Epilog

Au trecut treizeci de ani, cum ştiu anii ca să treacă
Asemenea unui râu pe sub o albie seacă,
Nevăzut, necunoscut, străbătând lent şi tăcut
Până când pe nesimţite, te trezeşti că au trecut.
S-a părut că cotitura s-a făcut doar în război,
Dar s-a produs în istorie, ducând înspre timpuri noi,
Deschizând drum luminos pentru-ntreaga omenire...
Şi o cărare ascunsă spre uşoară parvenire.
Mulţimea celor oneşti au mers vizibil pe drum
Şi-au înfăptuit minuni cu cari se mândresc acum.
Parveniţii, pe cărare şi-au făcut loc cu trufie
Mândrindu-se cu ce au ei, cu ce au ajuns să fie.
Însă cum societatea este un organism viu,
De proporţii uriaşe într-un uriaş pustiu,
Măsurat în ani-lumină, dar în timp nemăsurat,
Feeric din depărtare, iar de-aproape dezolant,
Elimină sau izolează impurităţile pătrunse
Oricât ar fi de dibace, oricât ar fi de ascunse.

Nu e cazul şi nici locul vreunei confesiuni,
Am rămas fidel tot timpul aceleiaşi profesiuni.
Iar ca factor cultural zelos activist la toate
Care n-a zis niciodată, aşa ceva nu se poate,
Cum obişnuit se spune, am rămas simplu soldat,
Am rămas supus la ordin şi-am primit cât mi s-a dat,
Găsind timp suficient şi pentru iniţiative
Menţionate ca sarcini, însă pur facultative.
Şi aşa, cu una, alta, cu succese, satisfacţii,
Insuccese şi decepţii, iar din când în când distracţii...
Punând capăt hărţuielii, rolului misionar,
Am încheiat cariera devenind pensionar.
Cu această-mprejurare încercând să valorific
Legal, stagiul militar, adăugat onorific,
M-a uimit comunicarea unităţii militare
Că figurez în patru-ş-patru... nesupus la concentrare.
Nici că se putea ceva mai oribil, mai sinistru,
Pentru că în acel timp eu eram pe front la Nistru...
Şi-apoi pân' la Budapesta, trecând prin clipe disperate
Faţă-n-faţă cu moartea şi marşuri extenuante.
Nu am făcut mari bravuri, n-am fost citat sau decorat,
Însă nu toate erau pentru toţi neapărat...
În afară de activi, avizi după decorări,
Cu cât mai puţine riscuri şi rapide avansări.

Nimeni nu şi-a lăsat casa, familia, grijile,
Să-nfrunte pentru nimicuri gloanţele şi schijele...
Ci pentru un scop mai practic, ţăranii pentru pământ,
Muncitorii pentru drepturi, dascălii, reprezentând
Intelectualitatea, pentru-nalte idealuri.
Toţi, pe nave diferite, însă pe aceleaşi valuri...
Iar primejdia comună îi leagă, îi înfrăţeşte,
Cu toate că fiecare spre altceva năzuieşte.

Dac-am năzuit spre ceva sau am năzuit spre toate
E poveste perimată, lipsită de-nsemnătate,
Când acum treizeci de ani fără altă comentare
Eram luptător pe front... nesupus la concentrare.
Cine ştie ce tembel, gură cască, învârtit,
A venit de la Păstaie şi-a scris ce s-a nimerit.
Ar fi-ntr-un fel explicabil, nu aceasta mă mâhneşte
Şi ar fi perfect scuzabil... a greşi e omeneşte.
Dar n-a fost nimeni să vadă această stranie eroare,
Nici când după şapte ani am făcut o concentrare.
Am făcut anual vize, am făcut patru mutaţii,
Am schimbat livretele, am condus nişte formaţii
De apărare civilă patronate de armată
Şi-această anomalie a scăpat neobservată.
Bine că acum trei decenii nu mi s-a spus la plecare
Când coteam pe Cuza Vodă bătând pas de defilare...
Decât să vii învins sub scut, mai bine-nvingător pe scut
Şi că n-am devenit absurd... Eroul Necunoscut.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum s-a făcut

Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mandru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunatoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.

poezie clasică de Magda Isanos din Poezia ieşeană contemporană (1968)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Progresia Sfintei Treimi

