Înainte spre răsărit

Azi noapte la Prut
Războiul a-nceput...
Ca să regăsească fiul ceea ce tatăl a pierdut
Ca pe ceva inutil, nici măcar bun de vândut
Să recupereze Ion,... dar nu aşa un Ion banal
Ci unul ce peste noapte a devenit mareşal,
Mai ceva ca Alexandru, Cezar şi Napoleon,
Întrecându-i pe aceştia cu pielea de cameleon,
S-a proclamat conducător, când putea chiar împărat...
Să recucerească el, ce alţii n-au apărat
Ce nu s-a putut păstra, cu prieteni tradiţionali
Să reia "prin arme şi scut" cu alţii ocazionali.
Şi ca să se ştie bine, că totul aparţine lui
A trecut direct în frunte, la comanda frontului.
A tras prima lovitură, trimiţând prima ghiulea,
Avertizând inamicul că va veni după ea.

Cu drept şi sincer vorbind, nimeni n-a obiectat.
Tot ce e în slujba artei, a cântat şi a jucat
Mai ales că conjunctura era favorabilă,
Iar alianţa cu Axa considerată abilă.
Începutul este bun, iar ostaşii inimoşi,
Atacă pe-ntregul front, înaintând curajoşi,
Cucerind localităţi, fără multă greutate,
Inamicul peste tot, este în dificultate,
Şi se retrage în grabă, sau se predă cu duiumul,
Părăsind poziţiile, lăsându-le liber drumul
Spre cetăţile de margini, ridicate de strămoşi,
Stavilă duşmanilor, prietenilor duşmănoşi,
Ce se erijau făloşi, pavăza creştinătăţii,
Şi apărătorii noştri cu preţul vasalităţii.

O ultimă rezistenţă pe dealul Corneştilor
Şi-o îmbrăţişare cu NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR
Aduse oastea română pe tot cursul Nistrului
Prin victorii iluzorii, asupra inamicului.

Vorba e... Acum ce facem? Mai mergem sau... stăm aici
Va depinde de istorici şi desigur, de amici.
Primii ne găsiră drepturi, la Bug, Nipru şi Cuban
După domnitorul Duca, ce a fost pe acolo hatman.
Secunzii, vror să-i secondăm, să ne recunoască dreptul
Dar să n-aşteptăm pomană, ci să-l cucerim cu pieptul.
Aşa că... ne-am încurcat, nu mai putem da-napoi,
Ce-am căutat am găsit... am vrut război, iată război!
Ca-n zicala cu Grigore, sau ca-n proverbul cu ursul.
Apă veşnic agitată, istoria-şi ţine cursul.
Şi ne poartă pe talazu-i, tot mai mult în depărtare
Până ne fură pe-ncetul, pământul de sub picioare.
Deocamdată aventura, nu pare primejdioasă,
Poate că nepregătirea să fie mai odioasă.
Dar de asta sunt de vină guvernanţii din trecut,
Pentru cei de astăzi suntem cu moralul refăcut.
Se şi vede nerăbdarea sufletelor optimiste,
După feţele-ncruntate, cântecele mai mult triste.
Foaie verde bob negară
Coboară mândro, coboară,
Coboară-n vale la gară,
Să vezi trenul cum ne cară
Şi ne duce-n altă ţară.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A-nceput un nou război

După groaznice dureri, în sfârşit, a spart buboiul
Şi din truda omenirii torent se scurge puroiul
Tancuri, tunuri, avioane, muniţii, arme mari şi mici
Mijloace de transportare, aliaţi şi inamici,
Se rostogolesc de-a valma, antrenând totul cu sine,
Ruinând, zdrobind, mânjind, strivind tot ce e frumos şi bine.
Într-un cuvânt spus direct, gata, a-nceput războiul
Eveniment ce pe dată, declanşă tot tărăboiul.
Proclamaţii, imnuri, marşuri, dansuri, jocuri populare,
Discursuri înflăcărate, trezesc visuri seculare,
Iar oameni crezuţi integri, pacifişti prin excelenţă,
Insinuează subtil, instigă la violenţă.
Toţi s-acuză reciproc, să nu fie acuzaţi
Istoria, tocmai pe ei să nu-i facă vinovaţi.

În fond ce vror provocatorii? Ce-ar putea să le lipsească?
Nu au ajuns la mărire? Nu au cu ce să trăiască?
Ca nişte mari norocoşi, au mai mult decât sperau
Şansa i-a favorizat, mai mult decât meritau.
Sunt îndrăgiţi de prieteni şi sunt temuţi de duşmani,
Sunt aclamaţi de mulţimi şi recunoscuţi titani.
Li s-a dat tot ce-au cerut şi ce-au luat bun luat a fost,
Au fost priviţi cu îngăduinţă, nimeni nu i-a luat la rost.
S-a contat pe temperanţă, judecată, raţiune,
Însă totul s-a redus la provocări şi fricţiune,
Până când din îngâmfare şi din lăcomie pură
Se puseră în mişcare, şi războiul începură.

Uimitor fu începutul, ca lupii cu oile,
Pregătirea le permise, ca să-şi facă voile.
Peste tot în patru vânturi, oştile biruitoare,
În intonări de imnuri, marşuri, calcă totul în picioare.
Câteva împotriviri, le zdrobiră sub şenile
Fapt ce avu ca urmare, că uşor sub cizma lor
Căzu ţară după ţară şi popor după popor.
Dar, aşa cum se întâmplă în orice pe-acest pământ,
Nu se ştie când şi cine, are ultimul cuvânt.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la puţin la mai mult

De ieri suntem orăşeni, s-ar părea, oameni de vază,
Dar am fost aduşi aici pentru o banală pază
Cu obiective fixe şi trasee principale,
Pentru primiri, ca în ţară, dresăm procese-verbale.
Ca să facem şi noi ceva şi să nu stăm chiar degeaba,
Pentru că-n realitate, altfel se prezintă treaba.
Nu e nimic de păzit, nu-i nimic de folosit...
Şi de ar fi fost ceva, războiul a irosit.
Ce n-a putut fi cărat, a fost distrus chiar aici
Considerând inamicul că noi suntem inamici,
Că suntem invadatori, ocupanţi, cotropitori
Şi ceea ce e mai rău, şi josnici jefuitori.
Aşa ceva nu e just, ba este chiar duşmănos,
Ne aşteptam şi aveam dreptul să ne primească frumos,
Pentru că suntem aduşi să fim eliberatori,
Pionii unei noi ordini, civilizaţi, reformatori.
De aceea ne şi miră de ce atât de multă ură...
Nemţii poate, nu pot zice, deşi spun că ia, nu fură.
Ciordim şi noi câte ceva, mai mult ce e de mâncare,
Aşa este în război... ce apucă fiecare.
Mărimile or prefera mai mult lucruri de valoare
Dar e cu totul altceva, un alt sens, altă culoare.

Suntem în mare dilemă, această iarnă rusească
Să o trecem voiniceşte, într-o ţinută nemţească.
O fi sau n-o fi viabil ce susţine darwinismul
Dar noi exagerăm enorm practicând maimuţărismul.
Umblă nemţii spilcuiţi, gătiţi ca de sărbători,
Etalând impertinenţa marilor cuceritori.
Să nu rămânem mai prejos, a interzis mareşalul
Ostaşului român să poarte mănuşile, căciula, şalul
Şi a ordonat să-şi coase toate buzunarele,
Ca să pună în uimire pe toate popoarele.
Aşa iarnă ni se spune, n-a fost de cincizeci de ani;
Suntem rebegiţi de frig, dar imităm pe germani,
Lansând un nou aforism sau întărind unul vechi
Trăgând mereu fără spor, cipilica pe urechi.
De n-ar fi imitaţia
N-ar fi nici civilizaţia.

