Satan

Călătorind pe malul talazelor latine
L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz
Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,
Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz.

Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,
Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce.
Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce
Târâtă de vârteje-picior peste picior.

Deşi nămiez, în umbra-i, culcată peste mare
Ca dâra unei neguri în care se răsfrâng,
Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare
Din mii de candelabre aprinse din adânc.

Şi se-ntreba atuncea speranţa mea mirată:
Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş.
Oprit pe ţărmii lumii, cu-o mână-atât de lată
încât putea să joace pe deget un oraş?

Eu ridicai lopata în semn de datorie
Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut.
Scoţând pentru cinstire albastra-mi pălărie
Ca-n faţa unui rege ce trebui-cunoscut.

El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc
Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –
Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,
Răspunse Europei, orgolios, cu tifla.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ginere şahist dur cu soacra

Cum zilnic se irită ca nebuna
Şi din nimic se umflă cum e chifla,
Mereu, el peste nas îi dă cu tifla,
Făcând-o MAT pe soacră-ntotdeauna.

epigramă de Mihai Haivas din Seminţe din... dovleacul meu (2015)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog

Lângă ţărmul tristei mări
M-am oprit pe-o stâncă.
Apa tremură spre zări,
Verde şi adâncă.

Sufletu-mi, împovărat
De-o iubire moartă,
Se ridică ne-mpăcat
Şi cu el o poartă,

Cum îşi duce greu în zbor
Vulturul de mare,
Peste valuri călător,
Prada moartă-n gheare...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de stele

A căzut un fulg de nea
Şi, din zborul lui tăcut,
L-am oprit în palma mea
Să-l admir şi să-l sărut.

Era gingaş, era mic,
Iar căldura palmei mele
L-a schimbat îndată-n "pic"
Şi în lacrimă din stele.

N-am putut să-l mai privesc
Căci mi s-a prelins pe mână
Şi din cer dumnezeiesc
Ar fi devenit ţărână.

Dar eu l-am oprit din zbor
Căci vroiam să-l pun în piept
Însă plânsul său uşor
M-a făcut să mai aştept.

Trebuia să-l las să cadă,
Poate e trimis din stele,
Ca un sol, ce vrea să vadă,
Dacă am bune sau rele.

Dar în neştiinţa-mi crasă
L-am ucis şi l-a durut:
Cred că se-ntorcea acasă
Cineva de mult pierdut.

poezie de Mihu Eugenia (2 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum crucial

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată şi Dumnezeu rămâne singur

stau în mijlocul unei lumânări aprinse
şi tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni

liniştea scrijeleşte adânc

s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici
şi într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să-l rogi pe Dumnezeu
să ţină timpul în loc

eu voi privi din tăişul unei lacrimi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâng, precum castanii-n floare...

Aţi văzut cum plâng castanii lacrima de jos în sus?
Ca şi cum îşi strigă dorul de lumină, spre apus,
Îmbrăcându-se-n speranţa de-a atinge-o clipă doar
Neatinsul cer albastru, din albastrul său budoar.

Candele se-aprind pe ramuri şi mustesc a rugă flori,
Să le prindă rugăciunea, cerul pe sub subsuori.
Doar un vânticel le-mbie să se prindă bine-n ram,
Cu o şoaptă de pe lună, ca un negustat balsam.

Şi foşnesc frunzele toate, la un semn divin de-accept
Pentru lacrimile toate din copacul înţelept,
Ce trimit solie vie din adânc de rădăcini,
Unde-n lut se-ascund păcate în inelul unei vini.

Tot aşa îmi plânge-aripa, (cum castani, de jos în sus)
Ţintuită de piroane, precum trupul lui Iisus.
Doar că-i lacrimă de sânge dintr-un zbor orfan de doi-
Moartea şi-a întins un giulgiu mult prea negru peste noi.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul care a luat locul unui munte

Era acolo, cuvânt cu cuvânt,
Poemul care a luat locul unui munte.