Când nu mai am inspiraţie să scriu,
Ce-ar mai fi de zis?
Mă gândesc la ce nu s-a mai gândit nimeni.
De pildă, când a zis Dumnezeu să fie lumină,
Lumina s-a făcut singură.
Ce, te gândeai c-a scăpărat El?!
I-a lăsat omului să descopere scânteia
În sine.
De fapt, cred că la început
Lumina era dintr-o bucată,
Clară ca bună ziua,
Fără foc întrânsa. Numai pentru ochi;
Reglată bine, tot, treabă, rost...
Curată.
Până a intrat în cârdăşie cu focul
Şi-a-nceput să ardă, ştiu fetele cum e...
Mă mai gândesc la faptul că, la început,
Şi omul a fost făcut dintr-o bucată,
Căci l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie,
Nu doar una sau doar altul, ce mai una, alta!?
L-a-mpărţit pe om în două, să nu fie singur
La Părinte.
Când a văzut ce prostie a făcut, a zis:
Bă, ăştia sunt ca oile: după una sar toate în baltă!
A deschis poarta staulului şi ne-a dat drumul
Pe drumuri, la înmulţire.
Parcă-L văd ţinându-se greu după noi,
Ca un păstor bătrân
După miliarde...
Iar Ei,
Doar Trei.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 februarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Păi, şefu', presupunând că Lia ar fi rămas pe Terra când am fi plecat noi în misiune, tu ce-ai fi făcut?
Lucian: Lasă presupunerile, Nis! Pentru că, în cazul tău, nu-i deloc o simplă presupunere, este un fapt real. Pentru că tu ai plecat, iar ea a rămas acolo; nu poţi nega acest lucru.
Nistor: Ştiu... Şi totuşi, ce-ai fi făcut în acest caz?
Lucian: În primul rând, Nis, Lia nu-mi era deloc prietenă atunci, iar ca o altă mare diferenţă, ea avea 20 de ani, nu 16! E adevărat că şi atunci eram îndrăgostit de ea, dar în nici un caz nu i-aş fi cerut să mă aştepte timp de 13 ani. Nici ea nu mi-ar fi promis aşa ceva, deşi, practic, în cazul ei, n-ar fi fost ceva imposibil, sau greu de realizat. Însă nu se pune problema; Lia e aici, în timp ce prietena ta nu este aici, ea a rămas pe Terra. Dacă era cu noi, altfel se prezenta situaţia. De ce n-ai spus înainte de plecare că ai o prietenă? Poate rezolvam într-un fel şi o luam şi pe ea cu noi. În loc de şapte, am fi fost opt, nu era ceva imposibil. De ce-ai tăcut?
Nistor: Crezi că se putea, şefu'?
Lucian: Bineînţeles. La nevoie, se putea rezolva într-un fel situaţia.
Nistor: Nu cred, şefu'. Adela nu numai că era minoră la data lansării sau că nu lucra în cadrul Institutului nostru, ea nici măcar nu învăţa acolo. Şi nu erau acceptaţi ca membrii ai echipajului minori din afara Institutului. Nici măcar minori din cadrul Institutului.
Lucian: Totuşi, în asemenea cazuri de excepţie, poate s-ar fi ajuns la un compromis, în final. Asta pentru că tu erai unul dintre membrii de bază ai echipajului şi nu se dorea pierderea sau înlocuirea ta. Sau, altfel spus, organizatorii misiunii noastre nu doreau ca tu să renunţi la această misiune şi să te retragi definitiv din echipaj. Deci, practic, ca membru de bază al echipajului, ai fi putut ridica pretenţii, iar cei ce se ocupau de organizarea misiunii, printre care se număra, evident şi dom' director, aveau datoria de a-ţi îndeplini aceste pretenţii.
Nistor: Serios, şefu'?! Nu ştiam...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isa Nutter

Doctorul Meyers a spus că am satiriázis,
Iar doctorul Hill că mai degrabă-ar fi leucemie –
Însă eu ştiu de ce-am ajuns aici:
Aveam şaizeci de ani, dar eram zdravăn ca un bărbat
În putere, de treizeci şi cinci sau patruzeci de ani.
Şi n-a fost din cauză că scriam o scrisoare pe zi,
Nici pentru că mă culcam, şapte zile pe săptămână, noaptea târziu,
Şi n-a fost din cauza stresului de-a mă gândi mereu la Minnie.
Şi n-a fost nici teama sau vreo gelozie înspăimântătoare,
Sau încercările necontenite de a pătrunde
În mintea ei fermecătoare, sau simpatia
Pentru viaţa nenorocită pe care a dus-o
Cu soţul de-al doilea –

Nimic din toate acestea nu m-au pus la pământ –
Ci numai vociferările fiicelor şi ameninţările fiilor,
Rânjetele şi blestemele tuturor rudelor mele,
Iar asta până în ziua în care ne-am dus pe furiş la Peoria
Şi m-am căsătorit cu Minnie, împotriva voinţei lor –
Acum, de ce vă mai miraţi că testamentul meu a fost făcut
În favoarea celei mai bune şi mai fără de prihană dintre femei?.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descătuşare

Până mi s-ar forma dinţii
Am făcut ce-au zis părinţii.
Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut,
Bine, rău, dar am făcut...

