Să mergem şi noi spre Apus

Ne duserăm, ne-ntorserăm, făcurăm şi cotitura
Întocmai cum face brusc şi iepurele săritura
Când este gata ogarul să pună laba pe el,
Să-l apuce de opinci şi... să-l scarmine niţel.
Nu mă bag în treaba asta că nu e de nasul meu.
Dacă spun că este bine şi pe urmă iese rău!...
Dacă spun că este rău şi pe urmă iese bine!...
Să spun că e bine rău, n-a zis nimeni pân' la mine,
Aşa că mă dau deoparte şi fac tot pe spectatorul.
De altfel, n-aş mai avea cum să pot face pe actorul
Şi nici chiar pe figurantul, când piesa a fost jucată
În întregime-n culise, iar cortina ridicată
Spre a se vedea finalul... Antonescu în cătuşe,
Aliaţilor de ieri dându-li-se brânci pe uşe,
În timp ce spre lumina rampei păşeşte Mihai întâi
Ce-ar fi dat o lovitură de maestru-n bătălii
Se vorbeşte în surdină de nişte forţe oculte
Pe care regele a fost obligat să le asculte
Pentru că erau ştiute aliaţilor fidele.
Nu-i clar, dar nu peste mult vom vedea ce e cu ele
Şi care din aliaţi a avut rol decisiv
În acest act curajos, calculat şi incisiv.

Serios, sincer vorbind, eram înfrânţi, bătuţi măr,
Iar soarta noastră depindea de un singur fir de păr.
Aşa că în perspectiva penultimei ofensive,
România nu avea prea multe alternative.
Ori lupta până la unul, ori depunea armele,
Ori făcea întoarcerea apucând pe urmele
Aliaţilor de ieri, ce pierdeau şi-acest război
Înghesuiţi din trei părţi, şi cu noi şi fără noi.
Sigur că cea de pe urmă este cea mai curajoasă
În acelaşi timp, fireşte, şi cea mai avantajoasă.
Ne scutea de multe pierderi, de distrugeri, umilinţe,
Recunoaşteri de greşeli şi tardivele căinţe.
În plus la ospăţul păcii o să fim poftiţi şi noi,
Deşi cu greu am fost salvaţi de la groapa de gunoi.
Aşa că încolonarea şi hai fuga după Fritzi,
Iar noi când o luăm la fugă nu mai putem fi opriţi.

Pornim din nou către sud, fără forme de paradă...
O ţinem întins la drum, când coloană, când grămadă,
Îndeamnă-îndeamnă, murguleţ
Până-n vale la Bistreţ...
Ajungând la târgul spart, cotim drumul la Pleniţa
Cu un busuioc vrăjit să descânte ţaica Miţa
Nu e nici aici nimic şi pornim în depărtare,
Ţinând valea Dunării în straşnică observare.
Ne oprim puţin la Gruia să prindem nişte vapoare
Dar noi eşuând pe mal ele plutesc sfidătoare
Strecurându-se dibaci, profitând de-a nopţii umbră,
Însă soarta ce le-aşteaptă nu poate fi decât sumbră.
Pornim iar şi mergem, mergem pân' la Turnu-Severin,
Un oraş ce-a suferit bombardamente din plin,
Un oraş făcut grămadă, făcut zob, întors pe dos...
Cât or vrea americanii pentru gestul lor frumos...
Pătrundem în defileu fără nici-o-mpotrivire
Peisajul ne desfată şi cel mai mult la privire,
Pentru faptul că-nainte se află trupe viteze
Care nu ştim cu ce preţ, reuşesc să-nainteze.
Trecem şi prin Caransebeş, lăsăm Lugojul în urmă
Mărşăluim zi şi noapte, căci cu noi nu e de glumă.
O tăiem drept spre Arad, Mureş, Curtici, frontieră...
Pe care o depăşim fără nici-o manieră.

Înaintând curajoşi, străbatem pusta maghiară
Când pe drumuri, când pe câmp, până-ntr-o zi către seară.
Vrând să intrăm într-un sat, suntem primiţi rău cu foc.
Ne mirăm, ne enervăm, însă stăm cuminţi pe loc.
Nu fusesem înştiinţaţi c-am avea duşman în faţă.
Pentru asta primeam ordin şi nelipsita povaţă
Să facem o cercetare, să luăm un dispozitiv
Şi să atacăm în forţă, scurt, rapid, operativ.
Dar noi mergem ca la nuntă, degajat, cu nepăsare,
Dezbatem mii de probleme, flecărim în gura mare
Şi-acum iată, inamic, ivit pe nepusă masă.
Dar se poate să nu fie, să ni se facă vreo farsă...
Însă, cu gloanţe şi branduri ar fi una nesărată,
Iar riposta să apară măsură neapărată.
Deocamdată ne abţinem şi raportăm înapoi,
Prin superiori fireşte, cerând instrucţiuni noi.
Soseşte chiar generalul înconjurat de colonei
Precum şi-un consilier, mult mai important ca ei.
Consultară lung o hartă, cercetară documente,
Discutară cele mai proaspete evenimente
Şi traseră concluzia că aici e o greşeală
Şi că oponenţii noştri sunt amici care se-nşeală.
Deciseră prin urmare să reluam marşul prudent,
Însă cei din depărtare ne răspunseră strident
Cu rafale şi baraj, cum scrie la ostăşie,
Ne repliem iar în grabă, că şi despre asta scrie.
Se ţine un nou consiliu, hotărârea nu-ntârzie
E destul de chibzuită şi plină de fantezie.
Se desfăşoară un drapel şi purtat cât mai vizibil
Ca semn de recunoaştere, neconvenit, dar posibil.
Gestul nu e concludent, semnul nu-i convingător,
Cei din partea cealălaltă o ţin într-una pe-a lor
Iar consiliu, iar propuneri, iar păreri şi presupuneri,
Se recurge la culoarea nevinovatei supuneri.
Un cearşaf pus în prăjină se fâlfâie insistent,
Însă nici de data asta nu suntem trataţi atent.
Mijloacele paşnice nerezolvând incidentul
Se lasă armelor puterea sa-şi spună decisiv cuvântul;
Se dă ordinul ca satul să fie luat cu asalt,
Atacat de front, de flancuri, e luat dintr-un singur salt.
Iar în el găsim amici care erau foarte siguri
Că după îmbrăcăminte nu puteam fi decât... unguri.
Se închide incidentul, compătimim pe-ngropaţi
Felicităm pe cei răniţi, încurajăm pe cei scăpaţi.