Ca să nu ne plictisim, ne satisfacem şi noi plăceri,
Colindăm mult calea-valea, căutăm ziua de ieri,
Jucăm cărţi, pocker fireşte, popa prostul, după caz,
Pockerul pe bani se ştie, popa prostul pentru haz.
Aceasta numai elita, vulgul, ce e pentru ei,
Maca, stos, copcica, rişca, barbut, pe bani puţinei.
Descoperirăm aici partizani inofensivi
Nişte băieţaşi, puştani, dar gozav de incisivi.
Înving pe români la şah, ca adevăraţi titani
Şi zilnic se luptă ca... nu e potrivit duşmani,
Ci ca adversari loiali, după reguli nobile,
Deschideri foarte subtile şi finaluri abile.
Mai ales unu-n refugiu, i-a pus pe toţi la pământ,
I-a aruncat în găleată, i-a lăsat fără cuvânt.
Abia-abia au putut să mă cheme-n ajutor
Să-i răzbun dacă se poate şi să le fiu protector.
Trei partide am jucat şi toate le-am câştigat,
Cu destulă uşurinţă, că foarte mult m-am mirat,
Cum de au pierdut ai noştri, mai ales că bunii şahişti,
Care ştiau aforismul "pierzi, dacă nu ştii să rişti".
Însă curând m-am convins că tocmai asta evitau,
Se cramponau de scheme fixe, pe când junii combinau.
Se pare că şahul aici e adevărată şcoală,
Că şi copiii îl joacă, zi de zi, de cum se scoală.

Nu ne bucurăm prea mult de această nouă viaţă
Pentru că un ordin clar sosit dis de dimineaţă
Ne cere să predăm oraşul, să ne deplasăm la gară,
Să urcăm într-un marfar şi... nu pentru prima oară,
Să nu avem nici o grijă, că undeva vom ajunge.
Tocmai azi se strică vremea, bate vânt tăios şi ninge.
Însă noi executăm totul după cum e scris...
Nu obiectăm nimic, căci cu toate ne-am deprins.
Aveam să predau sectorul unui locotenent german
Care s-a prezentat să-l ia, oral, că n-avea firman.
Sunt obligat să i-l dau însă... cu proces verbal.
Zâmbind cam puţin ironic a admis... principial.
Schimbăm sentinelele, îi arăt ce să păzească
Şi îi prezint documentul, cerându-i să-l iscălească.
Mă fixează cu privirea şi îmi spune textual
Noi n-am venit în Rusia s-o luăm cu proces verbal.
L-am lăsat şi eu pe masă şi-am plecat cu mâna goală,
Că şi dacă-l semna neamţul, nu era nici o scofală.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fapt autentic şi banal

Suntem in stare... de război,
Pe pielea proştilor... fireşte,
Ce sunt trataţi ca un gunoi,
Ajută-i Doamne şi păzeşte!

Se fură crunt... se fac averi,
Dezmăţul este la comandă,
Se-nchid oraşele-n tăceri...
Şi medicii-s prima ofrandă.

Se moare, dar voi fi cinstit,
Nu doar statisticile-s... rele,
Suntem... la minus... infinit,
Puşi în cătuşe, şi-n zăbrele.

Ne vom trezi, într-un târziu,
Străini în ţară... şi goi puşcă,
Fără de drepturi şi-n pustiu,
Golind umili, ultima duşcă.

Spălaţi-vă pe mâini, cu apă,
Săpun lichid şi... detergenţi,
Vedem la urmă... cine scapă
Şi care-i... lista... cu absenţi.

Se dau amenzi, făr de sfială
Se-nchid spitalele... pe rând
Şi nu dă nimeni... socoteală,
Dar va veni o vreme... când.

Este război şi n-avem arme,
Echipamente nu, nici măşti,
Unul ne minte, altul doarme,
Suntem la mâna... unei găşti.
.
Felicit... mintea ce-nţelege,
Dreptul... la vot... universal
Şi hoţul... protejat... de lege,
Fapt autentic şi banal.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La strâmtoare

Nu s-a-nfăptuit minunea, nu s-a confirmat speranţa
Afirmate-şi-aşteptate cert, cu toată siguranţa.
Arma, armele secrete adesea profetic promise
Şi-n nădejdea cărora, prin metode nepermise
Au pornit acest război, fiind convinşi cu fermitate
Că e-nainte de-a-ncepe câştigat pe jumătate,
Micile piedici umane fiind fără-nsemnătate
Şi chiar neintrând în calcul... încă n-au fost inventate.
Iar războiul e aproape... s-a-ntors de unde a plecat.
Ce fac nemţii îi priveşte... au găsit ce-au căutat.
Vorba e... ce facem noi? Ce am putea fi în stare?
Să luptăm până la unul... sau să ne cerem iertare?
Să luptăm... însă cu ce?... Cu piepturile nu mai ţine...
Mai ales că inamicul e dotat atât de bine.
Şi apoi pentru aceasta, trebuie mari efective,
Ori, noi, în realitate, le avem mai mult fictive.
Trei sferturi din mobilizabili sunt mobilizaţi pe loc,
Restul, corp operativ, zvârliţi fără milă-n foc
Ca să apere pe primii, plasaţi pe unde-au putut
Indiferent dacă pe-acolo au sau nu ceva de făcut.
Aşa a fost, e şi va fi pe acest glob atât de vitreg,
Unii primesc doar felii, iar alţii primesc întreg.
Unii sunt făcuţi să tacă, să asculte, să muncească,
Alţii numai să comande şi răstit să poruncească.

Dar, oricum e sau orice e, nu e timp de lamentare,
Până să ne dumerim, primim ordin de plecare.
Însă nu ca prima dată, cu pompă, cu defilare,
Ci în taină, pe tăcute, procedăm la îmbarcare.
Nu scriem nimic pe vagoane, nu proferăm ameninţări
Nu ne mai fălim că suntem fii bravi ai acestei ţări.
Stăm cuminţi la locul nostru, comentăm cu modestie
Admiţând că ce va fi niciodată nu se ştie.
Evităm cu dibăcie câteva bombardamente
Ne strecurăm printre convoaie, formate de evenimente
Gările sunt înţesate... trenuri cu refugiaţi,
Cu transporturi militare, muniţii, lubrefianţi,
Câteva trenuri civile... toate cerând prioritate,
Însă li se dă drum liber numai după-nsemnătate
Şi-n primul rând celor care merg pe front, cum suntem noi.
Suntem dirijaţi continuu înspre viaţa de apoi.

Debarcăm şi-o luăm pe jos, cu trenul nu se mai poate
Şi cu cât ne-apropiem, de front, le uităm pe toate.
Ni se fixează sectorul, excepţional de bun
Nici pocnitură de armă, nici un bubuit de tun.
Inamicul e departe, aşa e împrejurarea
Nu-s-aude, nu se vede... şi de-aceea... ignorarea
Stufăriş cât vezi cu ochii, în stânga şi-n faţa noastră
S-a interpus între noi ca un zid fără fereastră.
În dreapta mare lărgime şi apă atât de lată
Aruncată între noi ca oglinda fermecată.
Ne cam supără ţânţarii, mai mult de cum înserează,
Însă lupta cu ţânţarii şi frontul calm, compensează.

