Schimbarea

După lupte sângeroase pe linii consolidate
Care au durat mai mult de trei luni şi jumătate
În schimb de foc alternativ şi rare, ori simultan
Cu intenţii reciproce de-a nimici pe duşman,
A venit în sfârşit ordin să trecem şi noi la odihnă,
Adică să putem face războiul ceva mai în tihnă.
Schimbul a venit de seara, cum s-a-ntâmplat şi-alte ori,
Dar schimbarea se produce abia-n revărsat de zori
E atâta forfoteală, un nesfârşit vino-du-te
De parcă nu ne-am afla pe teribile redute.
E o figură de stil, dar nu-s decât simple gropi,
Numai c-avem în plus viaţa, şi-n minus făclii şi foc.
Inamicul, dacă-i treaz, este foarte cum se cade,
Pentru că-n aceste clipe nici un proiectil nu cade,
Nici un glonţ nu ne-spăimântă cu şuierul său sinistru
Ca şi cum ar priveghea pe un renumit ministru.

E frumos! Este sublim! Este peste-nchipuire!
Parc-a eclipsat de-odată orice gând de războire.
Aaaaa!... de-ar veni odată vremea noi şi ei să ne sculăm
Şi în ţara nimănui armele să aruncăm,
Să construim un rug gigantic în al cărui vâlvătăi
Să aruncăm pe toţi ce-au vrut şi cei ce vor mai vrea război
În gânduri şi sentimente cu toţi să fraternizăm,
Bucuria, fericirea, pacea să eternizăm.
Sunt sigur că de-am încerca, n-ar fi greu să reuşim,
Însă pân-atunci mai va şi câte-o să mai ispăşim...

Dar, dacă ne luăm cu vorba de tot ce ne interesează,
Apoi cu schimbarea asta nu terminăm nici la amiază.
"Ce unitate sunteţi voi?"... "Ce mai este nou prin ţară?"
"Vai de păcatele noastre... suntem pe-aici de an pe vară"
"Eeee, atunci sunteţi şi voi căliţi, nu din aceia cocoliţi
Luaţi-o pe-aici drept pe creastă, că-i inutil să ocoliţi.
De altfel, sectoru-i foarte bun, fiind ceva mai înainte
Cad bombe numai de la noi, iar inamicul e cuminte
Nu-şi strică marfa de război pe oameni fără căpătâi
Aşa că mergeţi fără teamă." Cu ce să-ncepem mai întâi?
Cu delimitarea, nu? Aveţi să apăraţi fâşia...
Cam... de la omul răsturnat şi pân' pe unde e cutia...
Gropi, se găsesc pe-aici destule, alegeţi şi voi ce vă place...
Sau faceţi altele... cum credeţi... că tot n-aveţi pe-aici ce face.
Aici e postul de comandă, la doi-trei paşi cele de pândă
Eşalonate înapoi şi în ordine crescândă
Sunt cele ierarhice, la care ajungi mergând pe fir,
Pe acolo-i armamentul greu... cunoaşteţi, ce să mai înşir.
A!... uitasem principalul, să ştiţi că prin apropiere
Aveţi şi ceva inamic. Ca să n-aveţi vreo plăcere
Uitaţi-vă cam peste tot şi... să ţineţi minte bine
De v-atacă, ripostaţi, să nu ne faceţi de ruşine.

Hai băieţi, luaţi boarfele şi vă ţineţi după mine
C-om vedea unde-om ajunge, la mai rău sau la mai bine"
Pornim încet, dar chiar acum, o căţea manierată
Ţine să ne onoreze c-o rafală-mprăştiată
Trase-n aer peste noi. O luăm cuminte spre vâlcea
Şi lăsăm mitraliorul să tragă cât i-o plăcea.

De altfel în acelaşi loc se-ngrămădesc toţi camarazii
Cari, ca şi noi, nici pe departe nu seamănă voinici ca brazii,
Ci, nişte oameni prăpădiţi, roşi de mizerii, dor de-acasă,
Dor de viaţă liniştită, doar de vreo fată frumoasă,
De gânduri de răzvrătire pentru schimbări cruciale,
Să nu mai fie la cheremul nici unui "MĂRIEI SALE".
"Excelenţă, domn... cutare" linge blide oarece...
Văd prea bine, dar pot spune ce mocneşte-n fiecare,
Câtă vreme toată lumea se-nvăluie în mistere,
Se-nchid în cochilie, în surâs fin şi-n tăcere...
O tăcere curioasă prevestitoare de furtună...
Dar, să lăsăm, că de va fi tot va urma vreme bună.

Nu de alta, dar momentul oferă un frumos spectacol
Ce nu se poate explica decât printr-un ciudat miracol.
Dinspre front vin înapoi ce-a mai rămas din unitate
Scăpaţi din lupte, accidente, dar cu şubredă sănătate,
Îmbrăcaţi care de care, în felurit echipament,
Posedând cu gravitate cel mai divers armament
Toate achiziţionate de la amici şi inamic
Astfel că mi-e imposibil într-un fel să identific
Faimoasa "ARMIA ROMÂNĂ" cântată de Eminescu,
Căci insistent îmi vine-n minte "Ţiganii lui Antonescu".
Şi c-această-mpestriţătură e opera unor mişei
Care-au condus România nu pentru ea, ci pentru ei.

În timpul ăsta negreşit, că frontul s-a tot depărtat
Şi treptat pe unităţi, aproape ne-am încolonat...
Mergând pe drum, pe lângă drum şi peste câmpuri fără drum,
Fără să ştim unde şi cât mergem mereu prin praf şi fum
Înaintând spre înapoi, călcând pe un pământ arid,
Mărşăluim să fim în marş, când soarele e-aşa torid...
Şi căutăm meticulos un loc strategic de odihnă
Un sat, o vale, râuleţ, o pădurice sau grădină.
Dar, toate, toate-au dispărut din mintea unui şef zănatic
Chinuit în clipa asta, precis de elementul tactic
El... trebuie să fie unul care să ştie ce şi cum,
Dar spre ghinionul nostru a dispărut tocmai acum.

A!... Iată s-a oprit coloana, căci s-a-ntâlnit c-un călăreţ
Mergând cu aer degajat de autentic plimbăreţ
Şi stranie coincidenţă, omul avea asupra sa
Un ordin foarte succint ce tocmai pe noi ne privea.
Confruntându-i conţinutul cu schiţa alăturată
Un ofiţer cunoscător în materie arată
Că locul de staţionare e chiar pe cel ce ne aflăm.
Cădem cu toţii din picioare... fireşte să mai răsuflăm,
Să ne mai revenim puţin din motivata consternare,
Lucur-nlesnit şi de sosirea marmitelor cu mâncare.
De-altfel, ce să mai vorbim, vom sta şi-ntr-un loc deschis,
Lipsit de acoperire şi procedând cu dichis
Vom face ce va trebui, ne vom descurca-ntr-un fel,
Căci războiul va decurge nu cum vrem noi, ci cum vrea el.
Şi astfel a trecut o zi, aşa că, hai să ne culcăm,
Aşa, în treacăt fie zis, mai mult pe unde apucăm.

A doua zi, om după om, în mare taină se strecoară
Într-un sat necunoscut şi fac nu pentru prima oară
Să se mai cerceteze-odată documentele primite
Şi să se constate iarăşi... că n-au fost bine-ntocmite.
A treia zi procedăm la o mică deparazitare,
A patra vine medicul şi face reinoculare,
A cincia, un preot cam spân, ce ţine-o lungă predică,
A şasea... vine generalul!... dar dintr-o mică piedică
Amână pentru următoarea şi... soseşte-ntr-adevăr
Peste alte două zile luându-ne cam în răspăr...
Ne beşteleşte fără noimă la propriu... dar... la plural,
Căci după plan urma să fim, nu aici ci... la Ural.
Aceasta sigur, se putea, nimeni nu l-ar contrazice
Dacă făcea să nu existe "fapte de arme" inamice.
El ştie bine cum că noi am vrea să fim trimişi în ţară,
Dar trebuie să fim nebuni, asta chiar nouă să ne pară
Când de-acum în două luni vom fi precis, victorioşi...
Reintrăm în bivuac nu amărâţi, ci furioşi
Pentru că de patru zile alergăm încolo-ncoace
Şi facem de zor nevoie, ce n-am vrea, ce nu ne place.
Spălăm, frecăm, cârpim, lustruim fără-ncetare,
Ne ferchezuim, ce mai, de parade militare
Ca să creadă generalul că mai avem trei vieţi în noi,
Că pe celelalte patru, ni le-a ros acest război...
Lucru ce-am vrea mai de grabă să vadă frunza de stejar,
Dar marii nedecoraţi ard, se perpelesc pe jar.
Comentăm evenimentul făcând multe presupuneri,
Ne resemnăm şi cădem în vraja tainicei supuneri.