După un scurt popas aici pornim iarăşi tăvălug
Până la un sat pe Tisa ce se cheamă Tisa-Ug
Ne-nvârtim pe ici, pe acolo până când ni se fixează
Printr-un curier sosit într-o zi după amiază
Poziţie defensivă pe digul de-ncorsetare.
În zorii zilei a doua începe o bombardare
Ce n-am văzut tot războiul ca viteză şi cadenţă,
Că rămânerea sub ea era gravă imprudenţă...
Mai ales că simultan tirul de mitraliere
Amplifică haosul şi forţă o repliere
Fiecare pe cont propriu şi din iniţiativă,
Ştiind din experienţă că va urma o ofensivă.
Personal nu apucasem să intru-n dispozitiv
Cu brandurile mele, să ripostez pozitiv,
Că puşcaşii om cu om părăsesc satul grăbiţi
Luând-o razna peste câmp, fără să fie zdrobiţi
Şi nici măcar să-s-arate cineva în urma lor,
Din zăvoi apar mereu şi dispar tot cu mult zor.
Stăteam la un colţ de stradă şi priveam neliniştit
Această retragere într-un timp nepotrivit.
Şi dintr-un motiv banal, explicabil în prezent,
Fără să ştiu ce-aş putea să fac în acest moment,
Mai ales că ofiţerii, nu dădeau semne de viaţă
Şi probabil încercau să mai facă cumva faţă
Acestui moment penibil, de-acum fără rezolvare.
Dau ordin la cărucioare să fie gata de plecare,
Dar conducătorii sunt gata şi pornesc zorind căluţii,
Pentru ostaşi nu există probleme fără soluţii.
Apare şi căpitanul, părând calm şi zâmbitor,
Îmi face semn de urmare, s-aruncă-ntr-un cărucior
Şi porneşte înapoi, făcându-mi semn să mă grăbesc.

Mă mai răsucesc odată cu soldaţii să vorbesc,
Însă, culmea ironiei, în mijlocul grupului
Căzu un proiectil de brand asemenea uliului
Într-un stol de porumbei. Explodă asurzitor,
Mă doboară la pământ ca retezat de topor,
Împrăştie pe ceilalţi şi făcu linişte perfectă
Lăsându-mă ameţit, în singurătate completă.
Dintr-u-ntâi mi se păru că am piciorul amputat
Pentru că nu-l mai simţeam... apoi că e fracturat,
După durerea ce creştea, dar când încet m-am răsucit
Izbutind să mă îndrept şi să-l iau la pipăit,
Constatai că e întreg, dar că nu mai pot să-l mişc.
Mă desfac, încep masajul şi foarte greu mă ridic,
Fac nişte paşi schilodiţi, am noroc c-un beţişor
Şi pornesc şontâc la drum, din ce în ce mai uşor
Căci mergând mă înfierbânt şi m-apropii de confraţi
Ce fuseseră opriţi de ofiţeri supăraţi.
Uitasem de inamic, dar nici el nu mi-avea grija.
Trimisese proiectilul şi mă atinsese schija...
Mai departe mă priveşte că el a vrut să-mi dea fişa,
Să mă scape de război, dar nu merge chiar aşa,
Pentru că chiar colonelul, mânuind un băţ asudă
Încercând să stăvilească o retragere absurdă.
Dar e depăşit de strategie, când pe dreapta, când pe stânga,
Oamenii fiind decişi să nu-şi stăpânească fuga
Şi dispar în cimitir şi în boschetul vecin,
Deşi nu sunt urmăriţi sau bombardaţi cel puţin...
Deoarece inamicul observând retragerea,
Să facă economie încetează tragerea.
Dar, ştiu oamenii ce ştiu, simt sau presimt ei ceva
Pentru că chiar colonelul dădu un ordin aşa
"Şoseaua asfaltată, regruparea la Arad"...
Apoi sări în maşină şi dispăru după gard.

O tai drept prin nişte vii, răzbind la artilerişti
Care stăteau ca la Moşi privind peste porumbişti,
Ca să vadă comedia ce se juca trist în vale
Când trei martori oculari bucuroşi îmi ies în cale
Şi mă ia la întrebări; Cine eşti?...
De unde eşti?...
Pe la noi ce rătăceşti?...
Şi la voi ce veşti, poveşti?...
Le relatez întâmplarea şi-mi exprim nedumerirea
Că stau aşa impasibili şi nu îşi grăbesc pornirea
Spre Arad, cum se vorbeşte, făcându-i să se-nveselească
Pentru că de-azi dimineaţă ei sunt gata să pornească
Însă înspre Budapesta şi nicidecum înapoi
Posibil şi mai departe, mereu înspre locuri noi.

Solicit să mi s-arate un post de prim ajutor,
Sunt îndelung cercetat şi oblojit la picior.
N-am nimic, o lovitură la genunchi de un corp tare...
Un bandaj cu o compresă, iar pentru o evitare
A inflamării prea mult, să se repete mai des,
Să stau câtva la odihnă şi piciorul mi s-a dres.
Rămân trei zile în sat şi-apoi plec la unitate,
Pe care tot întrebând o găsesc cu greutate.

Aici fierbere, scandal, căpitanul o să fie
Trimis la Curtea Marţială, însă nimenea nu ştie
Cauza, pentru ce faptă, încă nu a transpirat...
Însă un om ca acesta trebuie ajutat.
Îl găsesc cu uşurinţă şi nu pare supărat
Că i se impută fuga, dacă nu-i adevărat.
Relatarea mea contează, e luată-n considerare,
Incidentul e închis... era cazul de clasare.
Nu folosea nimănui să se zgârme în trecut,
Aşa că din chibzuinţă toată lumea a tăcut.
Forţat de alţii să cedeze în cu totul altă parte
Inamicul ne deschide un larg drum spre mai departe.
Frontul se mişcă-nainte, toţi umplându-se de faimă
Noi suntem lăsaţi în urmă, ca cei ce-am tras mare spaimă.
Mergând în ariergardă primim multe informaţii
Şi nu mai suntem nicicum puşi în prea grele situaţii.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situaţia asta... Mă simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbarea

După lupte sângeroase pe linii consolidate
Care au durat mai mult de trei luni şi jumătate
În schimb de foc alternativ şi rare, ori simultan
Cu intenţii reciproce de-a nimici pe duşman,
A venit în sfârşit ordin să trecem şi noi la odihnă,
Adică să putem face războiul ceva mai în tihnă.
Schimbul a venit de seara, cum s-a-ntâmplat şi-alte ori,
Dar schimbarea se produce abia-n revărsat de zori
E atâta forfoteală, un nesfârşit vino-du-te
De parcă nu ne-am afla pe teribile redute.
E o figură de stil, dar nu-s decât simple gropi,
Numai c-avem în plus viaţa, şi-n minus făclii şi foc.
Inamicul, dacă-i treaz, este foarte cum se cade,
Pentru că-n aceste clipe nici un proiectil nu cade,
Nici un glonţ nu ne-spăimântă cu şuierul său sinistru
Ca şi cum ar priveghea pe un renumit ministru.