Se produce într-o noapte un scurt şi mic incident.
Un pândar de la o grupă ostenit sau imprudent,
Adormi în post pe armă şi se trezi luat pe sus,
Ca un miel pentru tăiere de o namilă de rus,
Cum ne relata dramatic foarte emoţionat,
După ce cu greutate povestea s-a terminat.
Poziţia alarmată de ţipătul disperat
Începu o tragere de atac adevărat.
Intervenind comandanţii, oamenii îşi vin în fire,
Însă foarte explicabil continuă să se mire,
Logic admiţându-se o singură versiune,
Anume că toată treaba a fost o incursiune.
Pentru capturări de limbi, cum se obişnuia-n trecut
Şi cum în acest război pân-acum nu s-a făcut.
Dacă n-ar fi un rus mort, nimic n-ar fi de crezut,
Mai ales că-n întuneric chiar nimic nu s-a văzut.
Câţi au fost... cum au venit... pe unde s-au strecurat...
Şi pe unde s-au retras... este lucrul de mirat.
Pentru că acest nacealnic, a fost singur, singurel,
Şi a vrut să se predea... Parcă-mi pare rău de el...
Dacă o fi fost aşa, a fost un nenorocos
Şi a dat, în încercarea-i, de un pândar somnoros.
Ne vine inima la loc şi prindem iar curaj
Stimulat de relief, care ne e în avantaj
Facem plajă ca la mare, parcă suntem în vacanţă
Ieşim în larg cu năvodul pescuind cu cutezanţă
Pân-la limita admisei ape teritoriale
Făcând apel la tehnica a priceperii locale.
Se conservă peştii mari, ţinuţi câtva timp în moare
Zvântaţi cu-ncetul la umbră şi apoi uscaţi la soare.
Se-mpachetează şi trimit, cadouri de sărbători,
La familii, la prieteni, la mărimi, la protectori,
Prin curieri speciali, oameni de încredere,
Care-şi ajută stăpânii să nu fie-n pierdere.
E moartea pe noi cât capra, după cum proverbul zice
Dar, dacă nu vrea să curgă, ceva trebuie să pice
Şi aduc la-napoiere mărfuri cu prepondere.
Şi cei mici o duc tot bine, dar din alt punct de vedere;
Riscuri mici, hrană mai bună, odihnă pe săturate,
Veligiaturişti sadea în locuri interesante.
Gaşca mijlociilor, duce viaţă pendulară,
La ordin, poruncitoare, socială, singulară.
Jocurile de noroc nu mai provoacă senzaţii
Deoarece şi-au pierdut caracterul de... distracţii...

Însă viaţa monotonă deveni plictisitoare,
Prezenţa noastră aici păru nefolositoare,
Iar pentru că inamicul ne evită într-un fel
Se găsi un firoscos să ne trimită la el.
Trimiserăm un pluton cu prudenţă strecurat
Să se ferească de smârcuri, dar şi de a fi reperat,
Să facă pe avanpostul cu rolul de alarmare,
Grijă lăudabilă, dar... şi frica este mare.
Astfel că se instalează avanposturi întărite
Ce, ca oamenii chibzuiţi se feriră să-ntărâte
Inamicul liniştit de pe cealaltă parte
Şi se menţin legături de bună vecinătate.
Fiecare-şi duce viaţa cum vrea şi are nevoie,
Se fac băi, se face plajă, se fac promenăzi în voie.
Se ia masa-n aer liber şi se spală rufăria,
Ier războiul se menţine simbolic, cu vorbăria,
Prin ameninţări hazlii şi prevestiri inocente.
Ni se reproşă că astea ar fi inconveniente,
Pactizări cu inamicul, cu înţelegeri tacite
Şi comportări dubioase de nişte oi rătăcite.

Drept urmare se dă ordin să se tragă zi şi noapte.
Raportăm executarea cum şi măsurile luate
Pentru preîntâmpinarea eventualei ripostări.
Dar inamicul nu răspunde acestei manifestări.
Nu se zbuciumă zadarnic, are planurile lui,
Mai ales că a preluat conducerea războiului;
Vedem bine că ce facem e absolut inutil.
Poate, să câştigăm timp, pentru un joc mai subtil
Pentru că de când e lumea s-a luptat pe două fronturi
Război în partidă dublă, evidenţieri de conturi
Militar şi diplomatic, fiecare în alt fel
Cu mijloace diferite, însă cu acelaşi ţel.

Vom vedea, dar, deocamdată se cam lasă cu scandal;
Au izbucnit ostilităţile în amonte şi aval.
Aşa pe neaşteptate şi în plină dimineaţă
Pe întinderea de apă, nişte nave produc ceaţă.
De sus nişte avioane mitraliază de zor
Şi aflăm că stânga-dreapta se repliază cu spor.
Suntem nişte Robinsoni de pe-o insulă izolată
Înconjurată pe trei părţi de o mare agitată.
Soseşte spre ora zece ordinul de regrupare
Urmat după patru ore de altul de apărare.
Altul de retragere, însă cu ariegardă
Vine tocmai înspre seară când toţi se retrăgeau grămadă.
Fără să ştie de ce, fără să fie forţaţi,
Fără să vadă de unde ar fi mai ameninţaţi.
Bugeacul e împânzit de unităţi vlăguite
Care-şi caută direcţii şi drumuri pe bâjbâite.

Nu este deci de mirare că scapă neobservată
O semimotorizată în derută motivată,
Compusă dintr-o trăsurică trasă de ageri trăpaşi
Urmată de o rablă Ford şi un Bemve cu ataş...
Pline ochi c-un "stat major" însoţind un colonel
Ce-şi dă seama că nimic nu mai depinde de el.
Printr-o reţea de lucrări, ne strecurăm foarte greu
Pentru că acestui grup sunt alăturat şi eu.
Şi intrăm la-nghesuială pe un drum plin de armată
Care se retrage grabnic fără a fi sfărâmată.
Legăturile sunt rupte, toţi sunt în necunoştiinţă
Şi se grăbesc să transforme retragerea în biruinţă.
Aglomerând drumurile într-o mare-nvălmăşeală,
Copleşiţi de-ngrijorare, sufocaţi de înăbuşeală.
La o cotitură bruscă, ne trezim, ucigă-l toaca
În stânga cu inamicul, iar în dreapta cu băltoaca.
Dacă pica mai devreme serveam împreună masa,
Dar aşa lăsăm ruşinea şi o luăm la sănătoasa.
Fiecare pe cont propriu, căci instinctul nu înşeală
Pierzând un batalion dintr-o enormă greşeală,
A unui tactician, dintr-o pură fantezie
Ce se dovedi că este îmbâcsit de strategie.
Bine că se lăsă noaptea şi nu mai vedem de loc...
Bine că nu ni se întâmplă să fim urmăriţi cu foc.
Bine că avem în urmă un inamic invizibil
Foarte bine că războiul şi aşa este posibil.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Ştii că tata se înţelege foarte bine cu comandantul vostru?
Maria: Nu ştiu... Cu Luci?! Ce vrei să spui?
Nick: Păi, chiar Luci mi-a spus că tatăl meu i-a acordat prietenia sa, sprijinul său.
Maria: Serios?! Surprinzător... Deşi n-ar trebui să mi se pară astfel. Luci e un tip care reuşeşte să stârnească astfel de reacţii. Dar tatăl tău...
Nick: Da. I-a devenit un fel de... Domnul director de acolo, de pe Terra, care, după cum am înţeles eu, îl ajuta să treacă peste anumite momente mai dificile. Acum tata s-a oferit de bună voie să-i ia locul acelui domn, deci, i-a acordat lui Luci prietenia şi sprijinul său.
Maria: Ca să vezi...
Nick: În plus, pe drum spre nava voastră, mă gândeam chiar să-i spun totuşi câte ceva colegului tău, comandantul misiunii. Nu chiar tot ce ştiu, dar o bună parte din adevăr.
Maria: Adevărat, iubitule? Ai fi făcut asta?
Nick: Da. Sau nu... Nu ştiu. Eram derutat. Nu ştiam dacă ar fi bine să-i spun ceva, doar îi promisesem tatălui meu că voi păstra în continuare tăcerea. Însă dacă nu vă găseam îmbrăţişaţi şi m-ar fi întrebat ceva în acest sens, cred că i-aş fi spus, totuşi... Oricum, dacă i-aş fi spus ceva, nu i-aş fi spus totul, ci doar ceva foarte vag, sau...
Maria: Încă nu e prea târziu. I-ai putea încă spune.
Nick: Nu, acum nu, n-aş mai putea, deşi... Vezi tu, şi mie mi-e greu. Adică, aş vrea foarte mult ca ei să ştie că sunt la fel ca voi, că sunt de-al vostru, să ne putem bucura toţi, împreună, de faptul că ne-am regăsit, dar... Nu! Acum nu! Chiar nu mai pot! Te rog, înţelege-mă! Să încercăm să-i facem pe plac tatălui meu, în continuare. Cel puţin deocamdată.
Maria: Bine, voi încerca şi eu. Însă nu te asigur că voi şi reuşi acest lucru. Dacă vreunul dintre ei mă va întreba ceva în acest sens, nu ştiu dacă mă voi putea abţine. Serios, nu ştiu... Sper să nu mă întrebe.
Nick: Te înţeleg. Oricum, se pare că tot tatăl meu a câştigat şi de data aceasta.
Maria: Aşa e, se pare... Sper că într-adevăr va discuta cât mai curând cu Luci, deşi nu ştim ce îi va spune, însă sper că va reuşi să-l convingă măcar să nu insiste asupra subiectului, o perioadă. Ceea ce ar putea reuşi, de moment ce spui că se înţeleg atât de bine amândoi. Luci era foarte apropiat de domnul director, îi era un bun prieten, iar dacă tatăl tău a preluat rolul dânsului în viaţa lui, înseamnă că au devenit apropiaţi, deci, se înţeleg.
Nick: Aşa sper şi eu...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua cea de astăzi