A doua zi după asta primim program de antrenament,
Salutul, pas de defilare şi mânuiri de armament.
A treia zi ne-nchipuim cum s-ar forţa un curs de apă,
A patra zi ni s-arată practic gropi rotunde cum se sapă.
A cincia echipaţi complet simulăm o avangardă,
Însă tocmai pe-nserat vedem c-am fost duşi de zgardă,
Căci ne trezim din nou pe front... şi încă-n prima linie
Fără să fi schimbat pe nimeni, dar nimeni nu se mânie;
Bine c-a ieşit aşa şi nu s-a-ntâmplat nimic.
Priceput comandament! Cum se cade inamic!...
Nazurile unui şi-alt, n-au nici un rost şi nici nu ţin,
Aşa că ce tura-vura... haideţi să dormim puţin.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este bine să tindem cu nerăbdare spre cele care nu sunt făcute şi nici nu este bine să ne dezgustăm prosteşte de care sunt făcute. Cel care doreşte mereu ceea ce nu face şi dispreţuieşte ceea ce face, nici nu se bucură de cele prezente, nici nu se mulţumeşte cu viitorul. Căci el abandonează înainte de a desăvârşi ceea ce începe şi înfăptuieşte înainte de vreme ceea ce trebuie început. Aşadar, este bine să fii mulţumit de binele propriu şi să sporeşti bunurile prezente cu cele ce vor urma, iar nu să le îndepărtezi în vederea celor viitoare. Căci schimbarea bunurilor este uşurătate, dar practicarea lor este virtute, şi căile celor care resping bunurile cele vechi în vederea celor noi şi ale celor care urcă de la bunurile inferioare la cele superioare sunt foarte diferite. Căci cine caută schimbarea este greu de mulţumit, aşa cum cine vrea să înainteze este plin de zel. Astfel, avansează în chipul cel mai drept cel plin de zel în vederea a ceea ce este optim, fără a fi dezgustat de ceea ce este doar bine, şi cine îndură mai întâi ca să ajungă apoi unde vrea la timpul său.

Hugo de Saint-Victor în Meditaţii spirituale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
Lucian: Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ţi dai singură seama care ar fi răspunsul. Şi eu fac acelaşi lucru.
Lia: Ce vrei să spui?
Lucian: Nimic. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
Lia: Nici n-am s-o fac. Pentru că aşa suntem chit.
Lucian: Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aş spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... Să trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?! Cred că putem pleca spre munţi acum.
Lia: Mai mergem?
Lucian: Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie să afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, aşa cum am stabilit. Şi pentru că am întârziat puţin cu discuţia asta, o să luăm un avion din apropiere. Ştiu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
Lia: Desigur.
Lucian: Bine, Mata Hari. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine să accepţi compania unui Don Juan?
Lia: Luci, nu-i de glumit!
Lucian: Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci şi altădată pe spionul. Rişti să fii descoperită.
Lia: Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învăţătură de minte!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey (pe ecranele televizoarelor): Chestia asta e deschisă? Aşa. Bun. Hei. Sunt eu... evident. Dacă ai putea să te apropii puţin şi nu-ţi face griji, nu o să te muşc. Vin cu gând de pace. Tu şi eu... noi o să stăm ceva timp aici. Se pare că destul de mult. Aşa că eu cred că ar fi cel mai bine dacă am putea ajunge la o înţelegere. Şi ca să ne fie mai uşor, sunt dispus să recunosc că sunt un adevărat dobitoc, lucru pe care îl ştii deja. Mai bine decât oricine, decât toţi oamenii de pe planeta asta. Dar mă îndepărtez de la subiect. Propunerea mea este următoarea: să lăsăm trecutul în trecut acolo unde îi este locul de fapt şi să încercăm să îndulcim situaţia asta în care ne aflăm şi să ne facem comozi. Cu alte cuvinte, ţi-am cumpărat ceva. De fapt nu ţi-am cumpărat ceva. Mai bine zis am procurat ceva, dar oricum mă înţelegi tu. E pe tejghea. (Ea se uită cu atenţie şi vede că el a pus pe tejghea o pereche de pijamale şi o pereche de papuci) Nu mai ştiu sigur care e mărimea pentru că a trecut ceva timp, dar le putem schimba oricând. Şi dacă îmi accepţi propunearea, vei putea oricând pe o perioadă limitată să mă obligi să fac singurul lucru pe care nu vreau să-l fac nici în ruptul capului. Ceea ce nu înseamnă că nu ai mereu această putere asupra mea, dar mi-am dat seama că aşa a început noaptea asta de calvar. Făceai ceva pentru mine ce nu îţi făcea plăcere căci pentru asta sunt prietenii.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi, către sfârşit!
Trăieşte-ţi viaţa pe deplin, cititorule!
Procrează, dă viaţă!
Căci doar ea va dăinui şi te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viaţă!
Căci ea oferă, bune şi rele...
Căci dulceaţa mierii fagurelui,
Fără înţepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceaţa strugurelui fără damful beţiei!
Dar cine stă să mă mai asculte?
Cu nepăsare, păşim sfioşi în viaţă,
Crezându-ne noi înşine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de aţă...
Aţa vieţii noastre.
Ce trebuie să facem?! Doar s-o trăim... aşa cum se cuvine!
Nu îţi pot spune eu ţie, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înşine trebuie să o trecem prin sita învăţăturii.
Şi să alegem doar ce-i frumos şi bun!
Dar cine ne spune ce e frumos şi bun? Asta aţi înăţat?
Este chiar creşterea, cultura ţi ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim şi când să murim!
Nu lăsaţi pe nimeni să aleagă în locul vostru!
EU iubesc viaţa cu toate ale ei
Şi am dreptul să aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiţi şi alegeţi un drum!
Haideţi să facem ca viaţa noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi şi pentru cei din jurul nostru...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mergem şi noi spre Apus

Ne duserăm, ne-ntorserăm, făcurăm şi cotitura
Întocmai cum face brusc şi iepurele săritura
Când este gata ogarul să pună laba pe el,
Să-l apuce de opinci şi... să-l scarmine niţel.
Nu mă bag în treaba asta că nu e de nasul meu.
Dacă spun că este bine şi pe urmă iese rău!...
Dacă spun că este rău şi pe urmă iese bine!...
Să spun că e bine rău, n-a zis nimeni pân' la mine,
Aşa că mă dau deoparte şi fac tot pe spectatorul.
De altfel, n-aş mai avea cum să pot face pe actorul
Şi nici chiar pe figurantul, când piesa a fost jucată
În întregime-n culise, iar cortina ridicată
Spre a se vedea finalul... Antonescu în cătuşe,
Aliaţilor de ieri dându-li-se brânci pe uşe,
În timp ce spre lumina rampei păşeşte Mihai întâi
Ce-ar fi dat o lovitură de maestru-n bătălii
Se vorbeşte în surdină de nişte forţe oculte
Pe care regele a fost obligat să le asculte
Pentru că erau ştiute aliaţilor fidele.
Nu-i clar, dar nu peste mult vom vedea ce e cu ele
Şi care din aliaţi a avut rol decisiv
În acest act curajos, calculat şi incisiv.

Serios, sincer vorbind, eram înfrânţi, bătuţi măr,
Iar soarta noastră depindea de un singur fir de păr.
Aşa că în perspectiva penultimei ofensive,
România nu avea prea multe alternative.
Ori lupta până la unul, ori depunea armele,
Ori făcea întoarcerea apucând pe urmele
Aliaţilor de ieri, ce pierdeau şi-acest război
Înghesuiţi din trei părţi, şi cu noi şi fără noi.
Sigur că cea de pe urmă este cea mai curajoasă
În acelaşi timp, fireşte, şi cea mai avantajoasă.
Ne scutea de multe pierderi, de distrugeri, umilinţe,
Recunoaşteri de greşeli şi tardivele căinţe.
În plus la ospăţul păcii o să fim poftiţi şi noi,
Deşi cu greu am fost salvaţi de la groapa de gunoi.
Aşa că încolonarea şi hai fuga după Fritzi,
Iar noi când o luăm la fugă nu mai putem fi opriţi.