E frumos! Este sublim! Este peste-nchipuire!
Parc-a eclipsat de-odată orice gând de războire.
Aaaaa!... de-ar veni odată vremea noi şi ei să ne sculăm
Şi în ţara nimănui armele să aruncăm,
Să construim un rug gigantic în al cărui vâlvătăi
Să aruncăm pe toţi ce-au vrut şi cei ce vor mai vrea război
În gânduri şi sentimente cu toţi să fraternizăm,
Bucuria, fericirea, pacea să eternizăm.
Sunt sigur că de-am încerca, n-ar fi greu să reuşim,
Însă pân-atunci mai va şi câte-o să mai ispăşim...

Dar, dacă ne luăm cu vorba de tot ce ne interesează,
Apoi cu schimbarea asta nu terminăm nici la amiază.
"Ce unitate sunteţi voi?"... "Ce mai este nou prin ţară?"
"Vai de păcatele noastre... suntem pe-aici de an pe vară"
"Eeee, atunci sunteţi şi voi căliţi, nu din aceia cocoliţi
Luaţi-o pe-aici drept pe creastă, că-i inutil să ocoliţi.
De altfel, sectoru-i foarte bun, fiind ceva mai înainte
Cad bombe numai de la noi, iar inamicul e cuminte
Nu-şi strică marfa de război pe oameni fără căpătâi
Aşa că mergeţi fără teamă." Cu ce să-ncepem mai întâi?
Cu delimitarea, nu? Aveţi să apăraţi fâşia...
Cam... de la omul răsturnat şi pân' pe unde e cutia...
Gropi, se găsesc pe-aici destule, alegeţi şi voi ce vă place...
Sau faceţi altele... cum credeţi... că tot n-aveţi pe-aici ce face.
Aici e postul de comandă, la doi-trei paşi cele de pândă
Eşalonate înapoi şi în ordine crescândă
Sunt cele ierarhice, la care ajungi mergând pe fir,
Pe acolo-i armamentul greu... cunoaşteţi, ce să mai înşir.
A!... uitasem principalul, să ştiţi că prin apropiere
Aveţi şi ceva inamic. Ca să n-aveţi vreo plăcere
Uitaţi-vă cam peste tot şi... să ţineţi minte bine
De v-atacă, ripostaţi, să nu ne faceţi de ruşine.

Hai băieţi, luaţi boarfele şi vă ţineţi după mine
C-om vedea unde-om ajunge, la mai rău sau la mai bine"
Pornim încet, dar chiar acum, o căţea manierată
Ţine să ne onoreze c-o rafală-mprăştiată
Trase-n aer peste noi. O luăm cuminte spre vâlcea
Şi lăsăm mitraliorul să tragă cât i-o plăcea.

De altfel în acelaşi loc se-ngrămădesc toţi camarazii
Cari, ca şi noi, nici pe departe nu seamănă voinici ca brazii,
Ci, nişte oameni prăpădiţi, roşi de mizerii, dor de-acasă,
Dor de viaţă liniştită, doar de vreo fată frumoasă,
De gânduri de răzvrătire pentru schimbări cruciale,
Să nu mai fie la cheremul nici unui "MĂRIEI SALE".
"Excelenţă, domn... cutare" linge blide oarece...
Văd prea bine, dar pot spune ce mocneşte-n fiecare,
Câtă vreme toată lumea se-nvăluie în mistere,
Se-nchid în cochilie, în surâs fin şi-n tăcere...
O tăcere curioasă prevestitoare de furtună...
Dar, să lăsăm, că de va fi tot va urma vreme bună.

Nu de alta, dar momentul oferă un frumos spectacol
Ce nu se poate explica decât printr-un ciudat miracol.
Dinspre front vin înapoi ce-a mai rămas din unitate
Scăpaţi din lupte, accidente, dar cu şubredă sănătate,
Îmbrăcaţi care de care, în felurit echipament,
Posedând cu gravitate cel mai divers armament
Toate achiziţionate de la amici şi inamic
Astfel că mi-e imposibil într-un fel să identific
Faimoasa "ARMIA ROMÂNĂ" cântată de Eminescu,
Căci insistent îmi vine-n minte "Ţiganii lui Antonescu".
Şi c-această-mpestriţătură e opera unor mişei
Care-au condus România nu pentru ea, ci pentru ei.

În timpul ăsta negreşit, că frontul s-a tot depărtat
Şi treptat pe unităţi, aproape ne-am încolonat...
Mergând pe drum, pe lângă drum şi peste câmpuri fără drum,
Fără să ştim unde şi cât mergem mereu prin praf şi fum
Înaintând spre înapoi, călcând pe un pământ arid,
Mărşăluim să fim în marş, când soarele e-aşa torid...
Şi căutăm meticulos un loc strategic de odihnă
Un sat, o vale, râuleţ, o pădurice sau grădină.
Dar, toate, toate-au dispărut din mintea unui şef zănatic
Chinuit în clipa asta, precis de elementul tactic
El... trebuie să fie unul care să ştie ce şi cum,
Dar spre ghinionul nostru a dispărut tocmai acum.

A!... Iată s-a oprit coloana, căci s-a-ntâlnit c-un călăreţ
Mergând cu aer degajat de autentic plimbăreţ
Şi stranie coincidenţă, omul avea asupra sa
Un ordin foarte succint ce tocmai pe noi ne privea.
Confruntându-i conţinutul cu schiţa alăturată
Un ofiţer cunoscător în materie arată
Că locul de staţionare e chiar pe cel ce ne aflăm.
Cădem cu toţii din picioare... fireşte să mai răsuflăm,
Să ne mai revenim puţin din motivata consternare,
Lucur-nlesnit şi de sosirea marmitelor cu mâncare.
De-altfel, ce să mai vorbim, vom sta şi-ntr-un loc deschis,
Lipsit de acoperire şi procedând cu dichis
Vom face ce va trebui, ne vom descurca-ntr-un fel,
Căci războiul va decurge nu cum vrem noi, ci cum vrea el.
Şi astfel a trecut o zi, aşa că, hai să ne culcăm,
Aşa, în treacăt fie zis, mai mult pe unde apucăm.

