
“Asta acum o sa-mi scape cazmaua in cap-
Ma gandesc, lua-l-ar dracu!”
El e un mosulica simpatico de altfel,
Politicos,
Vorbaret chiar.
Zice:” Nici o grija, tin cu strasnicie de afurisita asta de cazma.”
Si cu toate astea, din cand in cand o scapa: poc,poc, poc!
Trei sferturi din pasageri au fost deja bubuiti.
Mosul continua sa scape cazmaua,
S-o blesteme sis a-si ceara scuze.
“Sunt neputincios, pacatele mele,
Dar n-aveti nici o grija,
Va rog frumos sa nu va alarmati,
Afurisita asta de cazma n-o sa-mi mai scape
Acum si-n vecii vecilor.
Nu vedeti ce strans o tin?”
Si tocmai atunci- pleosc!
Drumul e plin de gropi,
Hurducaturile sunt hurducaturi.
Si soferul asta nici nu observa,
El isi face cursa si ce sa-l intereseze:
Duce pasagerii vii sau pasagerii morti- tot aia!
Altfel nu-mi explic de ce nu opreste niciodata
In nici o statie,
De ce nu face o halta,
Am putea sa-l dam jos pe criminalul asta ramolit,
Mai ales ca, dupa cate observ,
i-a cam lichidat pe toti,
si acum s-a protapit chiar in spatele meu
cu halebarda lui –
“Sofer, hei sofer!”
Dar te mai poate auzi cineva?
Autobuzul merge, poate are plan sa mearga pana la capat.
Hurducaturile se intetesc,
Mosul a si intrat in vorba cu mine,
E din ce in ce mai politicos
Si incepem sa discutam despre vreme.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un pod

Sunt un pod peste râu,
Către tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.

Acest râu nemilos
Mă va sparge-n bucati,
Starea mea o-nţeleg,
Dar şi tu seama dă-ţi.

Sunt un pod peste râu,
Pe pilonii mei trişti,
Către tine mereu,
Insă tu nu exişti.

Nu-nţelegi că mi-e greu,
Că mi-e frig şi urât,
Sint greoi şi sunt fix,
Sunt un pod şi atât.

Unde-apuc să mă duc
Sunt silit să rămân
Că miroase a fier,
Că miroase a fân.

Şi deodată-nţeleg
Că sunt trist în zadar,
Pe pilonii mei trişti
Mă cuprind şi tresar.

Tu simţi tot ce simt eu,
Ba mai grav, ba mai mult,
Plânsul tău permanent
Il preiau şi-l ascult.

Şi dau parcă ecou
Şi vibrez în alt mod,
În picioare călcat
Ca un om, ca un pod.

Sunt un pod peste râu,
Sunt un pod peste mers,
Câte vânturi m-au scris,
Câte ploi m-au tot şters.

Dar tu nu eşti pe mal,
Dar tu nu eşti cu ei,
Dar tu nu mă striveşti,
Tu mă ţii şi mă bei.

Sunt un pod ridicat
Peste-un râu incomod,
Sunt un pod, eşti un râu,
Eşti un râu, sunt un pod.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apare iar

Apare iar in viata mea,
E mai frumoasa ca oricand,
Si daca stiu ca n-am s-o iert,
De ce o am mereu in gand?

E mai inalta, recunosc,
Si paru-l are-un pic mai mare,
Dar inca simt ca n-o cunosc,
Sa fie ea aceeasi oare?

Zambetul ei sa fie fals?
Iubirea sa fi fost o gluma,
Ori ma iubeste in secret,
Si mama ei asa o-ndruma...

Sunt eu mai mic, si asta este?
Motivul tristei despartiri,
Iubirea sta pe centimetri,
Sau se cladeste prin trairi?

Astept, privesc, si iar astept,
Sa inteleg macar un gram,
Din tot ce ni s-a intamplat,
O explicatie sa am.

Azi am trecut pe langa dansa,
Eu i-am zambit, ea mi-a zambit,
Eu am simtit un dor puternic,
Dar oare ea ce a simtit?

Nu as ierta o despartire
Fara motiv, fara cuvant,
Si totusi aceasta iubire
N-o pot lasa sa piara-n vant.