În ziua cea de astăzi să-nveţi mai mult ca toţi
Să-mprăştii Fericire şi de iubit să poţi
Mai mult ca ieri, mai mult ca vreodată pân-acum,
Să nu urăşti pe nimeni, de jignit nu ştii cum.

În ziua care-ncepe să iei din răsărit
Lumină şi Viaţă şi-n suflet, încolţit,
Să stea mereu mai verde, mereu tot mai voios
Un Simţământ de Bine şi-o foame de Frumos.

Din noapte, Înţelepciune şi Linişte-ai luat
Din zi să iei Iubire să ai mereu de dat.
Ce Bunătate-n noapte ai primit, înapoi
Să dai mereu mai multă, s-ajungă pentru doi.

Răbdarea cea din noapte când soarele-a apus
Să o cultivi în alţii şi să priveşti în Sus
Ca Binecuvântarea să o primeşti sutit,
Că doar de-o-mparţi cu alţii o simţi tu înmiit.

Numai Speranţa fie-ţi al vorbelor Izvor
Şi Vorba Bună dă-o cu grabă tuturor.
Celor ce le lipseşte, spre trebuinţi să dai,
Pentru cei în păcate, Iertare tu să ai.

Priveşte lumea toată cu ochi Cuprinzători
În viaţă peste grele învaţă-te să zbori
Iar pieptu-ţi, cu Nădejde să-l ai mereu umplut
Din groapă când pleci, Liber, să-l iei pe cel căzut.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

Nu mai este timp de-ntoarcere acum - te uiţi din nou în faţă, priveşti din nou în spate. Ai căutat, ai luat notiţe şi ai scris în jurnal - ceva nu este bine; viaţa ar trebui să facă sens, dar sensul nu e de găsit niciunde. Te uiţi în sus, la cer - e prea departe. Te uiţi în jos, la pământul crud, proaspăt şi viu - îi mulţumeşti în gând pentru o clipă, realizând însă că el doar te poartă, nu te ridică.

Cum se face că ai căutat peste tot... şi tot n-ai pace; cum se face?

E evident - nu mai există cale; nu mai există drum care să te poarte acolo unde vrei să mergi, să îţi ofere ceea ce cu disperare îţi doreşti. Răspunsul nu e aici, nu e acolo; nu e în timp şi nici în lipsa lui - căci timpul trece atât de repede în joacă şi atât de greu în muncă. Te-ai uitat şi pe unde ai venit şi pe unde ai fi putut să mergi – te-ai uitat la cer, dar ţi se pare prea departe, decizi să-l laşi în grija păsărilor de noapte; te-ai uitat în pământ, însă el te-a privit tăcut, flămând, cu ochi de frunze.

Răspunsul nu e de găsit.
Răspunsul e iubirea.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: De fapt, de când eşti aici, în navă?
Lia: De duminică dimineaţa, Luci.
Lucian: Regret cele petrecute... N-aş fi vrut să mă vezi în halul ăla.
Lia: Lasă, Luci... N-are importanţă! Totuşi, nu trebuia să le spui colegilor noştri totul, nu era nevoie să te umileşti singur faţă de ei; eu am tot încercat de vreo câteva ori să te opresc. De ce ai făcut-o?
Lucian: Aşa mi s-a părut mie corect.
Lia: Cum?! Să te înjoseşti în faţa lor?
Lucian: Să mă umilesc?! Nu, asta am făcut-o atunci când m-am îmbătat, din inconştienţă... Acum, doar spunându-le adevărul, nu cred că prin asta m-aş fi înjosit cu ceva. Adevărul e adevăr; până la urmă tot s-ar fi aflat, ar fi ieşit la iveală, ar fi fost imposibil altfel, deci, era mult mai bine să-l dezvălui direct, chiar eu. Aşa e corect.
Lia: Ce crezi c-ai câştigat prin asta?
Lucian: Nimic. Nici nu urmăream vreun câştig... Poate doar că am dovedit că sunt într-adevăr sincer, aşa cum am afirmat întotdeauna. După părerea mea, aşa-i mai bine; fără secrete! Colegii mei aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat în realitate.
Lia: Nu ştiu dacă într-adevăr a fost bine, însă presupun că ţi-a trebuit mult curaj pentru a recunoaşte acest adevăr, care nu te favorizează deloc.
Lucian: Mă favorizează sau nu, este adevărul; nu-l pot schimba în favoarea mea.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson: Bun, deci... Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
Pacey: Nu e ceea ce crezi tu, Dawson, nici pe departe.
Dawson: De unde ştii ce cred eu?
Pacey: Pentru că se vede pe faţa ta, amice! Da, eu şi cu Joey am petrecut mult timp împreună în ultima perioadă, pentru că am fost aici încercând să învăţăm să dansăm şi apoi ea mă învaţă trigonometrie. Dar ce mi se pare mai interesant e că dintre toate blondele şi bruntele posibile, dintre femeile pe care noi le cunoaştem, prima care ţi-a venit în minte a fost Joey. Oare de ce?
Dawson: Pacey, nu o să scapi încercând să mă analizezi pe mine.
Pacey: Doar te întreb ceva simplu. Adică, Dawson, tu şi Joey... nu mai e iubita ta.
Dawson: Da, nu mai este.
Pacey: Da... aşa că de ce mai purtăm discuţia asta? Înţelegi ce vreau să spun? Eşti acelaşi tip care mi-a spus acum câteva săptămâni că voi doi aveţi nevoie să fiţi separaţi.
Dawson: Mda, trebuie să mergem pe căi diferite, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că...
Pacey: Că ce? Că şi ea o să-şi continue viaţa... sau poate că nu ţi-a trecut prin minte că în drumul ei s-ar putea opri la mine, despre asta este vorba? Dumnezeule, frate, aşa faci mereu, vorbeşti şi iar vorbeşti şi nu te asculţi. Spui că ai trecut peste ea, dar nu este aşa. Sunt doar cuvinte care nu înseamnă nimic pentru tine.
Dawson: Nu ştii despre ce vorbeşti.
Pacey (râde şi se întoarce şi arată spre Joey care dansează cu un bătrân): Uită-te la ea, Dawson. Uită-te bine, este o zeiţă, prietene. Cât timp credeai că o să treacă până să apară vreun tip care s-o placă?! Pe bune, frate, şi când o să se întâmple asta ce o să faci?
Dawson: O să... o să accept totul aşa cum o să fie.
Pacey: O să accepţi totul aşa cum o să fie, hombre, poate că ar trebui să-ţi dai seama de acum pentru că tipul care o să apară nu o să fie prietenul tău cel mai bun şi nu o să-ţi ceară permisiunea, tipul ăla o să se uite bine la ea şi o să treacă peste tine.
Dawson: Ce ascunzi tu, Pacey?
Pacey: Ce?
Dawson: Pentru că toată analiza asta a vieţii mele amoroase nu schimbă faptul că nu mi-ai răspuns la întrebarea mea iniţială, de ce am găsit prezervativul ăla?
Pacey: De ce îmi mai bat capul? (Se întoarce şi pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbarea

După lupte sângeroase pe linii consolidate
Care au durat mai mult de trei luni şi jumătate
În schimb de foc alternativ şi rare, ori simultan
Cu intenţii reciproce de-a nimici pe duşman,
A venit în sfârşit ordin să trecem şi noi la odihnă,
Adică să putem face războiul ceva mai în tihnă.
Schimbul a venit de seara, cum s-a-ntâmplat şi-alte ori,
Dar schimbarea se produce abia-n revărsat de zori
E atâta forfoteală, un nesfârşit vino-du-te
De parcă nu ne-am afla pe teribile redute.
E o figură de stil, dar nu-s decât simple gropi,
Numai c-avem în plus viaţa, şi-n minus făclii şi foc.
Inamicul, dacă-i treaz, este foarte cum se cade,
Pentru că-n aceste clipe nici un proiectil nu cade,
Nici un glonţ nu ne-spăimântă cu şuierul său sinistru
Ca şi cum ar priveghea pe un renumit ministru.

E frumos! Este sublim! Este peste-nchipuire!
Parc-a eclipsat de-odată orice gând de războire.
Aaaaa!... de-ar veni odată vremea noi şi ei să ne sculăm
Şi în ţara nimănui armele să aruncăm,
Să construim un rug gigantic în al cărui vâlvătăi
Să aruncăm pe toţi ce-au vrut şi cei ce vor mai vrea război
În gânduri şi sentimente cu toţi să fraternizăm,
Bucuria, fericirea, pacea să eternizăm.
Sunt sigur că de-am încerca, n-ar fi greu să reuşim,
Însă pân-atunci mai va şi câte-o să mai ispăşim...

Dar, dacă ne luăm cu vorba de tot ce ne interesează,
Apoi cu schimbarea asta nu terminăm nici la amiază.
"Ce unitate sunteţi voi?"... "Ce mai este nou prin ţară?"
"Vai de păcatele noastre... suntem pe-aici de an pe vară"
"Eeee, atunci sunteţi şi voi căliţi, nu din aceia cocoliţi
Luaţi-o pe-aici drept pe creastă, că-i inutil să ocoliţi.
De altfel, sectoru-i foarte bun, fiind ceva mai înainte
Cad bombe numai de la noi, iar inamicul e cuminte
Nu-şi strică marfa de război pe oameni fără căpătâi
Aşa că mergeţi fără teamă." Cu ce să-ncepem mai întâi?
Cu delimitarea, nu? Aveţi să apăraţi fâşia...
Cam... de la omul răsturnat şi pân' pe unde e cutia...
Gropi, se găsesc pe-aici destule, alegeţi şi voi ce vă place...
Sau faceţi altele... cum credeţi... că tot n-aveţi pe-aici ce face.
Aici e postul de comandă, la doi-trei paşi cele de pândă
Eşalonate înapoi şi în ordine crescândă
Sunt cele ierarhice, la care ajungi mergând pe fir,
Pe acolo-i armamentul greu... cunoaşteţi, ce să mai înşir.
A!... uitasem principalul, să ştiţi că prin apropiere
Aveţi şi ceva inamic. Ca să n-aveţi vreo plăcere
Uitaţi-vă cam peste tot şi... să ţineţi minte bine
De v-atacă, ripostaţi, să nu ne faceţi de ruşine.

Hai băieţi, luaţi boarfele şi vă ţineţi după mine
C-om vedea unde-om ajunge, la mai rău sau la mai bine"
Pornim încet, dar chiar acum, o căţea manierată
Ţine să ne onoreze c-o rafală-mprăştiată
Trase-n aer peste noi. O luăm cuminte spre vâlcea
Şi lăsăm mitraliorul să tragă cât i-o plăcea.

De altfel în acelaşi loc se-ngrămădesc toţi camarazii
Cari, ca şi noi, nici pe departe nu seamănă voinici ca brazii,
Ci, nişte oameni prăpădiţi, roşi de mizerii, dor de-acasă,
Dor de viaţă liniştită, doar de vreo fată frumoasă,
De gânduri de răzvrătire pentru schimbări cruciale,
Să nu mai fie la cheremul nici unui "MĂRIEI SALE".
"Excelenţă, domn... cutare" linge blide oarece...
Văd prea bine, dar pot spune ce mocneşte-n fiecare,
Câtă vreme toată lumea se-nvăluie în mistere,
Se-nchid în cochilie, în surâs fin şi-n tăcere...
O tăcere curioasă prevestitoare de furtună...
Dar, să lăsăm, că de va fi tot va urma vreme bună.

Nu de alta, dar momentul oferă un frumos spectacol
Ce nu se poate explica decât printr-un ciudat miracol.
Dinspre front vin înapoi ce-a mai rămas din unitate
Scăpaţi din lupte, accidente, dar cu şubredă sănătate,
Îmbrăcaţi care de care, în felurit echipament,
Posedând cu gravitate cel mai divers armament
Toate achiziţionate de la amici şi inamic
Astfel că mi-e imposibil într-un fel să identific
Faimoasa "ARMIA ROMÂNĂ" cântată de Eminescu,
Căci insistent îmi vine-n minte "Ţiganii lui Antonescu".
Şi c-această-mpestriţătură e opera unor mişei
Care-au condus România nu pentru ea, ci pentru ei.

În timpul ăsta negreşit, că frontul s-a tot depărtat
Şi treptat pe unităţi, aproape ne-am încolonat...
Mergând pe drum, pe lângă drum şi peste câmpuri fără drum,
Fără să ştim unde şi cât mergem mereu prin praf şi fum
Înaintând spre înapoi, călcând pe un pământ arid,
Mărşăluim să fim în marş, când soarele e-aşa torid...
Şi căutăm meticulos un loc strategic de odihnă
Un sat, o vale, râuleţ, o pădurice sau grădină.
Dar, toate, toate-au dispărut din mintea unui şef zănatic
Chinuit în clipa asta, precis de elementul tactic
El... trebuie să fie unul care să ştie ce şi cum,
Dar spre ghinionul nostru a dispărut tocmai acum.