A doua zi, om după om, în mare taină se strecoară
Într-un sat necunoscut şi fac nu pentru prima oară
Să se mai cerceteze-odată documentele primite
Şi să se constate iarăşi... că n-au fost bine-ntocmite.
A treia zi procedăm la o mică deparazitare,
A patra vine medicul şi face reinoculare,
A cincia, un preot cam spân, ce ţine-o lungă predică,
A şasea... vine generalul!... dar dintr-o mică piedică
Amână pentru următoarea şi... soseşte-ntr-adevăr
Peste alte două zile luându-ne cam în răspăr...
Ne beşteleşte fără noimă la propriu... dar... la plural,
Căci după plan urma să fim, nu aici ci... la Ural.
Aceasta sigur, se putea, nimeni nu l-ar contrazice
Dacă făcea să nu existe "fapte de arme" inamice.
El ştie bine cum că noi am vrea să fim trimişi în ţară,
Dar trebuie să fim nebuni, asta chiar nouă să ne pară
Când de-acum în două luni vom fi precis, victorioşi...
Reintrăm în bivuac nu amărâţi, ci furioşi
Pentru că de patru zile alergăm încolo-ncoace
Şi facem de zor nevoie, ce n-am vrea, ce nu ne place.
Spălăm, frecăm, cârpim, lustruim fără-ncetare,
Ne ferchezuim, ce mai, de parade militare
Ca să creadă generalul că mai avem trei vieţi în noi,
Că pe celelalte patru, ni le-a ros acest război...
Lucru ce-am vrea mai de grabă să vadă frunza de stejar,
Dar marii nedecoraţi ard, se perpelesc pe jar.
Comentăm evenimentul făcând multe presupuneri,
Ne resemnăm şi cădem în vraja tainicei supuneri.

A doua zi după asta primim program de antrenament,
Salutul, pas de defilare şi mânuiri de armament.
A treia zi ne-nchipuim cum s-ar forţa un curs de apă,
A patra zi ni s-arată practic gropi rotunde cum se sapă.
A cincia echipaţi complet simulăm o avangardă,
Însă tocmai pe-nserat vedem c-am fost duşi de zgardă,
Căci ne trezim din nou pe front... şi încă-n prima linie
Fără să fi schimbat pe nimeni, dar nimeni nu se mânie;
Bine c-a ieşit aşa şi nu s-a-ntâmplat nimic.
Priceput comandament! Cum se cade inamic!...
Nazurile unui şi-alt, n-au nici un rost şi nici nu ţin,
Aşa că ce tura-vura... haideţi să dormim puţin.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Salut, Luci. Ce mai faci? Cum te simţi?
Lucian: Mihai... Nu ştiu ce ţi-aş putea spune. N-am cuvinte... Ştiu că eşti supărat, că sunt vinovat, că n-am nici o scuză, că am fost un idiot, un cretin fără pereche şi nu mă aştept la înţelegere din partea ta, dar...
Mihai: Nu, Luci; încetează! Nu de asta am venit aici. M-ai auzit pe mine reproşându-ţi ceva? Nu vreau să te acuz de nimic şi nici nu trebuie să te scuzi faţă de mine. Am înţeles că n-ai avut intenţii neserioase şi-mi pare rău pentru ceea ce ţi-am spus atunci. Regret... Altfel spus, nu aveam motive întemeiate să fiu supărat pe tine, nici n-aş avea de ce să te iert şi sunt dispus să uit totul. Să lăsăm în urmă ce a fost. Nu vreau decât să te ştiu bine.
Lucian: Adevărat?!
Mihai: Sigur. Prieteni, nu?!
Lucian: Sigur, rămânem prieteni. Mă bucur că ai venit să mă vezi. Dar cum de te-ai răzgândit? Ultima oară când ne-am văzut, păreai foarte supărat. Spuneai că până atunci am fost mereu un exemplu demn de urmat pentru tine, un fel de idol pe care-l admirai, însă după ceea ce s-a întâmplat, ţi-ai schimbat brusc părerea; mai spuneai să-mi fie ruşine şi crede-mă, chiar mi-era, normal, fără să-mi fi spus tu... Şi mai ziceai că te-am dezamăgit şi că-ţi pare rău pentru mine. În plus, că dacă n-ai fi ţinut cont de respectul pe care mi-l purtai, mi-ai fi tras cel puţin un pumn zdravăn, pe care sigur l-aş fi meritat.
Mihai: Ştiu ce-am spus atunci... N-ai uitat? Parcă ai fi înregistrat totul pe bandă.
Lucian: Nu puteam uita. M-a afectat foarte mult. Nu puteam suporta gândul că aş pierde prietenia ta. A fost îngrozitor. Doream să nu mă gândesc, dar nu reuşeam. M-a durut mult mai tare decât pumnul acela zdravăn, pe care l-aş fi meritat.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
Lucian: Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ţi dai singură seama care ar fi răspunsul. Şi eu fac acelaşi lucru.
Lia: Ce vrei să spui?
Lucian: Nimic. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
Lia: Nici n-am s-o fac. Pentru că aşa suntem chit.
Lucian: Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aş spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... Să trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?! Cred că putem pleca spre munţi acum.
Lia: Mai mergem?
Lucian: Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie să afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, aşa cum am stabilit. Şi pentru că am întârziat puţin cu discuţia asta, o să luăm un avion din apropiere. Ştiu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
Lia: Desigur.
Lucian: Bine, Mata Hari. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine să accepţi compania unui Don Juan?
Lia: Luci, nu-i de glumit!
Lucian: Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci şi altădată pe spionul. Rişti să fii descoperită.
Lia: Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învăţătură de minte!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La strâmtoare