Pornim din nou către sud, fără forme de paradă...
O ţinem întins la drum, când coloană, când grămadă,
Îndeamnă-îndeamnă, murguleţ
Până-n vale la Bistreţ...
Ajungând la târgul spart, cotim drumul la Pleniţa
Cu un busuioc vrăjit să descânte ţaica Miţa
Nu e nici aici nimic şi pornim în depărtare,
Ţinând valea Dunării în straşnică observare.
Ne oprim puţin la Gruia să prindem nişte vapoare
Dar noi eşuând pe mal ele plutesc sfidătoare
Strecurându-se dibaci, profitând de-a nopţii umbră,
Însă soarta ce le-aşteaptă nu poate fi decât sumbră.
Pornim iar şi mergem, mergem pân' la Turnu-Severin,
Un oraş ce-a suferit bombardamente din plin,
Un oraş făcut grămadă, făcut zob, întors pe dos...
Cât or vrea americanii pentru gestul lor frumos...
Pătrundem în defileu fără nici-o-mpotrivire
Peisajul ne desfată şi cel mai mult la privire,
Pentru faptul că-nainte se află trupe viteze
Care nu ştim cu ce preţ, reuşesc să-nainteze.
Trecem şi prin Caransebeş, lăsăm Lugojul în urmă
Mărşăluim zi şi noapte, căci cu noi nu e de glumă.
O tăiem drept spre Arad, Mureş, Curtici, frontieră...
Pe care o depăşim fără nici-o manieră.

Înaintând curajoşi, străbatem pusta maghiară
Când pe drumuri, când pe câmp, până-ntr-o zi către seară.
Vrând să intrăm într-un sat, suntem primiţi rău cu foc.
Ne mirăm, ne enervăm, însă stăm cuminţi pe loc.
Nu fusesem înştiinţaţi c-am avea duşman în faţă.
Pentru asta primeam ordin şi nelipsita povaţă
Să facem o cercetare, să luăm un dispozitiv
Şi să atacăm în forţă, scurt, rapid, operativ.
Dar noi mergem ca la nuntă, degajat, cu nepăsare,
Dezbatem mii de probleme, flecărim în gura mare
Şi-acum iată, inamic, ivit pe nepusă masă.
Dar se poate să nu fie, să ni se facă vreo farsă...
Însă, cu gloanţe şi branduri ar fi una nesărată,
Iar riposta să apară măsură neapărată.
Deocamdată ne abţinem şi raportăm înapoi,
Prin superiori fireşte, cerând instrucţiuni noi.
Soseşte chiar generalul înconjurat de colonei
Precum şi-un consilier, mult mai important ca ei.
Consultară lung o hartă, cercetară documente,
Discutară cele mai proaspete evenimente
Şi traseră concluzia că aici e o greşeală
Şi că oponenţii noştri sunt amici care se-nşeală.
Deciseră prin urmare să reluam marşul prudent,
Însă cei din depărtare ne răspunseră strident
Cu rafale şi baraj, cum scrie la ostăşie,
Ne repliem iar în grabă, că şi despre asta scrie.
Se ţine un nou consiliu, hotărârea nu-ntârzie
E destul de chibzuită şi plină de fantezie.
Se desfăşoară un drapel şi purtat cât mai vizibil
Ca semn de recunoaştere, neconvenit, dar posibil.
Gestul nu e concludent, semnul nu-i convingător,
Cei din partea cealălaltă o ţin într-una pe-a lor
Iar consiliu, iar propuneri, iar păreri şi presupuneri,
Se recurge la culoarea nevinovatei supuneri.
Un cearşaf pus în prăjină se fâlfâie insistent,
Însă nici de data asta nu suntem trataţi atent.
Mijloacele paşnice nerezolvând incidentul
Se lasă armelor puterea sa-şi spună decisiv cuvântul;
Se dă ordinul ca satul să fie luat cu asalt,
Atacat de front, de flancuri, e luat dintr-un singur salt.
Iar în el găsim amici care erau foarte siguri
Că după îmbrăcăminte nu puteam fi decât... unguri.
Se închide incidentul, compătimim pe-ngropaţi
Felicităm pe cei răniţi, încurajăm pe cei scăpaţi.

După un scurt popas aici pornim iarăşi tăvălug
Până la un sat pe Tisa ce se cheamă Tisa-Ug
Ne-nvârtim pe ici, pe acolo până când ni se fixează
Printr-un curier sosit într-o zi după amiază
Poziţie defensivă pe digul de-ncorsetare.
În zorii zilei a doua începe o bombardare
Ce n-am văzut tot războiul ca viteză şi cadenţă,
Că rămânerea sub ea era gravă imprudenţă...
Mai ales că simultan tirul de mitraliere
Amplifică haosul şi forţă o repliere
Fiecare pe cont propriu şi din iniţiativă,
Ştiind din experienţă că va urma o ofensivă.
Personal nu apucasem să intru-n dispozitiv
Cu brandurile mele, să ripostez pozitiv,
Că puşcaşii om cu om părăsesc satul grăbiţi
Luând-o razna peste câmp, fără să fie zdrobiţi
Şi nici măcar să-s-arate cineva în urma lor,
Din zăvoi apar mereu şi dispar tot cu mult zor.
Stăteam la un colţ de stradă şi priveam neliniştit
Această retragere într-un timp nepotrivit.
Şi dintr-un motiv banal, explicabil în prezent,
Fără să ştiu ce-aş putea să fac în acest moment,
Mai ales că ofiţerii, nu dădeau semne de viaţă
Şi probabil încercau să mai facă cumva faţă
Acestui moment penibil, de-acum fără rezolvare.
Dau ordin la cărucioare să fie gata de plecare,
Dar conducătorii sunt gata şi pornesc zorind căluţii,
Pentru ostaşi nu există probleme fără soluţii.
Apare şi căpitanul, părând calm şi zâmbitor,
Îmi face semn de urmare, s-aruncă-ntr-un cărucior
Şi porneşte înapoi, făcându-mi semn să mă grăbesc.

Mă mai răsucesc odată cu soldaţii să vorbesc,
Însă, culmea ironiei, în mijlocul grupului
Căzu un proiectil de brand asemenea uliului
Într-un stol de porumbei. Explodă asurzitor,
Mă doboară la pământ ca retezat de topor,
Împrăştie pe ceilalţi şi făcu linişte perfectă
Lăsându-mă ameţit, în singurătate completă.
Dintr-u-ntâi mi se păru că am piciorul amputat
Pentru că nu-l mai simţeam... apoi că e fracturat,
După durerea ce creştea, dar când încet m-am răsucit
Izbutind să mă îndrept şi să-l iau la pipăit,
Constatai că e întreg, dar că nu mai pot să-l mişc.
Mă desfac, încep masajul şi foarte greu mă ridic,
Fac nişte paşi schilodiţi, am noroc c-un beţişor
Şi pornesc şontâc la drum, din ce în ce mai uşor
Căci mergând mă înfierbânt şi m-apropii de confraţi
Ce fuseseră opriţi de ofiţeri supăraţi.
Uitasem de inamic, dar nici el nu mi-avea grija.
Trimisese proiectilul şi mă atinsese schija...
Mai departe mă priveşte că el a vrut să-mi dea fişa,
Să mă scape de război, dar nu merge chiar aşa,
Pentru că chiar colonelul, mânuind un băţ asudă
Încercând să stăvilească o retragere absurdă.
Dar e depăşit de strategie, când pe dreapta, când pe stânga,
Oamenii fiind decişi să nu-şi stăpânească fuga
Şi dispar în cimitir şi în boschetul vecin,
Deşi nu sunt urmăriţi sau bombardaţi cel puţin...
Deoarece inamicul observând retragerea,
Să facă economie încetează tragerea.
Dar, ştiu oamenii ce ştiu, simt sau presimt ei ceva
Pentru că chiar colonelul dădu un ordin aşa
"Şoseaua asfaltată, regruparea la Arad"...
Apoi sări în maşină şi dispăru după gard.

O tai drept prin nişte vii, răzbind la artilerişti
Care stăteau ca la Moşi privind peste porumbişti,
Ca să vadă comedia ce se juca trist în vale
Când trei martori oculari bucuroşi îmi ies în cale
Şi mă ia la întrebări; Cine eşti?...
De unde eşti?...
Pe la noi ce rătăceşti?...
Şi la voi ce veşti, poveşti?...
Le relatez întâmplarea şi-mi exprim nedumerirea
Că stau aşa impasibili şi nu îşi grăbesc pornirea
Spre Arad, cum se vorbeşte, făcându-i să se-nveselească
Pentru că de-azi dimineaţă ei sunt gata să pornească
Însă înspre Budapesta şi nicidecum înapoi
Posibil şi mai departe, mereu înspre locuri noi.