El i-a respirat oxigenul,
Chiar şi-atunci când cartea zăcea întoarsă-n praful de pe masă.

Îi reamintea cum a avut nevoie
De un loc unde trebuia să ajungă urmându-şi propria direcţie,

Cum a reconstituit pinii,
Cum a mutat stâncile şi şi-a croit drum printre nori,

Căutând perspectiva care urma să fie cea corectă,
Unde el urma să fie perfect într-o inexplicabilă perfecţiune:

Exact acea stâncă unde inexactitatea lui
Urma să descopere, în sfârşit, panorama spre care ei năzuiseră,

Locul unde putea sta întins şi, privind în jos spre mare,
Recunoaşte unica şi singuratica lui locuinţă.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea singurătate

Am sufletul plin de clor fără tine
şi cu vorba mea am decolorat luna,
ca şi cum niciodată nu ar fi fost.
Nu ştiu cum sunt şi eu,
Doamne,
aşa albă îmi par,
încât
cuvântul meu trece ca un aer, fără
să cunoască urechile vieţii.
Trec mai departe, cântec sfânt
venit de-acum de la mine pentru tine.
Am sărit peste vorbe,
am trecut peste gânduri
şi am ajuns în sfârşit în pragul
inimii tale
şi stau şi aştept
să se deschidă poarta,
să intru în cea mai veselă
vorbă.
Mă întinerise ochiul tău crud
din care culoarea tremură verde.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Desenam alt soare peste soare
din deget în contur de cheia sol
pe linia vieţii
spre spânzurătoare
îi dirijam mişcările în gol
Iar lângă mine un munte de chitare
din coarde scufundate în alcool
scoteau dintr-o mahmură hibernare
marmotele-nvelite-n staniol...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vedea cum urcă

pe exteriorul clădirii cu nerv
folosindu-se de scara
de pe schele şi cum privea
peste acoperişurile clădirilor
spre vârful copacilor din parc
apoi în cealaltă direcţie
spre turla bisericii catolice
şi spre bulevardul bucovina
unde strălucea carosabilul ud
se vedea ca un şoim tânăr
vedea femeia cum şedea pe pat
şi sângele circula prin cameră
în căutarea unor artere sau vase
avea faţa mutilată de poezie
ochii stăteau la geam deschişi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri -
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unicorni

- un flash în slow-motion -

mă electrocutai uşor cu soarele ăla de amiază din ochii tăi
mă aduceai acasă cu vârfurile degetelor pe spatele meu
lumina din perete ne privea cuminte cum făceam focul în noi
cum făceai linişte în mine cu furtunile tale
luna se aprindea şi ea când ne simţea,
ne scânteia acoperişurile, să ne găsim mai uşor
îmi ridicai privirea din asfalt - întâi cu gloanţe în pereţi, apoi cu mâna ta în mâna mea
ca Hansel si Gretel, lăsam firimituri din noi, unul în celelalt, să ştim cum ne întoarcem spre înainte

- flash over, cut-scene -

ai uitat să-mi laşi un afterglow

tot ce e frumos se întâmplă de la nivelul ochilor în sus

poezie de Iulia Ardelean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 19.58, ajunsesem în faţă la Bibliotecă. Mi-am scos căştile din urechi cu mişcări lente şi mi-am oprit soneria ambelor telefoane. Am mai tras o dată aer în piept, adânc (nu ştiu de ce se spune că gestul ăsta are darul să te liniştească, pe mine mereu m-a ameţit rău). Am ajuns la colţul străzii, vizavi de Muzeu, acolo unde nu e trecere de pietoni şi trebuie să prinzi momentul. L-am văzut aşteptându-mă (nici nu prea aveai cum să-l ratezi), se plimba pe aleea din faţa Ateneului. Mi-am îndreptat spatele, am ridicat uşor nasul în vânt, am lăsat un autobuz să treacă prin faţa mea şi am pus primul picior pe stradă.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile îi năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. "Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic sa fie?" se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un raspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături, care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el, îl apucau furiile. O căuta totuşi şi n-o găsi. "Fireşte – gândi greierul – lăcustă şi să stea acasă – dracul a mai văzut!" Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cirip

Veniră pîlcuri de Florii,
Din Sfîntul Munte şi Ierusalim,
Cu călăuza unui serafim,
Peste prăpăstii, ape şi cîmpii.