Nu s-a-nfăptuit minunea, nu s-a confirmat speranţa
Afirmate-şi-aşteptate cert, cu toată siguranţa.
Arma, armele secrete adesea profetic promise
Şi-n nădejdea cărora, prin metode nepermise
Au pornit acest război, fiind convinşi cu fermitate
Că e-nainte de-a-ncepe câştigat pe jumătate,
Micile piedici umane fiind fără-nsemnătate
Şi chiar neintrând în calcul... încă n-au fost inventate.
Iar războiul e aproape... s-a-ntors de unde a plecat.
Ce fac nemţii îi priveşte... au găsit ce-au căutat.
Vorba e... ce facem noi? Ce am putea fi în stare?
Să luptăm până la unul... sau să ne cerem iertare?
Să luptăm... însă cu ce?... Cu piepturile nu mai ţine...
Mai ales că inamicul e dotat atât de bine.
Şi apoi pentru aceasta, trebuie mari efective,
Ori, noi, în realitate, le avem mai mult fictive.
Trei sferturi din mobilizabili sunt mobilizaţi pe loc,
Restul, corp operativ, zvârliţi fără milă-n foc
Ca să apere pe primii, plasaţi pe unde-au putut
Indiferent dacă pe-acolo au sau nu ceva de făcut.
Aşa a fost, e şi va fi pe acest glob atât de vitreg,
Unii primesc doar felii, iar alţii primesc întreg.
Unii sunt făcuţi să tacă, să asculte, să muncească,
Alţii numai să comande şi răstit să poruncească.

Dar, oricum e sau orice e, nu e timp de lamentare,
Până să ne dumerim, primim ordin de plecare.
Însă nu ca prima dată, cu pompă, cu defilare,
Ci în taină, pe tăcute, procedăm la îmbarcare.
Nu scriem nimic pe vagoane, nu proferăm ameninţări
Nu ne mai fălim că suntem fii bravi ai acestei ţări.
Stăm cuminţi la locul nostru, comentăm cu modestie
Admiţând că ce va fi niciodată nu se ştie.
Evităm cu dibăcie câteva bombardamente
Ne strecurăm printre convoaie, formate de evenimente
Gările sunt înţesate... trenuri cu refugiaţi,
Cu transporturi militare, muniţii, lubrefianţi,
Câteva trenuri civile... toate cerând prioritate,
Însă li se dă drum liber numai după-nsemnătate
Şi-n primul rând celor care merg pe front, cum suntem noi.
Suntem dirijaţi continuu înspre viaţa de apoi.

Debarcăm şi-o luăm pe jos, cu trenul nu se mai poate
Şi cu cât ne-apropiem, de front, le uităm pe toate.
Ni se fixează sectorul, excepţional de bun
Nici pocnitură de armă, nici un bubuit de tun.
Inamicul e departe, aşa e împrejurarea
Nu-s-aude, nu se vede... şi de-aceea... ignorarea
Stufăriş cât vezi cu ochii, în stânga şi-n faţa noastră
S-a interpus între noi ca un zid fără fereastră.
În dreapta mare lărgime şi apă atât de lată
Aruncată între noi ca oglinda fermecată.
Ne cam supără ţânţarii, mai mult de cum înserează,
Însă lupta cu ţânţarii şi frontul calm, compensează.

Se produce într-o noapte un scurt şi mic incident.
Un pândar de la o grupă ostenit sau imprudent,
Adormi în post pe armă şi se trezi luat pe sus,
Ca un miel pentru tăiere de o namilă de rus,
Cum ne relata dramatic foarte emoţionat,
După ce cu greutate povestea s-a terminat.
Poziţia alarmată de ţipătul disperat
Începu o tragere de atac adevărat.
Intervenind comandanţii, oamenii îşi vin în fire,
Însă foarte explicabil continuă să se mire,
Logic admiţându-se o singură versiune,
Anume că toată treaba a fost o incursiune.
Pentru capturări de limbi, cum se obişnuia-n trecut
Şi cum în acest război pân-acum nu s-a făcut.
Dacă n-ar fi un rus mort, nimic n-ar fi de crezut,
Mai ales că-n întuneric chiar nimic nu s-a văzut.
Câţi au fost... cum au venit... pe unde s-au strecurat...
Şi pe unde s-au retras... este lucrul de mirat.
Pentru că acest nacealnic, a fost singur, singurel,
Şi a vrut să se predea... Parcă-mi pare rău de el...
Dacă o fi fost aşa, a fost un nenorocos
Şi a dat, în încercarea-i, de un pândar somnoros.
Ne vine inima la loc şi prindem iar curaj
Stimulat de relief, care ne e în avantaj
Facem plajă ca la mare, parcă suntem în vacanţă
Ieşim în larg cu năvodul pescuind cu cutezanţă
Pân-la limita admisei ape teritoriale
Făcând apel la tehnica a priceperii locale.
Se conservă peştii mari, ţinuţi câtva timp în moare
Zvântaţi cu-ncetul la umbră şi apoi uscaţi la soare.
Se-mpachetează şi trimit, cadouri de sărbători,
La familii, la prieteni, la mărimi, la protectori,
Prin curieri speciali, oameni de încredere,
Care-şi ajută stăpânii să nu fie-n pierdere.
E moartea pe noi cât capra, după cum proverbul zice
Dar, dacă nu vrea să curgă, ceva trebuie să pice
Şi aduc la-napoiere mărfuri cu prepondere.
Şi cei mici o duc tot bine, dar din alt punct de vedere;
Riscuri mici, hrană mai bună, odihnă pe săturate,
Veligiaturişti sadea în locuri interesante.
Gaşca mijlociilor, duce viaţă pendulară,
La ordin, poruncitoare, socială, singulară.
Jocurile de noroc nu mai provoacă senzaţii
Deoarece şi-au pierdut caracterul de... distracţii...

Însă viaţa monotonă deveni plictisitoare,
Prezenţa noastră aici păru nefolositoare,
Iar pentru că inamicul ne evită într-un fel
Se găsi un firoscos să ne trimită la el.
Trimiserăm un pluton cu prudenţă strecurat
Să se ferească de smârcuri, dar şi de a fi reperat,
Să facă pe avanpostul cu rolul de alarmare,
Grijă lăudabilă, dar... şi frica este mare.
Astfel că se instalează avanposturi întărite
Ce, ca oamenii chibzuiţi se feriră să-ntărâte
Inamicul liniştit de pe cealaltă parte
Şi se menţin legături de bună vecinătate.
Fiecare-şi duce viaţa cum vrea şi are nevoie,
Se fac băi, se face plajă, se fac promenăzi în voie.
Se ia masa-n aer liber şi se spală rufăria,
Ier războiul se menţine simbolic, cu vorbăria,
Prin ameninţări hazlii şi prevestiri inocente.
Ni se reproşă că astea ar fi inconveniente,
Pactizări cu inamicul, cu înţelegeri tacite
Şi comportări dubioase de nişte oi rătăcite.