Solicit să mi s-arate un post de prim ajutor,
Sunt îndelung cercetat şi oblojit la picior.
N-am nimic, o lovitură la genunchi de un corp tare...
Un bandaj cu o compresă, iar pentru o evitare
A inflamării prea mult, să se repete mai des,
Să stau câtva la odihnă şi piciorul mi s-a dres.
Rămân trei zile în sat şi-apoi plec la unitate,
Pe care tot întrebând o găsesc cu greutate.

Aici fierbere, scandal, căpitanul o să fie
Trimis la Curtea Marţială, însă nimenea nu ştie
Cauza, pentru ce faptă, încă nu a transpirat...
Însă un om ca acesta trebuie ajutat.
Îl găsesc cu uşurinţă şi nu pare supărat
Că i se impută fuga, dacă nu-i adevărat.
Relatarea mea contează, e luată-n considerare,
Incidentul e închis... era cazul de clasare.
Nu folosea nimănui să se zgârme în trecut,
Aşa că din chibzuinţă toată lumea a tăcut.
Forţat de alţii să cedeze în cu totul altă parte
Inamicul ne deschide un larg drum spre mai departe.
Frontul se mişcă-nainte, toţi umplându-se de faimă
Noi suntem lăsaţi în urmă, ca cei ce-am tras mare spaimă.
Mergând în ariergardă primim multe informaţii
Şi nu mai suntem nicicum puşi în prea grele situaţii.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Aş vrea să-ţi spun că... Totuşi, de fapt, adevăratul motiv pentru care mă aflu aici, acum, este acela că...
Lucian: Păi, care?
Lia: Aş vrea să... Vreau să-mi cer iertare.
Lucian: Poftim?! De la cine?
Lia: Normal, de la tine. Iartă-mă, te rog!
Lucian: Să te iert? Pentru ce?
Lia: Ştii tu... Pentru tot. Pentru tot ce ţi-am spus, în urmă cu şase luni. Îmi pare rău, sincer. Nu ştii cum m-am simţit în tot timpul ăsta; a fost groaznic!
Lucian: Ah, deci asta era...
Lia: Asta-i tot ce poţi să-mi spui?
Lucian: Nu, nu chiar, doar că... Ar fi mai bine să evităm subiectul ăsta.
Lia: Nu-l putem ocoli. Nu ne putem preface că nu s-ar fi întâmplat nimic. Sunt şase luni la mijloc, care ne contrazic.
Lucian: Înţelege-mă, nu vreau să vorbim despre asta; nu vreau nici măcar să mă gândesc sau să-mi amintesc... Ar fi mult mai bine dacă ne-am gândi că într-adevăr nici nu s-a întâmplat nimic.
Lia: Te înţeleg. Nu e ceva plăcut pentru tine. Dar, te rog, încearcă să mă înţelegi şi tu pe mine; am nevoie de iertarea ta, vreau să aud asta de la tine, ca să pot fi liniştită. Altfel, nu mai pot suporta situaţia asta tensionantă! Te rog...
Lucian: Bine, dacă insişti... Pentru liniştea ta, dacă asta te ajută cu ceva, pot spune că te iert; de fapt, te-am iertat de mult, de la bun început, deşi practic, nici n-aş avea motive pentru care să te iert. N-ai greşit deloc atunci, ţi-ai exprimat doar părerea; cred că eu am reacţionat greşit.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Non sens

Dac-ar fi să credem toate câte biblia ne spune,
Am ajunge la concluzii, drept vorbind, nu tocmai bune.
Să luăm Facerea Lumii, uite-aşa, la întâmplare;
Se poate ca subiectul să producă consternare.
Îmi cer scuze, dar să zicem, un roşu sau arăpel,
Un peon sau un pigmeu, ar vorbi în acest fel:
De pleci hai-hui de la Adam şi urci genealogia,
Mergând pe drumu-ntortocheat ce l-a trasat religia,
Trecând prin zeci de mii de neamuri şi generaţii fără număr
Şi dacă mai forţezi puţin veşnicia cu-al tău umăr,
Undeva-n eternitate, te vei întâlni cu mine.
Nu-i poveste, nici minciună, poate controla oricine,
Rudă sunt direct cu Noe şi prin el sunt cu Adam,
Iar în vinele-mi de gumă, sânge de la dânşii am,
Însă... nu ştiu după cine; după mamă, după tată...
Iată veşnica problemă ce n-aţi pus-o niciodată.

Cam aşa vorbea odată un june cu multă limbă,
Care cu închipuirea rânduirea lumii schimbă.

Tinere cu vânt în creier şi în suflet cu noroi,
Ai noroc că până astăzi n-ai fost pus între eroi,
Căci la veşnica problemă, după mamă, după tată...
Concludent şi cu dovezi îţi răspunde ştiinţa, iată...
La-nceput n-a fost Cuvântul, ci un haos nesfârşit,
Din a cărui învârtire, nebuloasă a ieşit.
Cum nici ea nu sta în loc – experienţa cred c-o ştiţi –
S-a rupt singură-n planete, iar acestea-n sateliţi.
Ce-o fi în celelalte, nu ştiu, că nu mă priveşte,
Tot ce s-a spus pân-acum, nu-i sigur, se bănuieşte.
Pământul e ca un glob, cam turtit la sud şi nord,
Rotindu-se c-o viteză, s-o denumim scurt, record.
Are-o lume mişcătoare, suprazisă animală
Şi una nemişcătoare, denumită vegetală.
Cele două lumi au viaţă, frumoasă şi nesecată,
Care a venit pe raze sau s-a ivit dintr-o dată.
Pe pământ domină Omul, cu sau fără bucurii,
De apariţia căruia sunt mai multe teorii.
Timpul nu interesează, că-i în era terţiară,
Cu ceva mai înainte, sau în cea quaternară,
E de mică importanţă, ne-am frământa în zadar,
Căci nu s-a găsit fosila primului abecedar.
El se trage din maimuţe, unii spun că din reptile,
Nu se ştie tocmai bine, fiindcă nu-s dovezi destule.
Alţii cred că s-ar putea să fie din zburătoare,
După cum chiar se prea poate să fie din râmătoare...
Însuşeşte-ţi teoria care-ţi convine mai mult,
Că şi-aşa omu-i de toate, că e cult, că e incult,
Că e roşu, că e negru, sau oricum de colorat,
Dacă ce spune şi face este lucru necurat.
Deci, aici ai să găseşti, făr-a fi prea căutată
Originea dumitale, după mamă, după tată...
Şi-acum, dragă tinere, spune-mi te rog preferinţa,
Crezi spusa religie, sau admiţi ce spune ştiinţa.

În ceea ce mă priveşte, nu sunt fariseu să ies
Pe la colţuri şi răspântii, pe cât se poate... mai des,
Să mă bat cu pumnii-n piept că sunt cel mai credincios,
Iar în sinea mea să fiu cel mai mare mincinos.
Cred ce trebuie să cred, că omul om s-a născut,
Într-un loc, un timp şi-un mod absolut necunoscut.
Ciudata asemănare cu alte vieţuitoare
N-are comun originea, ci este întâmplătoare.
În mod straniu omul pare a fi maimuţă sadea,
Că face maimuţării şi îşi aduce cu ea,
Însă tot aşa de bine şi nezis figurativ
Omul şi-aduce a leu, a iepure-n definitiv
Şi dacă-i iei bine seama, nu e vorbă de pomană,
Figură de iepure... figură leoniană...
Tigrul, râsul şi pisica s-aseamănă uimitor,
Însă care este primul şi care cel următor?...
Care din care se trage şi-n ce mod evolutiv...
Pe baze ereditare, sau... lent degenerativ?...
Nu bănui ce fel de om, naiv, savant, supus, crai...
Mister ce-l voi dezlega numai când m-oi duce-n Rai
Şi-oi cădea la taclale cu Mai Marele Etern
Şi în faţa căruia trebuie să mă prostern,
Dacă o fi atotputernic şi atoateştiutor,
Dacă nu, vin înapoi şi mă fac reformator.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La strâmtoare

Nu s-a-nfăptuit minunea, nu s-a confirmat speranţa
Afirmate-şi-aşteptate cert, cu toată siguranţa.
Arma, armele secrete adesea profetic promise
Şi-n nădejdea cărora, prin metode nepermise
Au pornit acest război, fiind convinşi cu fermitate
Că e-nainte de-a-ncepe câştigat pe jumătate,
Micile piedici umane fiind fără-nsemnătate
Şi chiar neintrând în calcul... încă n-au fost inventate.
Iar războiul e aproape... s-a-ntors de unde a plecat.
Ce fac nemţii îi priveşte... au găsit ce-au căutat.
Vorba e... ce facem noi? Ce am putea fi în stare?
Să luptăm până la unul... sau să ne cerem iertare?
Să luptăm... însă cu ce?... Cu piepturile nu mai ţine...
Mai ales că inamicul e dotat atât de bine.
Şi apoi pentru aceasta, trebuie mari efective,
Ori, noi, în realitate, le avem mai mult fictive.
Trei sferturi din mobilizabili sunt mobilizaţi pe loc,
Restul, corp operativ, zvârliţi fără milă-n foc
Ca să apere pe primii, plasaţi pe unde-au putut
Indiferent dacă pe-acolo au sau nu ceva de făcut.
Aşa a fost, e şi va fi pe acest glob atât de vitreg,
Unii primesc doar felii, iar alţii primesc întreg.
Unii sunt făcuţi să tacă, să asculte, să muncească,
Alţii numai să comande şi răstit să poruncească.