Apare iar in viata mea,
E mai frumoasa ca oricand,
Si daca stiu ca n-am s-o iert,
De ce o am mereu in gand?

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Ilenuţei

Verde, verde viorea
Avea Leana fii avea
Trei feciori şi-o fată mare
De ei Leana-i mândră tare.
Trei feciori ca nişte zmei
Cu drag să te uiţi la ei
Şi-o copilă râzătoare
Subţirea şi cântătoare
Ruptă din rază de soare.
Câţi feciori erau în ţară
Toţi au venit să o ceară
Însă Leana cu mirare

Răspundea la fiecare,
Că Ileana-i tinerea
Şi-ncă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Doi feciori din altă ţară
Pe Ileana o curtară
Şi fata cum îi vedea
Mumei sale aşa-i zicea:
-Vezi iubită mumă-a mea,
Din voinicii-aceştia doi
Care au venit la noi
Mie-mi place unul tare
La mers şi la căutare,
Că e nalt şi subţirel
Şi m-oi duce după el.
-Draga mea Ileană, fată
Să fii aşa-ndepărtată
Dor de tine să m-apuce
La mine cin' te-o aduce.
Doi din fiii ei striga:
-Pe Ileana n-o vom da,
Iar copilul cel mai mic
Constantin, copil voinic
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zicea mumei sale:
-Nu eşti mumă cu dreptate
Nici la soră, nici la frate,
Doară noi suntem trei fraţi
Şi crescuţi ca brazii-nalţi,
Noi o vom putea aduce
Pe Ileana ta cea dulce.
Leana pe gânduri nu sta
Pe Ileana mărita,
Măritată, măritată
Într-o ţară-ndepărtată
N-o a vedea niciodată
Şi-o dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ

Şi de-atâta greutate
Mureau oamenii prin sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Ilenei frăţiori.
Leana singură rămasă
Fără de feciori în casă
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând:
-Dragii mei de-al vostru dor
Stau la gând să mă omor,
Iară tu scumpa mea fată
De n-ai fi îndepărtată
Tu mai ajuta pe mine
Eu m-aş bucura de tine
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi aş mai uita de dor.
Dar să fie blestemat
Cine te-a îndepărtat.
Constantine, Constantine
Blestemat să fii de mine
Blestemat de mumă-ta
Că ai dat pe sora ta,
Fraţii tăi mie-mi striga
Pe Ileana nu om da.
Tu ai dat-o blestemate
Pe hotare-ndepărtate
Şi te blestem, blestem greu
Din tot sufleţelul meu
Pământul nu te primească
Ţărna afar' te izbească,
Că de dorul Ilenuţii
Rupt îmi este firul vieţii
Şi-aşa mâni şi alte mâni
Şi zile şi săptămâni
Şi de-atâta blestemat
Vai, blestemul s-a legat
Şi într-un amurg de seară
Constantin ieşi afară,
Afară când se afla
El din gură cuvânta:
-Duce-m-aş că muma cere
Dar n-am cal şi nici putere,
Că m-a blestemat măicuţa
C-am dat-o pe Ilenuţa,
Iar tu Doamne mă învie
Dă-mi putere astăzi mie
La Ileana duce-m-oi
Acasă aduce-oi.
Dumnezeu l-a ascultat
Putere de viu i-a dat
Şi din gură-a cuvântat:
-Sălaş mândru, sălăşel
Fă-te-un semn de căluşel
Şi tu pânză din sălaş
Fă-te un căpeneagaş
Tu cruce de la picioare
Fă-te-o coardă lucitoare.
Constantin sui călare
Şi porni în goana mare
Şi gonea şi nu glumea
Şi ca dorul se ducea
Şi căluţului zicea:
-Zboară murgule cu mine
Că-s alăturea de tine
Şi murgul ca gândul zboară
Ducând stăpânul afară
N-a fost încă bine sară
Constantin descălecară
La Ileana-n altă ţară.
Ileana cum îl vedea
Drept la el se repezea
Şi din gură cuvânta:
-Spune-mi frate Constantine
Spune-mi dacă-i rău sau bine,
Dacă mă chemi la jelane
Să mă-mbrac în negre haine
Să-mi iau cal la pinten negru
Să pornim frate de-a-ntregu.
-Să ştii că-ţi spun soro ţie
Că te chem la veselie
Fraţii noştri se-nsurară
La nuntă nu te chemară
Eu ţi-s frate mai cu dor
Şi să ştii, acum mă-nsor
Şi-am venit aici de-oi vrea
Să te iau la nunta mea.
Şi ea mândru s-a gătat
Pe cal alb a-ncălecat.
Pe cărare cum mergeau
Păsările-i urmăreau
Şi munţii prin brazi grăiau:
-De când îi soarele soare
Şi pe câmpuri floare, floare
Alelei, minune mare
Viu cu mortul pe cărare
Să meargă viul aproape
Cu cel mort ieşit din groape.
Constantin bine-auzea,
Ileana nu-nţelegea,
Auzi frate Constantine
Ce vorbesc munţii de tine?
-Lasă-i soro să vorbească
Pân' or să se prăpădească,
Ei fie cu cântecul
Noi ne păzim îmbletul.
Patru zile lungi de vară
Ei tot au călătorit
Şi puţin au odihnit
Şi-abia în a cincea zi
Când soarele răsări
Au zărit şi satul lor
Plin de negură şi dor.
Când aproape-au fost de sat
Constantin a cuvântat:
Ileană cu-al tău căluţ
O să vii mai alenuţ,
Eu cu al meu căluşor
O să merg mai tărişor
Ca să-i fac mumei de ştire
Să-ţi facă bună primire.
Nu la mumă, pe cuvânt
Ci de-a dreptul la mormânt,
La mormânt când o ajuns
El din gură-aşa o zis:
-Cal crescut din glii ierboase
Sălaş strângător de oase
Dusu-m-aţi şi m-aţi adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-aţi făcut un mare bine
Pentru mumă, pentru mine
Pentru mumă, pentru fată
Pentru mine totodată,
Iar tu Doamne, Doamne sfânt
Dă-mi iar locul din mormânt
Şi tu cal năzdrăvănaş
Schimbă-ţi trupul în sălaş
Şi tu căpeneag iubit
Fă-te pânză de-nvelit,
Iar tu coardă lucitoare
Fă-te cruce la picioare.
Pământul s-a despicat
Constantin era-ngropat..
Ileana sosea agale
Acasă nimeni în cale
Staulul stricat şi gol
Iarbă mare prin ocol,
Ea la uşă se răpede
Uşa încuiată vede
Şi începe ca să bată
La uşa cea încuiată:
-Lasă-mă măicuţă, lasă
Lasă-mă să intru-n casă,
Mumă-sa-n casă plângând
O alungă blestemând:
-Du-te-n foc şi-n câte rele
N-amărî zilele mele,
Trei feciori eu am avut
Pe tustrei i-am pus în lut
Pe tustrei i-am pus în glie
Bunul Dumnezeu să-i ţie!
Dar Ileana nu-nceta
Şi la uşă tot bătea:
-Lasă-mă, măicuţă, lasă
Lasă-mă să intru-n casă
Mumă-sa cu greu o lasă:
-Draga mea şi-a mumei floare
Nu mă-ncred că tu eşti oare
Of! că nici n-am fost visată
C-o să te mai văd vreodată.
Şi Ileana mumei spuse
Cum Constantin o aduse.
Hai, măicuţă să grăbim
La mormânt la ţintirim.
La mormânt dacă-au ajuns
Ea din gură-aşa o zis:
-Ieşi afară Constantine
Ieşi afară şi vorbeşte
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum
Vino şi ne spune acum,
Vino Constantine iar
Vino să ne vezi măcar.
-Maică dacă-mi vrei tu bine
Fă-l acuma pentru mine
Şi dezleagă-mi blestemul
Că mi-apasă sufletul.
-Dragul mumei fii iertat
Şi de blestem dezlegat,
Tu morminte nu fi rău
Sloboade-mi copilul meu.
Mormântul tot tremura
Şi prin lut aşa grăia:
-Of! Ce mumă s-a aflat
Să blasteme nevinovat,
N-aibă prapori la-ngropare
Nici popă la comândare
Şi pământul prin urgie
Să o înghită de vie...
Pământul s-o despicat
Şi pe Leana o mâncat.

folclor românesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!