A!... Iată s-a oprit coloana, căci s-a-ntâlnit c-un călăreţ
Mergând cu aer degajat de autentic plimbăreţ
Şi stranie coincidenţă, omul avea asupra sa
Un ordin foarte succint ce tocmai pe noi ne privea.
Confruntându-i conţinutul cu schiţa alăturată
Un ofiţer cunoscător în materie arată
Că locul de staţionare e chiar pe cel ce ne aflăm.
Cădem cu toţii din picioare... fireşte să mai răsuflăm,
Să ne mai revenim puţin din motivata consternare,
Lucur-nlesnit şi de sosirea marmitelor cu mâncare.
De-altfel, ce să mai vorbim, vom sta şi-ntr-un loc deschis,
Lipsit de acoperire şi procedând cu dichis
Vom face ce va trebui, ne vom descurca-ntr-un fel,
Căci războiul va decurge nu cum vrem noi, ci cum vrea el.
Şi astfel a trecut o zi, aşa că, hai să ne culcăm,
Aşa, în treacăt fie zis, mai mult pe unde apucăm.

A doua zi, om după om, în mare taină se strecoară
Într-un sat necunoscut şi fac nu pentru prima oară
Să se mai cerceteze-odată documentele primite
Şi să se constate iarăşi... că n-au fost bine-ntocmite.
A treia zi procedăm la o mică deparazitare,
A patra vine medicul şi face reinoculare,
A cincia, un preot cam spân, ce ţine-o lungă predică,
A şasea... vine generalul!... dar dintr-o mică piedică
Amână pentru următoarea şi... soseşte-ntr-adevăr
Peste alte două zile luându-ne cam în răspăr...
Ne beşteleşte fără noimă la propriu... dar... la plural,
Căci după plan urma să fim, nu aici ci... la Ural.
Aceasta sigur, se putea, nimeni nu l-ar contrazice
Dacă făcea să nu existe "fapte de arme" inamice.
El ştie bine cum că noi am vrea să fim trimişi în ţară,
Dar trebuie să fim nebuni, asta chiar nouă să ne pară
Când de-acum în două luni vom fi precis, victorioşi...
Reintrăm în bivuac nu amărâţi, ci furioşi
Pentru că de patru zile alergăm încolo-ncoace
Şi facem de zor nevoie, ce n-am vrea, ce nu ne place.
Spălăm, frecăm, cârpim, lustruim fără-ncetare,
Ne ferchezuim, ce mai, de parade militare
Ca să creadă generalul că mai avem trei vieţi în noi,
Că pe celelalte patru, ni le-a ros acest război...
Lucru ce-am vrea mai de grabă să vadă frunza de stejar,
Dar marii nedecoraţi ard, se perpelesc pe jar.
Comentăm evenimentul făcând multe presupuneri,
Ne resemnăm şi cădem în vraja tainicei supuneri.

A doua zi după asta primim program de antrenament,
Salutul, pas de defilare şi mânuiri de armament.
A treia zi ne-nchipuim cum s-ar forţa un curs de apă,
A patra zi ni s-arată practic gropi rotunde cum se sapă.
A cincia echipaţi complet simulăm o avangardă,
Însă tocmai pe-nserat vedem c-am fost duşi de zgardă,
Căci ne trezim din nou pe front... şi încă-n prima linie
Fără să fi schimbat pe nimeni, dar nimeni nu se mânie;
Bine c-a ieşit aşa şi nu s-a-ntâmplat nimic.
Priceput comandament! Cum se cade inamic!...
Nazurile unui şi-alt, n-au nici un rost şi nici nu ţin,
Aşa că ce tura-vura... haideţi să dormim puţin.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey (pe ecranele televizoarelor): Chestia asta e deschisă? Aşa. Bun. Hei. Sunt eu... evident. Dacă ai putea să te apropii puţin şi nu-ţi face griji, nu o să te muşc. Vin cu gând de pace. Tu şi eu... noi o să stăm ceva timp aici. Se pare că destul de mult. Aşa că eu cred că ar fi cel mai bine dacă am putea ajunge la o înţelegere. Şi ca să ne fie mai uşor, sunt dispus să recunosc că sunt un adevărat dobitoc, lucru pe care îl ştii deja. Mai bine decât oricine, decât toţi oamenii de pe planeta asta. Dar mă îndepărtez de la subiect. Propunerea mea este următoarea: să lăsăm trecutul în trecut acolo unde îi este locul de fapt şi să încercăm să îndulcim situaţia asta în care ne aflăm şi să ne facem comozi. Cu alte cuvinte, ţi-am cumpărat ceva. De fapt nu ţi-am cumpărat ceva. Mai bine zis am procurat ceva, dar oricum mă înţelegi tu. E pe tejghea. (Ea se uită cu atenţie şi vede că el a pus pe tejghea o pereche de pijamale şi o pereche de papuci) Nu mai ştiu sigur care e mărimea pentru că a trecut ceva timp, dar le putem schimba oricând. Şi dacă îmi accepţi propunearea, vei putea oricând pe o perioadă limitată să mă obligi să fac singurul lucru pe care nu vreau să-l fac nici în ruptul capului. Ceea ce nu înseamnă că nu ai mereu această putere asupra mea, dar mi-am dat seama că aşa a început noaptea asta de calvar. Făceai ceva pentru mine ce nu îţi făcea plăcere căci pentru asta sunt prietenii.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferma animalelor

Azi, coboară urşii-n stradă,
Sar la oameni în ogradă,
Leul îşi urmează cursul,
Iar guvernul plimbă ursul,

Astăzi, vezi, în mod frecvent,
Doar maimuţe-n parlament,
Papagalic e discursul,
Iar guvernul plimbă ursul.

Vin şacalii după bani
Într-o ţară de fazani,
Leul îşi urmează cursul,
Iar guvernul plimbă ursul.

Dornici de salarii mari,
Chiar şi boii sunt măgari,
Ei câştigă-n veci, recursul,
Iar guvernul plimbă ursul!

Politicienii noi,
Din popor făcură oi,
Lupii şi-au stilat discursul,
Iar guvernul plimbă ursul.

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul

Gări şi iar gări se perindă pe-o cale
Dusă de-a valma, în ropot de tren,
Peste urcuşuri ori pante domoale,
Des prin pustiuri şi rar prin eden.

Gări cu peroane în tristă-aşteptare,
Scrâşnet de frâne, sincope, final,
Strigăte, larmă, semnal de plecare,
Trenul ce iese din gară, brutal.

Unii îl pierd şi aşteaptă un altul,
Alţii coboară pe câte-un peron,
Mulţi îşi încep prin vreo gară asaltul
Spre un mai plin de speranţă cotlon.

Stâlpii se-aleargă spre gara din urmă
Într-o-mbulzeală mai greu de-nţeles,
Căci, printr-o gară ce-a fost nu se scurmă
După ce calea-nainte-ai ales.

Gări şi peroane şi stâlpi ce aleargă,
Vuiet prin urme de paşi, amintiri,
Trenul ce încă mai poate să meargă,
Eu... aruncând prin fereastră priviri.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-am făcut?

Am intrat şi noi în UE,
Este lucru cunoscut,
Dar mai bine astăzi nu e,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-au luat străinii totul
Bani, resurse - ce-am avut
Pe labe ne-au pus cu botul,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-au trimis numai deşeuri,
Ne-au minţit cât au putut,
Mâncăm fel de fel de E-uri,
Şi cu asta ce-am făcut?

Nu mai stăm să facem glume,
N-avem vreme de pierdut,
Umblăm peste tot prin lume,
Şi cu asta ce-am făcut?

Unde sunt seninătatea
Şi mândria ce-am avut?
Azi domneşte laşitatea,
Şi cu asta ce-am făcut?