Dar, oricum e sau orice e, nu e timp de lamentare,
Până să ne dumerim, primim ordin de plecare.
Însă nu ca prima dată, cu pompă, cu defilare,
Ci în taină, pe tăcute, procedăm la îmbarcare.
Nu scriem nimic pe vagoane, nu proferăm ameninţări
Nu ne mai fălim că suntem fii bravi ai acestei ţări.
Stăm cuminţi la locul nostru, comentăm cu modestie
Admiţând că ce va fi niciodată nu se ştie.
Evităm cu dibăcie câteva bombardamente
Ne strecurăm printre convoaie, formate de evenimente
Gările sunt înţesate... trenuri cu refugiaţi,
Cu transporturi militare, muniţii, lubrefianţi,
Câteva trenuri civile... toate cerând prioritate,
Însă li se dă drum liber numai după-nsemnătate
Şi-n primul rând celor care merg pe front, cum suntem noi.
Suntem dirijaţi continuu înspre viaţa de apoi.

Debarcăm şi-o luăm pe jos, cu trenul nu se mai poate
Şi cu cât ne-apropiem, de front, le uităm pe toate.
Ni se fixează sectorul, excepţional de bun
Nici pocnitură de armă, nici un bubuit de tun.
Inamicul e departe, aşa e împrejurarea
Nu-s-aude, nu se vede... şi de-aceea... ignorarea
Stufăriş cât vezi cu ochii, în stânga şi-n faţa noastră
S-a interpus între noi ca un zid fără fereastră.
În dreapta mare lărgime şi apă atât de lată
Aruncată între noi ca oglinda fermecată.
Ne cam supără ţânţarii, mai mult de cum înserează,
Însă lupta cu ţânţarii şi frontul calm, compensează.

Se produce într-o noapte un scurt şi mic incident.
Un pândar de la o grupă ostenit sau imprudent,
Adormi în post pe armă şi se trezi luat pe sus,
Ca un miel pentru tăiere de o namilă de rus,
Cum ne relata dramatic foarte emoţionat,
După ce cu greutate povestea s-a terminat.
Poziţia alarmată de ţipătul disperat
Începu o tragere de atac adevărat.
Intervenind comandanţii, oamenii îşi vin în fire,
Însă foarte explicabil continuă să se mire,
Logic admiţându-se o singură versiune,
Anume că toată treaba a fost o incursiune.
Pentru capturări de limbi, cum se obişnuia-n trecut
Şi cum în acest război pân-acum nu s-a făcut.
Dacă n-ar fi un rus mort, nimic n-ar fi de crezut,
Mai ales că-n întuneric chiar nimic nu s-a văzut.
Câţi au fost... cum au venit... pe unde s-au strecurat...
Şi pe unde s-au retras... este lucrul de mirat.
Pentru că acest nacealnic, a fost singur, singurel,
Şi a vrut să se predea... Parcă-mi pare rău de el...
Dacă o fi fost aşa, a fost un nenorocos
Şi a dat, în încercarea-i, de un pândar somnoros.
Ne vine inima la loc şi prindem iar curaj
Stimulat de relief, care ne e în avantaj
Facem plajă ca la mare, parcă suntem în vacanţă
Ieşim în larg cu năvodul pescuind cu cutezanţă
Pân-la limita admisei ape teritoriale
Făcând apel la tehnica a priceperii locale.
Se conservă peştii mari, ţinuţi câtva timp în moare
Zvântaţi cu-ncetul la umbră şi apoi uscaţi la soare.
Se-mpachetează şi trimit, cadouri de sărbători,
La familii, la prieteni, la mărimi, la protectori,
Prin curieri speciali, oameni de încredere,
Care-şi ajută stăpânii să nu fie-n pierdere.
E moartea pe noi cât capra, după cum proverbul zice
Dar, dacă nu vrea să curgă, ceva trebuie să pice
Şi aduc la-napoiere mărfuri cu prepondere.
Şi cei mici o duc tot bine, dar din alt punct de vedere;
Riscuri mici, hrană mai bună, odihnă pe săturate,
Veligiaturişti sadea în locuri interesante.
Gaşca mijlociilor, duce viaţă pendulară,
La ordin, poruncitoare, socială, singulară.
Jocurile de noroc nu mai provoacă senzaţii
Deoarece şi-au pierdut caracterul de... distracţii...

Însă viaţa monotonă deveni plictisitoare,
Prezenţa noastră aici păru nefolositoare,
Iar pentru că inamicul ne evită într-un fel
Se găsi un firoscos să ne trimită la el.
Trimiserăm un pluton cu prudenţă strecurat
Să se ferească de smârcuri, dar şi de a fi reperat,
Să facă pe avanpostul cu rolul de alarmare,
Grijă lăudabilă, dar... şi frica este mare.
Astfel că se instalează avanposturi întărite
Ce, ca oamenii chibzuiţi se feriră să-ntărâte
Inamicul liniştit de pe cealaltă parte
Şi se menţin legături de bună vecinătate.
Fiecare-şi duce viaţa cum vrea şi are nevoie,
Se fac băi, se face plajă, se fac promenăzi în voie.
Se ia masa-n aer liber şi se spală rufăria,
Ier războiul se menţine simbolic, cu vorbăria,
Prin ameninţări hazlii şi prevestiri inocente.
Ni se reproşă că astea ar fi inconveniente,
Pactizări cu inamicul, cu înţelegeri tacite
Şi comportări dubioase de nişte oi rătăcite.

Drept urmare se dă ordin să se tragă zi şi noapte.
Raportăm executarea cum şi măsurile luate
Pentru preîntâmpinarea eventualei ripostări.
Dar inamicul nu răspunde acestei manifestări.
Nu se zbuciumă zadarnic, are planurile lui,
Mai ales că a preluat conducerea războiului;
Vedem bine că ce facem e absolut inutil.
Poate, să câştigăm timp, pentru un joc mai subtil
Pentru că de când e lumea s-a luptat pe două fronturi
Război în partidă dublă, evidenţieri de conturi
Militar şi diplomatic, fiecare în alt fel
Cu mijloace diferite, însă cu acelaşi ţel.

Vom vedea, dar, deocamdată se cam lasă cu scandal;
Au izbucnit ostilităţile în amonte şi aval.
Aşa pe neaşteptate şi în plină dimineaţă
Pe întinderea de apă, nişte nave produc ceaţă.
De sus nişte avioane mitraliază de zor
Şi aflăm că stânga-dreapta se repliază cu spor.
Suntem nişte Robinsoni de pe-o insulă izolată
Înconjurată pe trei părţi de o mare agitată.
Soseşte spre ora zece ordinul de regrupare
Urmat după patru ore de altul de apărare.
Altul de retragere, însă cu ariegardă
Vine tocmai înspre seară când toţi se retrăgeau grămadă.
Fără să ştie de ce, fără să fie forţaţi,
Fără să vadă de unde ar fi mai ameninţaţi.
Bugeacul e împânzit de unităţi vlăguite
Care-şi caută direcţii şi drumuri pe bâjbâite.