Drept urmare se dă ordin să se tragă zi şi noapte.
Raportăm executarea cum şi măsurile luate
Pentru preîntâmpinarea eventualei ripostări.
Dar inamicul nu răspunde acestei manifestări.
Nu se zbuciumă zadarnic, are planurile lui,
Mai ales că a preluat conducerea războiului;
Vedem bine că ce facem e absolut inutil.
Poate, să câştigăm timp, pentru un joc mai subtil
Pentru că de când e lumea s-a luptat pe două fronturi
Război în partidă dublă, evidenţieri de conturi
Militar şi diplomatic, fiecare în alt fel
Cu mijloace diferite, însă cu acelaşi ţel.

Vom vedea, dar, deocamdată se cam lasă cu scandal;
Au izbucnit ostilităţile în amonte şi aval.
Aşa pe neaşteptate şi în plină dimineaţă
Pe întinderea de apă, nişte nave produc ceaţă.
De sus nişte avioane mitraliază de zor
Şi aflăm că stânga-dreapta se repliază cu spor.
Suntem nişte Robinsoni de pe-o insulă izolată
Înconjurată pe trei părţi de o mare agitată.
Soseşte spre ora zece ordinul de regrupare
Urmat după patru ore de altul de apărare.
Altul de retragere, însă cu ariegardă
Vine tocmai înspre seară când toţi se retrăgeau grămadă.
Fără să ştie de ce, fără să fie forţaţi,
Fără să vadă de unde ar fi mai ameninţaţi.
Bugeacul e împânzit de unităţi vlăguite
Care-şi caută direcţii şi drumuri pe bâjbâite.