De Paşte va trebui să fie
Praznice sfinte în Tării,
Clopote, coruri, liturghie
Şi îngeri mulţi, sute şi mii.

Doi heruvimi au tras la noi
Şi au găsit un cuib de lut
Gata făcut, bine făcut,
Cu cîlţ uşor şi scame moi.

Copiii ni s-au deşteptat
Cu stoluri în ferestre şi pridvoare,
Şi sfeşnicele s-au aflat,
Ale livezilor, aprinse cu o floare.

Văzduhul sună în viori
Subt ştreaşinile-adînci şi frînte,
Ele-a cîntare au purces din zori,
Căci oamenii-au uitat să cînte.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisip peste tot

când mă trezesc în fiecare
dimineaţă o iau de la început
scot capul din nisipul
care este în patul meu
în fiecare zi tot mai mult
tot mai sufocant
o aştept să vină în cameră
şi să mă salveze
l-am tras pe nas cu o foiţă
făcută sul cum am văzut
în filmele de duzină
apoi merg alături de ea
îmi spune că a vrut să fie
cântăreaţă şi să cânte pentru noi
stăm la malul apei
sau în jurul unui foc
ne sărutăm în paturi diferite
la baie-mi trag palme
să mă trezesc şi să scap
de nisipul din pat
i-am spus să vină în fiecare dimineaţă
să-mi scoată capul din nisip
să mă salveze şi să mă iubească
cum mă iubeşte în fiecare zi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De jos, din marginea satului, ruinele unei cetăţi romane le spuneau din ce viţă îşi trag neamul; iar în faţa lor, peste zăvoaiele de plopi şi sălcii de pe malul Dunării, se întindea câmpia, pe care, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazul, spărgând duiumul oştilor turceşti şi, ca o vijelie năprasnică, spulberând steagurile verzi de pe pământul ţării lui, gonea dâra de sânge şi de turbane risipite până-n văgăunele Balcanilor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Desa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrie

aşa cum ar bea: dacă ea
dă peste cap un deget
ar cu tărie, cu manichiura făcută

şfâşie ca fiara,-n poezie, la sol

partea bărbătească abia
culcată pe-o ureche - de...
si(n)gur de protocol -

în aer tot plămânul este vaier (?!) - gol

cu o plachetă sub bărbie, prin
oraşul de câmpie şi gablonţuri arhi
plin umblă poetu longilin: aşa

cum bea iubita sa, cum ea, sub salbe

deschide un caiet cu pătrăţele
deschide un caiet cu linii paralele
deschide un caiet. cu buze albe

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jean, plin de nelinişti, se întoarse la Paris, la sfârşitul unei frumoase şi limpezi duminici, în care soarele oblic, la capătul orizontului, lumina imensul oraş cu o intensă strălucire roşiatică. Puteai să crezi că este un soare de sânge peste o mare fără sfârşit. Geamurile a mii de ferestre scăpărau ca şi cum ar fi fost ataşate de un suflu invizibil; acoperişurile se înroşiseră asemeni unui pat de cărbune aprins. Zidurile clădirilor, părţile superioare ale monumentelor de culoarea ruginii, ardeau ca un foc scăpărător de buşteni în aerul serii care se aşternea. Era jerba finală a gigantescului buchet de purpură. Parisul în întregime ardea ca o antică pădure uscată, ridicându-se spre cer într-un zbor de păsări de foc şi de scântei.

Emile Zola în Rougon - Macquart
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!