Nu este deci de mirare că scapă neobservată
O semimotorizată în derută motivată,
Compusă dintr-o trăsurică trasă de ageri trăpaşi
Urmată de o rablă Ford şi un Bemve cu ataş...
Pline ochi c-un "stat major" însoţind un colonel
Ce-şi dă seama că nimic nu mai depinde de el.
Printr-o reţea de lucrări, ne strecurăm foarte greu
Pentru că acestui grup sunt alăturat şi eu.
Şi intrăm la-nghesuială pe un drum plin de armată
Care se retrage grabnic fără a fi sfărâmată.
Legăturile sunt rupte, toţi sunt în necunoştiinţă
Şi se grăbesc să transforme retragerea în biruinţă.
Aglomerând drumurile într-o mare-nvălmăşeală,
Copleşiţi de-ngrijorare, sufocaţi de înăbuşeală.
La o cotitură bruscă, ne trezim, ucigă-l toaca
În stânga cu inamicul, iar în dreapta cu băltoaca.
Dacă pica mai devreme serveam împreună masa,
Dar aşa lăsăm ruşinea şi o luăm la sănătoasa.
Fiecare pe cont propriu, căci instinctul nu înşeală
Pierzând un batalion dintr-o enormă greşeală,
A unui tactician, dintr-o pură fantezie
Ce se dovedi că este îmbâcsit de strategie.
Bine că se lăsă noaptea şi nu mai vedem de loc...
Bine că nu ni se întâmplă să fim urmăriţi cu foc.
Bine că avem în urmă un inamic invizibil
Foarte bine că războiul şi aşa este posibil.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce putem face?

când se poartă foarte bine, există delicateţe-n Umanitate.
o anume înţelegere şi, uneori, fapte
curajoase.
dar per total este o îngrămădeală, o mocirlă cu
prea puţin conţinut.
e asemeni unui animal uriaş în somn profund şi
pe care aproape nimic nu-l poate trezi.
când este activ se remarcă îndeosebi prin brutalitate,
egoism, judecăţi injuste, crimă.

ce putem face cu aşa ceva, cu această Umanitate?

nimic.

evită chestia asta cât poţi de mult.
tratează-o aşa cum ai trata ceva otrăvitor, vicios
şi lipsit de minte.
dar fii prudent. ea a promulgat legi pentru a se proteja
de tine.
te poate ucide fără un motiv anume.
pentru a scăpa trebuie să fii ingenios.
puţini scapă.

e treaba ta să găseşti o schemă.

n-am întâlnit pe nimeni care să fi scăpat.

am întâlnit câţiva oameni mari şi
faimoşi dar nici ei n-au scăpat
pentru că ei sunt mari şi faimoşi numai în
Umanitate.

eu n-am scăpat
dar nici n-am renunţat în a încerca iar şi
iarăşi.

sper ca înainte de moarte să beneficiez de
viaţa mea.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acalmie

A trecut mai mult de-o oră de la ultima explozie
Adică un mic răgaz pentru-o scurtă poezie,
Dar gândul ferecat devreme rămâne intenţie
Pentru că-n el nu coboară nici-o inspiraţie.
Şi câte n-ar putea să fie imortalizate-n vers
Însă starea de război impune exact invers.
A... dar iată-n fundul groapei dintr-o crăpătură mică
Mirător de precaută cum apară o furnică.
După ce-ncet tatonează numai cu antenele
Marginile crăpăturii şi împrejurimile
Spre mai multă siguranţă şi convingere deplină
Iese-ncet pe jumătate într-a soarelui lumină,
Priveşte interiorul, dezolant, precar şi mic
Dar cu toată-amănunţimea nu descoperă nimic.
Pentru că-n colţul opus fără altă preocupare,
Urmăresc incursiunea nefăcând altă mişcare.
În sfârşit, asigurată că nu e nici un pericol
Porneşte-n mare viteză vrând să dea groapei ocol.
Însă se opreşte brusc şi priveşte cu mirare
Umbra mea ce îi provoacă oarecare-ngrijorare.
Se suceşte-n dreapta-n stânga, se frânge de mijloc în sus
Dar cu toată cercetarea, misterul nu l-a pătruns,
Totuşi, neîncrezătoare, schimbă drumul binişor
Precaut şi fără grabă mi se urcă pe picior,
De aici pe zidul groapei şi-apoi pe un mic păiuş
Începând apoi calvarul unui ilariant urcuş.
Până pe neaşteptate brusc se prăbuşeşte-n gol
Şi începe-n jurul groapei acelaşi grăbit ocol.
Dând din nou de-aceiaşi umbră, direcţia-şi schimbă-n sus,
Dar pe un drum sinuos înspre colţul cel opus.
Truda-i şi de astă dată îi este fără folos
Căci c-un bulgăr buclucaş se prăvale iarăşi jos.
Stă puţin cam ameţită, apoi cu repeziciune
Urcă sus chiar în momentul când un camarad îmi spune
"În sfârşit, de-atâta vreme a sunat şi ceasul bun
Am vorbit cu bucătarii şi m-au rugat să vă spun
Că dacă nu chiar la noapte, măcar într-o săptămână
Şi dacă alte cauze chestiunea nu amână
Sigur noi vom fi schimbaţi de divizii proaspete".
Iar furnica se întoarnă... "bucuros de oaspete"
Parcă-mi spune dintr-o dată prin antene şi prin ochi
"Leagă-ţi firul roş de gât să nu-ţi fie de deochi"
Mi-a descoperit prezenţa, fiindcă n-am putut să tac
"Ei, să ştii că în scurt timp o să dăm un nou atac".
Şi-ar fi vrut să îmi mai spună ceva ce nu bănuiesc,
Că nu am nici un motiv adevărul s-ocolesc
Dacă pe neaşteptate printre rugi şi iarbă deasă
N-ar fi apărut în grabă o vietate curioasă.
De a cărei existenţă ea nu avea cunoştinţă
Şi de-aceea-nfăţişarea s-o reţină-şi dă silinţa.
Ţeasta îi este de fier în care a răsărit iarbă,
Dar nu-i tot una cu capul că e legată de barbă.
Oare acesta e omul de care legenda spune
Că Dumnezeu îi lăsase în intenţiile-i bune
Un căpăcel ce permitea, fără nici o greutate
Curăţirea creierului de orice impuritate?
Să-i luăm mai bine seama, poate spre edificare
Îi vom găsi elemente pentru identificare.
Membrele superioare sunt mai scurte şi greoaie
Pentru folosit la mers, că-s prea slabe şi se-ndoaie.
Iar cele inferioare sunt de nefolos total
Pentru un mers regulat într-un sens orizontal.
O fi larvă sau insectă?... ori e altă creaţiune?...
Sau Dumnezeu a făcut prin război altă minune.
Nedumerită furnica şi să privească mai bine
Curiozitatea care vine târâş către mine,
Se înalţă pe picioare cât poate ea de mai sus
Până pe marginea groapei apariţia a ajuns.
Eu nu ştiu dacă furnica îşi mai potoli mirarea,
Dar este un luptător ce vrea s-aprindă ţigara.
Nici n-apuc-a spune bine "Daţi-mi şi mie un foc"
Pentru că e nevoit să se-ntoarcă scurt în loc
Şi să o rupă la fugă nemaifolosind terenul
De o ploaie de obuze ce readuse infernul
Sub primejduirea cărei atât om, cât şi furnică
Dispar cu grabă în gropi de-o justificată frică.