Nu este deci de mirare că scapă neobservată
O semimotorizată în derută motivată,
Compusă dintr-o trăsurică trasă de ageri trăpaşi
Urmată de o rablă Ford şi un Bemve cu ataş...
Pline ochi c-un "stat major" însoţind un colonel
Ce-şi dă seama că nimic nu mai depinde de el.
Printr-o reţea de lucrări, ne strecurăm foarte greu
Pentru că acestui grup sunt alăturat şi eu.
Şi intrăm la-nghesuială pe un drum plin de armată
Care se retrage grabnic fără a fi sfărâmată.
Legăturile sunt rupte, toţi sunt în necunoştiinţă
Şi se grăbesc să transforme retragerea în biruinţă.
Aglomerând drumurile într-o mare-nvălmăşeală,
Copleşiţi de-ngrijorare, sufocaţi de înăbuşeală.
La o cotitură bruscă, ne trezim, ucigă-l toaca
În stânga cu inamicul, iar în dreapta cu băltoaca.
Dacă pica mai devreme serveam împreună masa,
Dar aşa lăsăm ruşinea şi o luăm la sănătoasa.
Fiecare pe cont propriu, căci instinctul nu înşeală
Pierzând un batalion dintr-o enormă greşeală,
A unui tactician, dintr-o pură fantezie
Ce se dovedi că este îmbâcsit de strategie.
Bine că se lăsă noaptea şi nu mai vedem de loc...
Bine că nu ni se întâmplă să fim urmăriţi cu foc.
Bine că avem în urmă un inamic invizibil
Foarte bine că războiul şi aşa este posibil.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Bine, bine... Deci, rămăsesem singur în navă, iar în final, plictisit de atâta singurătate, am decis să ies în oraş, deşi cred că aş fi procedat mult mai bine dacă aş fi rămas în continuare liniştit în navă. Pentru că, ajuns aici, evident, am căutat-o pe Lia, însă la uşa camerei ei se afla deja Sid. Ea l-a întâmpinat zâmbitoare şi l-a invitat să intre. Însă nu au stat mult înăuntru. Iar când au ieşit, ea l-a luat de mână, ba l-a şi sărutat, deşi, e adevărat că numai pe obraz.
Maria: Deci, asta-i tot?! Doar pentru atât eşti tu atât de trist?
Lucian: Păi, ţi se pare puţin?
Maria: Sigur! Cine ştie ce au discutat ei doi în cameră, deci, l-a sărutat pe obraz în semn de recunoştinţă. Şi eu aş fi procedat la fel în locul ei, chiar dacă Nick ar fi fost de faţă în acel moment.
Lucian: Chiar ai fi procedat astfel? Şi?!
Maria: Şi nimic! Nick trebuie să înţeleagă că aşa sunt eu, am o fire năvalnică, deci, nu are motive să fie gelos, iar el este soţul meu; cât despre tine, tu ce motive ai? Să vedem! De moment ce presupun că încă nu i-ai spus nimic Liei...
Lucian: Nu, nu i-am spus nimic.
Maria: Luci, te bat! Când ai de gând să-i spui?
Lucian: Nu ştiu, blondo...
Maria: Păi, vezi?! Atunci, ce pretenţii mai ai?! Cât despre faptul că ea l-a luat de mână, nu văd nimic rău nici în asta! Şi eu te-am luat pe tine acum, nu de mână, ci de braţ, până am ajuns aici, în părculeţ.
Lucian: Serios?! Chiar m-ai luat pe mine de braţ? Tu?!
Maria: Da, pentru că te opreai după fiecare doi-trei paşi.
Lucian: Ciudat, nu-mi amintesc partea asta!
Maria: Păi, parcă erai în transă...
Lucian: Bine, e posibil să mă fi luat de braţ... Dar vezi, eu m-am plimbat de multe ori cu ea, însă numai o singură dată am luat-o de mână, iar atunci i-am cerut voie. Şi nu cred că Sid a procedat astfel. De fapt, el sigur nu i-a cerut voie, pentru că ea l-a luat pe el de mână!
Maria: Zău, Luci, te legi de orice amănunt, cât de minor ar fi el... Serios, n-ai motive să te porţi astfel!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Repet, îmi pare rău! Cred că am interpretat greşit unele lucruri şi m-am lăsat influenţat de acestea...
Lia: N-ai putea vorbi mai clar?! Ce lucruri?!
Lucian: Păi, lucruri... Însă, de curând am aflat că te-ai implicat foarte mult în realizarea cadoului meu şi îţi mulţumesc pentru asta.
Lia: Nu trebuie să-mi mulţumeşti doar mie. Se pare că eşti greşit informat. Toţi au contribuit cu ceva la realizarea lui.
Lucian: Da, ştiu. Iar celorlalţi le-am mulţumit deja. Însă ţie doream să-ţi mulţumesc separat, într-un mod deosebit decât celorlalţi.
Lia: De ce?
Lucian: Pentru că tu ai avut o contribuţie mai mare în acest sens. Şi nu încerca să negi, pentru că ştiu sigur că aşa e. Toţi ceilalţi au recunoscut deja acest lucru. Mi-au spus că te-ai zbătut foarte mult. De ce-ai făcut asta, pentru mine?
Lia: N-am făcut-o pentru tine, în mod deosebit. Însă ar trebui să-ţi dai seama că meriţi efortul.
Lucian: Adevărat?! Chiar merit?!
Lia: Evident că meriţi.
Lucian: Chiar şi după tot ceea ce am făcut în ultimul timp?
Lia: Dacă ar fi să ne luăm doar după aceste ultime fapte, atunci ai dreptate, nu prea meriţi! Însă n-ar fi fost corect să luăm în calcul doar această ultimă perioadă. Prin urmare, toţi am căzut de acord că meriţi totuşi acest cadou, pe care l-ai şi primit. În plus, demarasem deja lucrul înainte ca tu să... Nu puteam da înapoi.
Lucian: Înţeleg. Oricum, îţi mulţumesc mult. Apreciez ceea ce ai făcut pentru mine. În plus.
Lia: Ai dreptate! Chiar e adorabil.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey (la interfon): Audrey, eu sunt. Nu ştiu dacă mă auzi, dar dacă da, te rog să nu te urci în avion, te rog. Sau ştii ce, dacă te urci în avion, e în ordine pentru că o să mă faci să conduc şi să traversez ţara asta şi să stau în faţa vilei părinţilor tăi în Beverley Hills până când o să-mi vorbeşti. Pentru că trebuie să-ţi spun că îmi pare tare rău pentru tot şi pentru că nu am fost sincer cu tine întru totul şi îmi pare rău pentru înclinaţia mea pentru femeile mai în vârstă. Doar că a fost un an foarte ciudat pentru mine deoarece în timp ce voi toţi plecaţi la colegiu, eu mă chinuiam să mă menţin pe linia de plutire. Şi crede-mă, nimeni nu îţi dă hărţi pentru drumurile mai puţin umblate. Trebuie să mergi înainte şi să porneşti la drum. Dar în cele din urmă singurul lucru pe care o să-l iau cu mine, singurul lucru pe care o să mi-l amintesc din acest an eşti tu. Eşti o persoană uimitoare, Audrey. Şi ai apărut atunci când credeam că nu o să mai iubesc niciodată şi mi-ai animat viaţa. Ştiu că noi doi nu ne cunoaştem prea bine, dar, deşi sunt sigur că aş putea trăi fără tine, totuşi nu sunt sigur că vreau asta. Aşa că asta e.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: De fapt, ştiam ce faci în acest moment şi că mai ai puţin de vopsit aici, de aceea mi-am permis să te deranjez.
Lucian: Aha, pricep... Deci, m-ai urmărit, chiar dacă nu în direct; ai continuat însă să mă urmăreşti.
Sonya: Aşa e, recunosc. Nu te văzusem de mult timp şi doream să ştiu ce faci, lucru pe care-l puteam afla cu uşurinţă.
Lucian: Pricep. Nu te condamn deloc. Dacă ai posibilitatea să afli orice, de ce nu? Poate că şi eu aş fi procedat la fel, în locul tău. Dar dacă tot ai venit până aici, hai să intrăm în navă, n-are rost să stăm afară. Termin mai târziu de vopsit nava, am destul timp.
Sonya: De ce nu-i laşi pe roboţi să se ocupe de treaba asta?
Lucian: Să las roboţii?! Nu; prefer să termin eu, de moment ce eu m-am apucat de revopsit, eu voi vopsi toată nava cu albastru, deci, eu o voi termina.
Sonya: Bine, n-ai decât; fie cum vrei...
Lucian: Deocamdată... Hai să intrăm în navă.
Sonya: Mai bine nu. Sincer, aş prefera să mergem prin oraşul artificial, să discutăm, să ne plimbăm, ca să scap de costumul ăsta incomod; mă simt mult mai bine fără el, dar aici sau în nava ta, nu pot renunţa la el.