Să mă laude vecinii,
Neamurile şi străinii
Că am purtare frumoasă
Şi... cei şapte ani de-acasă.

A venit pe urmă anul
Să atârn de gât ghiozdanul
Şi să mă duc la şcoală,
Să fac părinţilor fală.

Şi-am plecat zilnic de-acasă
Ca să stau zmirnă în clasă,
Să ascult învăţătorii
Şi-n lipsa lor, monitorii.

Terminând şcoala primară,
Trecui la cea secundară.
Să scap de oi, vaci, plug, sapă
Schimbai ghiozdanul c-o mapă.

Aici, în clase pe serii
Şi profesori pe materii
Să-nvăţ mult şi cu temei
Ce pot să prind de la ei.

Ani în şir, oră de oră
Socrit de toţi, ca o noră,
Am ştiut sau n-am ştiut,
Am spus ce m-am priceput.

Şi... ce-aş fi putut pricepe
Sau original concepe,
Între atâţi oameni grei
Şi amalgam de idei?...

La armată toţi mi-au spus
Să fiu la ordin supus...
Ordinul nu se disacută,
Ordinul se execută.

Făcui un război în est,
Mai făcui şi-altul în vest...
Aveam eu ceva de spus,
Dar aşa mi s-a impus.

Am fost, ca învăţător
Subaltern la director
Şi în clasă am intrat
Când clopotul a sunat.

Am fost subalternul meu,
Însă şi-atunci mi-a fost greu
Aveam sau nu de muncă chef,
Dar ca director, mi-am fost şef.

Prea puţin îngăduitor
Era mai sus un inspector,
Peste el altul mai mare,
Eu... supus la fiecare.

Şi aceşti bieţi migratori,
În funcţii perindători,
Prea mult nu ştiau să spună,
Dar voiau să se impună.

A venit apoi de-odată
Insurecţia armată
Şi-am pornit din poartă-n poartă,
Să ridicăm biata gloată.

Şi astfel 40 de ani
Semnând lunar pentru bani
Am fost mare, am fost mic,
Am fost mult, n-am fost nimic.

Am făcut ce-am învăţat,
Ce legea m-a obligat,
Ce mi-au cerut cei de sus
Şi conştiinţa mi-a impus.

Dar, acum s-a terminat
Că am fost pensionat
Şi am în societate
O deplină libertate.

Mă culc şi mă scol când vreau,
Fac ceva sau... pot să stau,
Plec şi vin când vreau acasă,
Sunt punctual doar la masă.

M-aş simţi destul de bine,
Ceva însă nu-mi convine,
Sincer să mărturisesc,
N-aş fi vrut să-mbătrânesc.

Să nu fie de mirare
Că şi eu, ca orişicare
Aş porni din nou la drum,
Dar cu mintea de acum.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Canonada

Acalmia fericită ce durează de cinci zile
A fost ruptă pe-nserat doar de patru proiectile.
Ai noştri-au aruncat unul, iar ei au răspuns cu trei
Şi-a-nceput o canonadă ca o mânie de zei.
Dintru-ntâi se ştia bine, toţi făceam deosebire
Căci se-auzea desluşit lovitura de pornire
Iar şuierătura bombei indica provenienţă
Sosire vertiginoasă şi-a căderii iminenţă.
Apoi, s-a făcut un haos, n-am mai înţeles nimic,
Care mai sunt de-ale noastre, care de la inamic.
Era un vâjâit continuu ca de valuri şi de vânt
De parcă se dezlănţuise uraganul pe pământ.
Exploziile izbucneau simultan în multe locuri
Apărând ca flori de fum şi-artificiale jocuri,
Ce emanau mii de schije, cu zgomot de roi imens
În timp ce proiectilele zburau mereu în contra sens.