Şi-uite aşa, zic într-o doară,
Sper că nu am decăzut
Să rămânem fără ţară,
Căci cu asta ce-am făcut?

poezie de Octavian Cocoş (1 septembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adela: Nis!
Nistor: Salut, Adela.
Adela: Răule! N-ai mai trecut de mult pe la noi.
Nistor: Îmi pare rău, n-am putut, am fost mult prea ocupat.
Adela: Te-am văzut de vreo câteva ori la televizor, în direct sau nu, pe diverse posturi şi credeam că de când ai devenit atât de celebru, de cunoscut, nu-i mai bagi în seamă pe oamenii simpli, ca noi.
Nistor: Poftim? Nu! Cum se poate să-ţi fi trecut aşa ceva prin căpşorul ăsta drăgălaş? Uite, ca dovadă, acum mă aflu aici; am venit imediat ce mi-am făcut puţin timp liber şi am scăpat de cei doi body-guarzi care se ţineau scai de mine, non stop. Am venit special pentru tine, iar zilele astea două ţi le dedic; sunt la dispoziţia ta, în totalitate.
Adela: Foarte bine. Hai, intră!
Nistor: Nu; să mergem pe undeva; oriunde doreşti!
Adela: Mai întâi trebuie să-i cerem voie tatălui meu.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mergem şi noi spre Apus

Ne duserăm, ne-ntorserăm, făcurăm şi cotitura
Întocmai cum face brusc şi iepurele săritura
Când este gata ogarul să pună laba pe el,
Să-l apuce de opinci şi... să-l scarmine niţel.
Nu mă bag în treaba asta că nu e de nasul meu.
Dacă spun că este bine şi pe urmă iese rău!...
Dacă spun că este rău şi pe urmă iese bine!...
Să spun că e bine rău, n-a zis nimeni pân' la mine,
Aşa că mă dau deoparte şi fac tot pe spectatorul.
De altfel, n-aş mai avea cum să pot face pe actorul
Şi nici chiar pe figurantul, când piesa a fost jucată
În întregime-n culise, iar cortina ridicată
Spre a se vedea finalul... Antonescu în cătuşe,
Aliaţilor de ieri dându-li-se brânci pe uşe,
În timp ce spre lumina rampei păşeşte Mihai întâi
Ce-ar fi dat o lovitură de maestru-n bătălii
Se vorbeşte în surdină de nişte forţe oculte
Pe care regele a fost obligat să le asculte
Pentru că erau ştiute aliaţilor fidele.
Nu-i clar, dar nu peste mult vom vedea ce e cu ele
Şi care din aliaţi a avut rol decisiv
În acest act curajos, calculat şi incisiv.

Serios, sincer vorbind, eram înfrânţi, bătuţi măr,
Iar soarta noastră depindea de un singur fir de păr.
Aşa că în perspectiva penultimei ofensive,
România nu avea prea multe alternative.
Ori lupta până la unul, ori depunea armele,
Ori făcea întoarcerea apucând pe urmele
Aliaţilor de ieri, ce pierdeau şi-acest război
Înghesuiţi din trei părţi, şi cu noi şi fără noi.
Sigur că cea de pe urmă este cea mai curajoasă
În acelaşi timp, fireşte, şi cea mai avantajoasă.
Ne scutea de multe pierderi, de distrugeri, umilinţe,
Recunoaşteri de greşeli şi tardivele căinţe.
În plus la ospăţul păcii o să fim poftiţi şi noi,
Deşi cu greu am fost salvaţi de la groapa de gunoi.
Aşa că încolonarea şi hai fuga după Fritzi,
Iar noi când o luăm la fugă nu mai putem fi opriţi.

Pornim din nou către sud, fără forme de paradă...
O ţinem întins la drum, când coloană, când grămadă,
Îndeamnă-îndeamnă, murguleţ
Până-n vale la Bistreţ...
Ajungând la târgul spart, cotim drumul la Pleniţa
Cu un busuioc vrăjit să descânte ţaica Miţa
Nu e nici aici nimic şi pornim în depărtare,
Ţinând valea Dunării în straşnică observare.
Ne oprim puţin la Gruia să prindem nişte vapoare
Dar noi eşuând pe mal ele plutesc sfidătoare
Strecurându-se dibaci, profitând de-a nopţii umbră,
Însă soarta ce le-aşteaptă nu poate fi decât sumbră.
Pornim iar şi mergem, mergem pân' la Turnu-Severin,
Un oraş ce-a suferit bombardamente din plin,
Un oraş făcut grămadă, făcut zob, întors pe dos...
Cât or vrea americanii pentru gestul lor frumos...
Pătrundem în defileu fără nici-o-mpotrivire
Peisajul ne desfată şi cel mai mult la privire,
Pentru faptul că-nainte se află trupe viteze
Care nu ştim cu ce preţ, reuşesc să-nainteze.
Trecem şi prin Caransebeş, lăsăm Lugojul în urmă
Mărşăluim zi şi noapte, căci cu noi nu e de glumă.
O tăiem drept spre Arad, Mureş, Curtici, frontieră...
Pe care o depăşim fără nici-o manieră.

Înaintând curajoşi, străbatem pusta maghiară
Când pe drumuri, când pe câmp, până-ntr-o zi către seară.
Vrând să intrăm într-un sat, suntem primiţi rău cu foc.
Ne mirăm, ne enervăm, însă stăm cuminţi pe loc.
Nu fusesem înştiinţaţi c-am avea duşman în faţă.
Pentru asta primeam ordin şi nelipsita povaţă
Să facem o cercetare, să luăm un dispozitiv
Şi să atacăm în forţă, scurt, rapid, operativ.
Dar noi mergem ca la nuntă, degajat, cu nepăsare,
Dezbatem mii de probleme, flecărim în gura mare
Şi-acum iată, inamic, ivit pe nepusă masă.
Dar se poate să nu fie, să ni se facă vreo farsă...
Însă, cu gloanţe şi branduri ar fi una nesărată,
Iar riposta să apară măsură neapărată.
Deocamdată ne abţinem şi raportăm înapoi,
Prin superiori fireşte, cerând instrucţiuni noi.
Soseşte chiar generalul înconjurat de colonei
Precum şi-un consilier, mult mai important ca ei.
Consultară lung o hartă, cercetară documente,
Discutară cele mai proaspete evenimente
Şi traseră concluzia că aici e o greşeală
Şi că oponenţii noştri sunt amici care se-nşeală.
Deciseră prin urmare să reluam marşul prudent,
Însă cei din depărtare ne răspunseră strident
Cu rafale şi baraj, cum scrie la ostăşie,
Ne repliem iar în grabă, că şi despre asta scrie.
Se ţine un nou consiliu, hotărârea nu-ntârzie
E destul de chibzuită şi plină de fantezie.
Se desfăşoară un drapel şi purtat cât mai vizibil
Ca semn de recunoaştere, neconvenit, dar posibil.
Gestul nu e concludent, semnul nu-i convingător,
Cei din partea cealălaltă o ţin într-una pe-a lor
Iar consiliu, iar propuneri, iar păreri şi presupuneri,
Se recurge la culoarea nevinovatei supuneri.
Un cearşaf pus în prăjină se fâlfâie insistent,
Însă nici de data asta nu suntem trataţi atent.
Mijloacele paşnice nerezolvând incidentul
Se lasă armelor puterea sa-şi spună decisiv cuvântul;
Se dă ordinul ca satul să fie luat cu asalt,
Atacat de front, de flancuri, e luat dintr-un singur salt.
Iar în el găsim amici care erau foarte siguri
Că după îmbrăcăminte nu puteam fi decât... unguri.
Se închide incidentul, compătimim pe-ngropaţi
Felicităm pe cei răniţi, încurajăm pe cei scăpaţi.