Lucian: Vom merge şi prin oraş, însă înainte de asta, tot va trebui să intrăm în navă, măcar pentru puţin timp, atâta cât să mă curăţ şi să mă schimb în uniformă. Doar ce ai spus că aşa, albastru cum sunt acum, i-aş putea speria pe toţi locuitorii planetei. N-aş vrea să se întâmple una ca asta.
Sonya: Ai dreptate. Bine, în cazul ăsta, să intrăm în nava ta.
Lucian: După tine, domnişoară.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Ştii, ea scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei.
Lucian: Cum ai spus?! Jurnalul... Ce jurnal? Jurnalul ei? Al ei personal? Lia are un jurnal al ei aici, pe Proxima?
Sonya: Da. Nu ştiai?
Lucian: Nu. Nu ştiam... Şi spui că scrie despre mine în jurnalul ei?
Sonya: Sigur. Cred că nu există pagină din acel jurnal, pe care să nu-ţi fi menţionat numele, cel puţin o dată.
Lucian: Adevărat?! De ce şi ce ar putea să scrie despre mine?
Sonya: Nu ştiu. N-am văzut ce scrie. Nu sunt chiar atât de curioasă sau indiscretă, deşi aş fi putut observa foarte clar tot ce era scris acolo, în jurnalul ei, dacă aş fi mărit puţin imaginea, însă n-am procedat astfel.
Lucian: Atunci înseamnă că n-ai văzut că ar fi scris despre mine în jurnalul ei, dacă n-ai urmărit îndeaproape.
Sonya: Ai dreptate, n-am văzut concret, însă de scris, a scris despre tine în fiecare zi în jurnalul ei, asta-i sigur. Iar după cum ţi-am spus, cred că nu există pagină pe care să nu fie scris numele tău, cel puţin o dată.
Lucian: De unde ştii? Dacă n-ai văzut, cum poţi susţine că ar fi scris despre mine?
Sonya: Am dedus.
Lucian: Ai dedus? Te-ai bazat pe deducţie?
Sonya: Sigur, am dedus după mişcările pe care le făcea cu mâna în timp ce scria şi după privirea visătoare pe care o avea în acele momente... De altfel, nici nu era prea greu de dedus. În plus, de când v-aţi separat, e mereu tristă; cred că nu se gândeşte decât la tine, la nimic altceva.
Lucian: Serios? Chiar crezi? Uite, mi-ai trezit curiozitatea, nu pentru că susţii că s-ar gândi la mine mereu, ci pentru că nu ştiam că ar avea un jurnal al ei personal, aici, pe Proxima. Aş vrea să văd ce scrie zilnic în el.
Sonya: Păi, acum ştii: Are unul şi scrie foarte mult despre tine în paginile lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problemele nu dispar. Pe măsură ce evoluezi, ele devin din ce în ce mai mari. Când aveai 10 ani problema era că nu ai bani de buzunar. Acum ai un venit dar ai şi alte probleme. Poate trebuie să te întreţii singur dar cel puţin ai banii tăi. Probleme însă sunt mai mari. Apoi îţi faci o firmă. Câştigi mult mai mulţi bani însă stresul şi cheltuielile au crescut şi ele mult, precum şi responsabilităţile. Problemele nu dispar niciodată ci devin direct proporţionale cu puterea noastră de a le duce pe umeri. Paradoxul e că în timp ce problemele tale devin din ce în ce mai mari, tu poţi să devii din ce în ce mai fericit. "Când o să am, şi când o să fiu, am să fac" este păcatul pe care mulţi oameni îl fac. Nu vei avea niciodată fericirea dacă nu reuşeşti să fii fericit chiar în clipa asta pentru că privind la viaţa ta, erai mai rău acum mult timp. Dacă după tot drumul pe care l-ai parcurs, după ce ai supravieţuit şi încă eşti în picioare, nu poţi să fii recunoscător şi fericit, când crezi că vei fi? Problemele tale vor deveni şi mai mari pe măsură ce viaţa trece. Ştiind acest lucru ce ai de gând să faci diferit începând din acest moment?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Te cred. Ce-ai obţinut însă? Nu ai nimic al tău...
Traian: N-am, dar aş putea oricând; cine crezi că mi-ar refuza? Ce folos însă? Ce mi-ar trebui casă, vilă sau apartament de lux în centrul oraşului, maşini şi toate celelalte? N-am nevoie de nimic! Mă lipsesc de toate acestea! Am tot ce-mi trebuie aici şi sunt mulţumit de modul în care o duc; nu-mi plâng de milă.
Diana: Puteai avea mai multe...
Traian: Pentru ce? La ce mi-ar fi fost necesare, de moment ce sunt singur?
Diana: Puteai avea soţie, copii, nu să rămâi singur, burlac...
Traian: Soţie?! Dacă nu tu, de alta mă lipsesc... Copii?! Am unul, dar tu mi l-ai luat, l-ai înstrăinat de mine. Însă nu-mi doresc altul. El îmi e de ajuns.
Diana: Off... Ajungem de unde am pornit. Deci, totuşi, din cauza asta îl trimiţi atât de departe de mine, în această misiune, să nu ştiu nimic de el în următorii 13 ani... Dar, te rog... Nu-l înstrăina de mine, nu-l trimite departe! Lasă-l aici, acasă, lângă mine!
Traian: Eu nu-l trimit nicăieri; el a ales această cale. De altfel, puteai fi conştientă de acest risc încă de când l-ai înscris să înveţe aici, la acest Institut. A fost pregătit pentru a deveni astronaut; se pare că a reuşit prea bine acest lucru, pentru că la ora actuală, fără a-l lăuda, este cel mai bun!
Diana: Fugi de realitate, dar ştiu că e mâna ta aici. Doar tu aveai interesul să-l îndepărtezi de mine, de Iulian... Nu înţeleg, cum poţi fi atât de crud? E totuşi fiul meu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: De fapt, de când eşti aici, în navă?
Lia: De duminică dimineaţa, Luci.
Lucian: Regret cele petrecute... N-aş fi vrut să mă vezi în halul ăla.
Lia: Lasă, Luci... N-are importanţă! Totuşi, nu trebuia să le spui colegilor noştri totul, nu era nevoie să te umileşti singur faţă de ei; eu am tot încercat de vreo câteva ori să te opresc. De ce ai făcut-o?
Lucian: Aşa mi s-a părut mie corect.
Lia: Cum?! Să te înjoseşti în faţa lor?
Lucian: Să mă umilesc?! Nu, asta am făcut-o atunci când m-am îmbătat, din inconştienţă... Acum, doar spunându-le adevărul, nu cred că prin asta m-aş fi înjosit cu ceva. Adevărul e adevăr; până la urmă tot s-ar fi aflat, ar fi ieşit la iveală, ar fi fost imposibil altfel, deci, era mult mai bine să-l dezvălui direct, chiar eu. Aşa e corect.
Lia: Ce crezi c-ai câştigat prin asta?
Lucian: Nimic. Nici nu urmăream vreun câştig... Poate doar că am dovedit că sunt într-adevăr sincer, aşa cum am afirmat întotdeauna. După părerea mea, aşa-i mai bine; fără secrete! Colegii mei aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat în realitate.
Lia: Nu ştiu dacă într-adevăr a fost bine, însă presupun că ţi-a trebuit mult curaj pentru a recunoaşte acest adevăr, care nu te favorizează deloc.
Lucian: Mă favorizează sau nu, este adevărul; nu-l pot schimba în favoarea mea.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când încercăm să îi schimbăm pe alţii şi să le spunem sfaturile noastre, poate că ar trebui să tăcem din gură şi să ne dăm seama dacă noi înşine suntem un exemplu şi facem ceea ce cerem altora să facă. Apoi, dacă chiar vrem să fim de folos, ar fi bine să tăcem, să ascultăm şi să înţelegem ce vrea celălalt. Dacă oamenii nu cer să fie ajutaţi, LASĂ-I ÎN PACE. Viziunea fiecăruia dintre noi despre lume este atât de limitată şi îngustă încât e o dovadă de aroganţă maximă să crezi că ştii ce e mai bine pentru altul când nici tu nu ai rezolvat multe dintre problemele de bază ale vieţii. Ne credem superiori altora, însă la o simplă privire ne dăm seama cu smerenie că nu avem nici un drept să intrăm cu bocancii în viaţa altora şi, mai mult, vom plăti un preţ uriaş pentru asta. Ştiu că poate nu este ce vrei să auzi acum, însă mesajul acesta va face diferenţa în lumea în care trăim. Să lucrăm cu noi prima oară şi să nu ne mai batem capul cu ce fac alţii până când noi nu suntem întruchiparea a ceea ce vrem să transmitem lumii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!