Dezlănţuirea bruscă a bombardelor adverse
Continuă cu furie pe frontul nostru să verse
Schije, foc, fum şi pucioasă, cine ştie cu ce gânduri,
Fapt care nelinişteşte propriile noastre rânduri.
"Atenţie la inamic!..." "Pregătiţi muniţia!"
"Comunicaţi orice mişcare precum şi soluţia
Ce o credeţi potrivită"... "Control pe fir permanent"
"Verificaţi armamentul, căci un atac e iminent"
"Să tra-gă arti-leria a a a..." "Toată lumea camuflată"
"Aveţi grijă de rezerve... direcţia e jalonată?"
Până când aşa deodată nu se ştie din ce gură
Spre tranşeul inamic a ţâşnit o-njurătură,
A trecut bolid prin ierburi şi-a ajuns la săpături,
Dar a ricoşat în aer nefăcând vătămături.
Totuşi somaţia "Destul bă ă ă ă!" are efect neaşteptat,
Căci tragerea inamică dintr-o dată a-ncetat,
Iar pe linii reîncepe aceeaşi mişcare vie
Şi cu-această întâmplare reintrăm în acalmie.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Văd că ştii cum să răstorni situaţia în favoarea ta.
Lucian: Nu întorc nimic în favoarea mea, pentru că situaţia este deja în favoarea mea!
Stela: Aşa-i; eşti, de obicei, favorizat... Bine, frumosule! Nu uita să urmezi întocmai tratamentul.
Lucian: N-aş îndrăzni să uit. Voi ţine minte chiar şi-n somn.
Stela: Asta-i bine. De altfel, voi fi aici peste şase ore, pentru următoarea injecţie.
Lucian: Cum?! Care următoarea?! Adică, n-am scăpat?
Stela: Nu, frumosule! Ai 12 injecţii; asta a fost de abia prima. Vei face câte trei pe zi, una la opt ore.
Lucian: Oh, nu... Nu se poate!
Stela: Ba da, se poate! Doar că astăzi le vei face la şase ore, iar de mâine vom regla programul. În plus, pe tot parcursul tratamentului, nu ai voie să părăseşti nava.
Lucian: Asta-i tot?!
Stela: Mai vrei şi altceva?
Lucian: Cum crezi că voi suporta toate astea?! Atâtea sacrificii... Mai bine m-ai condamna la moarte!
Stela: Nu exagera, frumosule! Nu-i vorba decât despre trei zile de tratament.
Lucian: Trei zile... Bine. Voi încerca să le fac faţă. Sper că voi reuşi. Din nou...
Stela: Nu eu sunt de vină pentru ceea ce ai păţit, frumosule. Din nou...
Stela: Sincer, nici eu, doctore. Cel puţin de data asta.
Alex: Bine. Acum să plecăm. Ceilalţi ne aşteaptă de mult. Pariez că sunt nerăbdători să ne vadă.
Lucian: Nu-i nevoie să pariezi, bătrâne. Sunt sigur că ai dreptate.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi voi doi aici?
Jen: Doar savurăm arta dansului de salon.
Penny: Nu v-am spus că voi doi sunteţi talente înnăscute? Mult mai bine decât ăştia doi şi au fost aici toată săptămâna. Dar voi doi aţi fost împreună, nu?
Jen: Ă... nu acum, bine?
Penny: Am dreptate, nu-i aşa? Aţi fost împreună, nu a mers. Dar apoi aţi trecut peste toate neînţelegerile şi acum aveţi încredere unul în celălalt, nu? Se vede din modul în care dansaţi. Se vede că există încredere. Ăştia doi pe de altă parte...(Arată spre Joey şi Pacey care dansazează) O cu totul altă poveste. Uită-te la ei. Uită-te la... poziţia lor, la tensiunea din braţele lor...
Pacey: E vreo problemă?
Penny: Ce am spus eu despre corpurile care se ating?
Joey: Nu, îmi pare rău.
Pacey: Nu o să se întâmple asta, bine?
Penny: Sigur... vedeţi la ce mă refer? Se observă ostilitatea, cum sunt plictisiţi unul de celălalt, ca să nu mai vorbim de cearta continuă şi de strigarea pe numele de familie. Sigur sunt în fazele de început ale unui ritual de împerechere a unor nebuni.
Pacey: Ce?
Joey (râde): Ai înţeles greşit, cucoană.
Penny: Pe bune? Aşa să fie?
Pacey: Da, întru totul.
Joey: Nici că ai putea greşi mai mult.
Penny: Bine. Este destulă tensiune sexuală încât să dea naştere unui sărut. Nici nu-mi amintesc ultima dată când am văzut pe cineva dansând atât de prost... serios...
Dawson: Stai aşa, crezi că, doar pentru că nu ştiu să danseze, ei doi...?
Penny: Este o teorie pe care am îmbunătăţit-o după ani de experienţă... dacă două persoane dansează atât de prost, atunci sunt nebuni unul după celălalt... dansul nu minte.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la puţin la mai mult

De ieri suntem orăşeni, s-ar părea, oameni de vază,
Dar am fost aduşi aici pentru o banală pază
Cu obiective fixe şi trasee principale,
Pentru primiri, ca în ţară, dresăm procese-verbale.
Ca să facem şi noi ceva şi să nu stăm chiar degeaba,
Pentru că-n realitate, altfel se prezintă treaba.
Nu e nimic de păzit, nu-i nimic de folosit...
Şi de ar fi fost ceva, războiul a irosit.
Ce n-a putut fi cărat, a fost distrus chiar aici
Considerând inamicul că noi suntem inamici,
Că suntem invadatori, ocupanţi, cotropitori
Şi ceea ce e mai rău, şi josnici jefuitori.
Aşa ceva nu e just, ba este chiar duşmănos,
Ne aşteptam şi aveam dreptul să ne primească frumos,
Pentru că suntem aduşi să fim eliberatori,
Pionii unei noi ordini, civilizaţi, reformatori.
De aceea ne şi miră de ce atât de multă ură...
Nemţii poate, nu pot zice, deşi spun că ia, nu fură.
Ciordim şi noi câte ceva, mai mult ce e de mâncare,
Aşa este în război... ce apucă fiecare.
Mărimile or prefera mai mult lucruri de valoare
Dar e cu totul altceva, un alt sens, altă culoare.

Suntem în mare dilemă, această iarnă rusească
Să o trecem voiniceşte, într-o ţinută nemţească.
O fi sau n-o fi viabil ce susţine darwinismul
Dar noi exagerăm enorm practicând maimuţărismul.
Umblă nemţii spilcuiţi, gătiţi ca de sărbători,
Etalând impertinenţa marilor cuceritori.
Să nu rămânem mai prejos, a interzis mareşalul
Ostaşului român să poarte mănuşile, căciula, şalul
Şi a ordonat să-şi coase toate buzunarele,
Ca să pună în uimire pe toate popoarele.
Aşa iarnă ni se spune, n-a fost de cincizeci de ani;
Suntem rebegiţi de frig, dar imităm pe germani,
Lansând un nou aforism sau întărind unul vechi
Trăgând mereu fără spor, cipilica pe urechi.
De n-ar fi imitaţia
N-ar fi nici civilizaţia.

Ca să nu ne plictisim, ne satisfacem şi noi plăceri,
Colindăm mult calea-valea, căutăm ziua de ieri,
Jucăm cărţi, pocker fireşte, popa prostul, după caz,
Pockerul pe bani se ştie, popa prostul pentru haz.
Aceasta numai elita, vulgul, ce e pentru ei,
Maca, stos, copcica, rişca, barbut, pe bani puţinei.
Descoperirăm aici partizani inofensivi
Nişte băieţaşi, puştani, dar gozav de incisivi.
Înving pe români la şah, ca adevăraţi titani
Şi zilnic se luptă ca... nu e potrivit duşmani,
Ci ca adversari loiali, după reguli nobile,
Deschideri foarte subtile şi finaluri abile.
Mai ales unu-n refugiu, i-a pus pe toţi la pământ,
I-a aruncat în găleată, i-a lăsat fără cuvânt.
Abia-abia au putut să mă cheme-n ajutor
Să-i răzbun dacă se poate şi să le fiu protector.
Trei partide am jucat şi toate le-am câştigat,
Cu destulă uşurinţă, că foarte mult m-am mirat,
Cum de au pierdut ai noştri, mai ales că bunii şahişti,
Care ştiau aforismul "pierzi, dacă nu ştii să rişti".
Însă curând m-am convins că tocmai asta evitau,
Se cramponau de scheme fixe, pe când junii combinau.
Se pare că şahul aici e adevărată şcoală,
Că şi copiii îl joacă, zi de zi, de cum se scoală.

Nu ne bucurăm prea mult de această nouă viaţă
Pentru că un ordin clar sosit dis de dimineaţă
Ne cere să predăm oraşul, să ne deplasăm la gară,
Să urcăm într-un marfar şi... nu pentru prima oară,
Să nu avem nici o grijă, că undeva vom ajunge.
Tocmai azi se strică vremea, bate vânt tăios şi ninge.
Însă noi executăm totul după cum e scris...
Nu obiectăm nimic, căci cu toate ne-am deprins.
Aveam să predau sectorul unui locotenent german
Care s-a prezentat să-l ia, oral, că n-avea firman.
Sunt obligat să i-l dau însă... cu proces verbal.
Zâmbind cam puţin ironic a admis... principial.
Schimbăm sentinelele, îi arăt ce să păzească
Şi îi prezint documentul, cerându-i să-l iscălească.
Mă fixează cu privirea şi îmi spune textual
Noi n-am venit în Rusia s-o luăm cu proces verbal.
L-am lăsat şi eu pe masă şi-am plecat cu mâna goală,
Că şi dacă-l semna neamţul, nu era nici o scofală.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morsa şi Tâmplarul

De sus, din slavă, soarele
Ardea încins, străjer
Deasupra mării largi
În luna lui Prier;
Era ciudat: miez de noapte,
Iar soarele pe cer!

Luna lucea, dar fără chef,
Fiindcă socotea
Că el n-avea după apus
Pe-acolo nici-o treabă şi-a
Spus: "E nepoliticos, ne
Strică petrecerea!"

Era foarte udă marea,
Plaja uscată, fier;
Nu se vedea un nor în jur,
Căci nu erau pe cer;
Nu se vedea o pasăre,
Căci nu erau, de fel.

La braţ, Morsa şi Tâmplarul
Se plimbau agale
Pe plajă şi plângeau văzând
Atât nisip în cale.
"De ar fi curăţat un pic,
N-ar fi atâta jale! "

"De-ar mătura şapte fete
Şase luni lungi, non stop",
A zis Morsa "ar face, crezi,
Curat în acest loc?"
"Mă-ndoiesc" a spus Tâmplarul
Şi-a plâns din nou, cu foc.