După un scurt popas aici pornim iarăşi tăvălug
Până la un sat pe Tisa ce se cheamă Tisa-Ug
Ne-nvârtim pe ici, pe acolo până când ni se fixează
Printr-un curier sosit într-o zi după amiază
Poziţie defensivă pe digul de-ncorsetare.
În zorii zilei a doua începe o bombardare
Ce n-am văzut tot războiul ca viteză şi cadenţă,
Că rămânerea sub ea era gravă imprudenţă...
Mai ales că simultan tirul de mitraliere
Amplifică haosul şi forţă o repliere
Fiecare pe cont propriu şi din iniţiativă,
Ştiind din experienţă că va urma o ofensivă.
Personal nu apucasem să intru-n dispozitiv
Cu brandurile mele, să ripostez pozitiv,
Că puşcaşii om cu om părăsesc satul grăbiţi
Luând-o razna peste câmp, fără să fie zdrobiţi
Şi nici măcar să-s-arate cineva în urma lor,
Din zăvoi apar mereu şi dispar tot cu mult zor.
Stăteam la un colţ de stradă şi priveam neliniştit
Această retragere într-un timp nepotrivit.
Şi dintr-un motiv banal, explicabil în prezent,
Fără să ştiu ce-aş putea să fac în acest moment,
Mai ales că ofiţerii, nu dădeau semne de viaţă
Şi probabil încercau să mai facă cumva faţă
Acestui moment penibil, de-acum fără rezolvare.
Dau ordin la cărucioare să fie gata de plecare,
Dar conducătorii sunt gata şi pornesc zorind căluţii,
Pentru ostaşi nu există probleme fără soluţii.
Apare şi căpitanul, părând calm şi zâmbitor,
Îmi face semn de urmare, s-aruncă-ntr-un cărucior
Şi porneşte înapoi, făcându-mi semn să mă grăbesc.

Mă mai răsucesc odată cu soldaţii să vorbesc,
Însă, culmea ironiei, în mijlocul grupului
Căzu un proiectil de brand asemenea uliului
Într-un stol de porumbei. Explodă asurzitor,
Mă doboară la pământ ca retezat de topor,
Împrăştie pe ceilalţi şi făcu linişte perfectă
Lăsându-mă ameţit, în singurătate completă.
Dintr-u-ntâi mi se păru că am piciorul amputat
Pentru că nu-l mai simţeam... apoi că e fracturat,
După durerea ce creştea, dar când încet m-am răsucit
Izbutind să mă îndrept şi să-l iau la pipăit,
Constatai că e întreg, dar că nu mai pot să-l mişc.
Mă desfac, încep masajul şi foarte greu mă ridic,
Fac nişte paşi schilodiţi, am noroc c-un beţişor
Şi pornesc şontâc la drum, din ce în ce mai uşor
Căci mergând mă înfierbânt şi m-apropii de confraţi
Ce fuseseră opriţi de ofiţeri supăraţi.
Uitasem de inamic, dar nici el nu mi-avea grija.
Trimisese proiectilul şi mă atinsese schija...
Mai departe mă priveşte că el a vrut să-mi dea fişa,
Să mă scape de război, dar nu merge chiar aşa,
Pentru că chiar colonelul, mânuind un băţ asudă
Încercând să stăvilească o retragere absurdă.
Dar e depăşit de strategie, când pe dreapta, când pe stânga,
Oamenii fiind decişi să nu-şi stăpânească fuga
Şi dispar în cimitir şi în boschetul vecin,
Deşi nu sunt urmăriţi sau bombardaţi cel puţin...
Deoarece inamicul observând retragerea,
Să facă economie încetează tragerea.
Dar, ştiu oamenii ce ştiu, simt sau presimt ei ceva
Pentru că chiar colonelul dădu un ordin aşa
"Şoseaua asfaltată, regruparea la Arad"...
Apoi sări în maşină şi dispăru după gard.

O tai drept prin nişte vii, răzbind la artilerişti
Care stăteau ca la Moşi privind peste porumbişti,
Ca să vadă comedia ce se juca trist în vale
Când trei martori oculari bucuroşi îmi ies în cale
Şi mă ia la întrebări; Cine eşti?...
De unde eşti?...
Pe la noi ce rătăceşti?...
Şi la voi ce veşti, poveşti?...
Le relatez întâmplarea şi-mi exprim nedumerirea
Că stau aşa impasibili şi nu îşi grăbesc pornirea
Spre Arad, cum se vorbeşte, făcându-i să se-nveselească
Pentru că de-azi dimineaţă ei sunt gata să pornească
Însă înspre Budapesta şi nicidecum înapoi
Posibil şi mai departe, mereu înspre locuri noi.

Solicit să mi s-arate un post de prim ajutor,
Sunt îndelung cercetat şi oblojit la picior.
N-am nimic, o lovitură la genunchi de un corp tare...
Un bandaj cu o compresă, iar pentru o evitare
A inflamării prea mult, să se repete mai des,
Să stau câtva la odihnă şi piciorul mi s-a dres.
Rămân trei zile în sat şi-apoi plec la unitate,
Pe care tot întrebând o găsesc cu greutate.

Aici fierbere, scandal, căpitanul o să fie
Trimis la Curtea Marţială, însă nimenea nu ştie
Cauza, pentru ce faptă, încă nu a transpirat...
Însă un om ca acesta trebuie ajutat.
Îl găsesc cu uşurinţă şi nu pare supărat
Că i se impută fuga, dacă nu-i adevărat.
Relatarea mea contează, e luată-n considerare,
Incidentul e închis... era cazul de clasare.
Nu folosea nimănui să se zgârme în trecut,
Aşa că din chibzuinţă toată lumea a tăcut.
Forţat de alţii să cedeze în cu totul altă parte
Inamicul ne deschide un larg drum spre mai departe.
Frontul se mişcă-nainte, toţi umplându-se de faimă
Noi suntem lăsaţi în urmă, ca cei ce-am tras mare spaimă.
Mergând în ariergardă primim multe informaţii
Şi nu mai suntem nicicum puşi în prea grele situaţii.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi voi doi aici?
Jen: Doar savurăm arta dansului de salon.
Penny: Nu v-am spus că voi doi sunteţi talente înnăscute? Mult mai bine decât ăştia doi şi au fost aici toată săptămâna. Dar voi doi aţi fost împreună, nu?
Jen: Ă... nu acum, bine?
Penny: Am dreptate, nu-i aşa? Aţi fost împreună, nu a mers. Dar apoi aţi trecut peste toate neînţelegerile şi acum aveţi încredere unul în celălalt, nu? Se vede din modul în care dansaţi. Se vede că există încredere. Ăştia doi pe de altă parte...(Arată spre Joey şi Pacey care dansazează) O cu totul altă poveste. Uită-te la ei. Uită-te la... poziţia lor, la tensiunea din braţele lor...
Pacey: E vreo problemă?
Penny: Ce am spus eu despre corpurile care se ating?
Joey: Nu, îmi pare rău.
Pacey: Nu o să se întâmple asta, bine?
Penny: Sigur... vedeţi la ce mă refer? Se observă ostilitatea, cum sunt plictisiţi unul de celălalt, ca să nu mai vorbim de cearta continuă şi de strigarea pe numele de familie. Sigur sunt în fazele de început ale unui ritual de împerechere a unor nebuni.
Pacey: Ce?
Joey (râde): Ai înţeles greşit, cucoană.
Penny: Pe bune? Aşa să fie?
Pacey: Da, întru totul.
Joey: Nici că ai putea greşi mai mult.
Penny: Bine. Este destulă tensiune sexuală încât să dea naştere unui sărut. Nici nu-mi amintesc ultima dată când am văzut pe cineva dansând atât de prost... serios...
Dawson: Stai aşa, crezi că, doar pentru că nu ştiu să danseze, ei doi...?
Penny: Este o teorie pe care am îmbunătăţit-o după ani de experienţă... dacă două persoane dansează atât de prost, atunci sunt nebuni unul după celălalt... dansul nu minte.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!