"Ei, Stridii, nu veniţi cu noi"
Morsa le-a implorat,
"La Spaziergang? Mai discutăm
Ce se petrece-n sat.
Ne putem plimba pe plajă
De mână, pe-înserat."

O Stridie bătrână-a stat
Şi-a tot privit la ei;
Le-a făcut apoi cu ochiul
Şi-a dat din cap, ehei...
Prefer, adică,-un pui de somn
La mine în bordei.

Dar patru Stridii au fost gata
Pentru escapadă,
Încălţate cu pantofiori
Pentru promenadă –
Şi asta era straniu, căci
N-au picior, nici coadă.

Alte Stridii, patru, le-au urmat
Şi-alte patru, încă;
Şi-încă patru, multe, multe-n
Grabă apa-adâncă
Părăseau, înotând pe val,
Ţopăind spre stâncă.

Cei doi, Morsa şi Tâmplarul,
Mergeau duşi pe gânduri –
Apoi s-au aşezat la ţărm
Pe un braţ de scânduri;
Stridiile stăteau cuminţi
Aşteptând în rânduri.

"A venit timpul", Morsa-a zis,
"Să vorbim de vreme –
De pantofi, regi şi vopsele –
Despre varză şi trireme –
De ce stă marea lângă ţărm –
Şi-alte teoreme."

"Hei, un pic", Stridiile-au ţipat,
"Nu-ncepeţi, e-abia şase;
Suntem obosite, abia suflăm –
Şi toate suntem grase!"
"Nici o grabă!" a zis Tâmplarul.
Şi-ele: "Merci", foarte bucuroase.

"O pâine dublă"-a spus Morsa,
"Ne-ar trebui acum;
Piper, oţet, un pic de unt,
Şi cina-ar fi... parfum –
Sunteţi gata, o, stridii dragi?
C-am flămânzit pe drum."

S-au mirat Stridiile, "Doar
Nu te referi la noi!
Suntem amici, ar fi urât
Din partea la-amândoi."
"E-o noapte faină", Morsa-a zis,
"Aştrii zâmbesc spre noi!

Aţi fost drăguţe să veniţi
Cu mame şi surori!"
Tâmplaru-a spus, "Mai pasează-mi
Una; ah, mă omori,
Fii şi tu atent, aş fi vrut
Să nu te rog de două ori!"

"E ruşinos cum le-am minţit
Şi le-am tras-apoi clapa,
Le-am dus departe de părinţi
Şi le-am forţat cu graba",
A mai spus Morsa. Tâmplarul:
"Ai pus mult unt degeaba."

"Vă compătimesc enorm căci
Ţin la voi, îmi pasă",
Suspină Morsa, alegând
Stridia mai grasă;
Apoi, şi-a şters cu batista
Gura unsuroasă.

"Dragi Stridii",-a exclamat Tâmplarul,
"Este târziu şi-i noapte,
N-aţi vrea s-o pornim înapoi spre casă?"
N-a răspuns nimeni. Poate
Nici nu-i de mirare, cei doi
Le-au înghiţit pe toate.

fabulă clasică de Lewis Carroll din Alice în Ţara Minunilor, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte spre răsărit

Azi noapte la Prut
Războiul a-nceput...
Ca să regăsească fiul ceea ce tatăl a pierdut
Ca pe ceva inutil, nici măcar bun de vândut
Să recupereze Ion,... dar nu aşa un Ion banal
Ci unul ce peste noapte a devenit mareşal,
Mai ceva ca Alexandru, Cezar şi Napoleon,
Întrecându-i pe aceştia cu pielea de cameleon,
S-a proclamat conducător, când putea chiar împărat...
Să recucerească el, ce alţii n-au apărat
Ce nu s-a putut păstra, cu prieteni tradiţionali
Să reia "prin arme şi scut" cu alţii ocazionali.
Şi ca să se ştie bine, că totul aparţine lui
A trecut direct în frunte, la comanda frontului.
A tras prima lovitură, trimiţând prima ghiulea,
Avertizând inamicul că va veni după ea.

Cu drept şi sincer vorbind, nimeni n-a obiectat.
Tot ce e în slujba artei, a cântat şi a jucat
Mai ales că conjunctura era favorabilă,
Iar alianţa cu Axa considerată abilă.
Începutul este bun, iar ostaşii inimoşi,
Atacă pe-ntregul front, înaintând curajoşi,
Cucerind localităţi, fără multă greutate,
Inamicul peste tot, este în dificultate,
Şi se retrage în grabă, sau se predă cu duiumul,
Părăsind poziţiile, lăsându-le liber drumul
Spre cetăţile de margini, ridicate de strămoşi,
Stavilă duşmanilor, prietenilor duşmănoşi,
Ce se erijau făloşi, pavăza creştinătăţii,
Şi apărătorii noştri cu preţul vasalităţii.

O ultimă rezistenţă pe dealul Corneştilor
Şi-o îmbrăţişare cu NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR
Aduse oastea română pe tot cursul Nistrului
Prin victorii iluzorii, asupra inamicului.

Vorba e... Acum ce facem? Mai mergem sau... stăm aici
Va depinde de istorici şi desigur, de amici.
Primii ne găsiră drepturi, la Bug, Nipru şi Cuban
După domnitorul Duca, ce a fost pe acolo hatman.
Secunzii, vror să-i secondăm, să ne recunoască dreptul
Dar să n-aşteptăm pomană, ci să-l cucerim cu pieptul.
Aşa că... ne-am încurcat, nu mai putem da-napoi,
Ce-am căutat am găsit... am vrut război, iată război!
Ca-n zicala cu Grigore, sau ca-n proverbul cu ursul.
Apă veşnic agitată, istoria-şi ţine cursul.
Şi ne poartă pe talazu-i, tot mai mult în depărtare
Până ne fură pe-ncetul, pământul de sub picioare.
Deocamdată aventura, nu pare primejdioasă,
Poate că nepregătirea să fie mai odioasă.
Dar de asta sunt de vină guvernanţii din trecut,
Pentru cei de astăzi suntem cu moralul refăcut.
Se şi vede nerăbdarea sufletelor optimiste,
După feţele-ncruntate, cântecele mai mult triste.
Foaie verde bob negară
Coboară mândro, coboară,
Coboară-n vale la gară,
Să vezi trenul cum ne cară
Şi ne duce-n altă ţară.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce doar banii?

De ce avem sufletul atât de rece?
Ne vindem chiar şi ale noastre sentimente...
Şi peste toate domneşte ura,
Oamenii nu mai înţeleg arta, cultura,
Îndoctrinat, omul nu mai gândeşte,
Doar banul – înger-diavol – azi vorbeşte.
Nici floarea nu mai ştim dacă miroase,
Durerea ne pătrunde până-n oase,
Căci am uitat de tot ce-i bucurie,
Străinilor dăm viaţa ca simbrie.
În suflet nu mai dăinuie iubirea,
Căci cumpărăm cu banii fericirea.
Uităm de sentimente, gust amar,
De omenie. Viaţa-nseamnă ban...
Trecem prin viaţă fără să luăm seama,
Nici vers, nici dor noi nu mai ştim ce-nseamnă,
Nimeni nu vrea să mai citească o carte,
În schimb ne vindem vieţile în rate...
De-acum uităm de plopii fără soţ,
De versul blând şi cald, melodios,
Ne prinde ura, frica şi prostia,
De ce urâm cu toţii poezia?
Suntem săraci în suflete... şi trişti,
Căci am uitat de Blaga şi Brâncuşi.
Prietenii devin de-acum duşmani,
Căci totul se rezumă doar la bani.
În faţa Domnului avem acelaşi drum,
Cu viaţa noastră vom plăti de-acum
Însă cu toţi avem un alt destin...
E timpul să-nvăţăm să şi iubim.
La Dumnezeu nu pleci cu bogăţia,
Ci doar cu fapta şi mărinimia.
Nimic n-o să te spele de păcat,
De Dumnezeu la fel eşti judecat,
Că eşti sărac, bogat, mare sau mic,
Din lumea asta n-o să iei nimic.
Chiar dacă am uitat de Eminescu,
De leagănul viorii lui Enescu,
Prin Porumbescu-şi plânge simfonia,
Grânarul ţării, viaţa, România.
Doar Dumnezeu ne hărăzeşte soarta
Şi fiecare îşi va lua răsplata,
Vom plânge dacă sufletul ni-i rece,
Căci banul vine, cumpără şi trece...

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!