Cum stam pitit în fundul gropii luasem proporţii uriaşe
Şi mă vedeam mereu expus mortierelor vrăjmaşe.
Aci nu încăpeam în groapă, aci era extrem de mare,
Aci mă bucuram în gând de splendida-i orientare
Sau regretam că n-alesesem locul destul de inspirat
După exploziile care eram des înconjurat,
Când aproape, când departe, care mai de spaimă pline
Groaznice fiind cele care treceau exact peste mine...
Începeam o rugăciune şi nu ştiu când terminam
Dar când puteam lua de seamă tot pe la-nceput eram
Şi zicând doar doamne-doamne, adesea mă surprindeam
Fiind mereu atent la bombe, dar sensul nu-l mai prindeam
Ci le ţineam un cont tardiv; ah!... aceasta, oh! s-a dus...
Dar când un sol se spărgea, altele veneau pe sus,
Iar când credeam că au trecut, una cădea atât de-aproape,
Că bulgării zvârliţi în aer ar fi putu să mă-ngroape.
După cam un sfert de oră a-ncetat aşa, subit,
Iar după două minute asemeni a izbucnit.
Nu prea mult şi pe încetul toate ţevile-au tăcut
Şi, desigur, fiecare a zâmbit satisfăcut.
Dar, verificând efectul constatăm că e prea mic
Faţă de atâtea bombe stricate de inamic.
Un agent surprins afară, s-a ales cu casca spartă
Unui ofiţer pe-o biută i-a făcut zdrenţe o hartă,
Ordonanţa nu ştiu cărui a rămas fără gamele,
Îngrozit de viziunea unei ploaie de şrapnele,
Iar un rătăcit pe linii cu arma-n bandulieră
Fugind năuc încolo-ncoace pierdu o moletieră.
Numai pe o contrapantă, colo, spre extrema stângă
Un vlăjgan înalt cât patru disperat a prins să plângă
Că nici el nu ştie cum, însă este grav rănit
De o schijă buclucaşă care-n groapă l-a pocnit.
Camarazii lui de grupă, stau în juru-i ca la foc
Mângâindu-l; "Ţi-au dat fişa, ce te plângi de-aşa noroc?"
Şi-l îndeamnă să se ducă la postul de prim ajutor
Înspre care luminat, o şi apucă de zor.
Dar aici decepţiune, că doar dintr-o uitătură
Medicul îşi dă părerea... "E simplă zgârietură"
Şi-l scuteşte două zile, iar el îngândurat suspină
Fiindcă ştie ce-l aşteaptă... porţie dublă de chinică.

Ce-o fi fost la inamic pân-acum n-am aflat
Dar la noapte negreşit vom şti ce s-a întâmplat
Pentru că la ora zero va porni incursiunea
Şi va reveni în linii când şi-o-mplini misiunea.
Afară numai de cazul care nu poate fi spus
Şi va povesti dincolo toate cele de mai sus.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mintea îţi hibernează

Timpul meu s-a consumat.
Acuma am adăstat.
Stau pe bancă şi privesc
Tinerii cum se iubesc.

Altădată, nu amu,
eram şi eu tânăr, nu?
Dar amu,
ei sunt tineri,
iar eu nu.

Cândva umblam hai-hui prin ţară.
Eram un fel de pierde-vară.
Duceam o viaţă uşoară,
Credeam că şi porcul zboară.

Un timp a fost cum am vrut eu.
Credeam că-aşa va fi mereu.
Şi îmbătat de prea mult lux,
Pe căi greşite am ajuns.
Mult prea târziu am constatat
Că am greşit cu-adevărat.
Că am avut mintea uşoară
Când am crezut că porcul zboară.
De nimic n-am ţinut seamă.
Acum, iată-mă, dau vamă
Pentru tot ce n-am făcut,
Dar şi pentru ce-am făcut.

Când mintea îţi hibernează,
Viaţa-i aspră. Te taxează.

poezie de Dumitru Delcă (august 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un alt anotimp

S-a făcut târziu
şi încă nu ţi-am spus tot
ce am vrut să-ţi spun, ca şi cum aş fi trecut printr-o sită
o mulţime de lucruri şi după o mulţime de nimicuri
au rămas cuvintele mari şi neapărat dureroase,
s-a făcut târziu, s-a întunecat afară
şi mi-e tot mai greu să-ţi desluşesc ochii
în lumina bolnavă-oranj a unui felinar stradal,
eşti ca o ţintă pe cel mai îndepărtat
perete al camerei, trimit săgeţele spre tine, cad toate
în gol şi-mi pierd curajul,
pentru că
s-a făcut târziu de tot
şi tot discursul pe care l-am repetat în minte şi pe care
credeam că îl voi rosti
ca de pe un prompter mintal, cu pauze în locurile potrivite,
cu tandreţea şi vina celui care părăseşte,
s-a destrămat,
s-a dus naibii tot şi eu am rămas
cu un bolovan uriaş
apăsându-mi în piept,
strivindu-mă tot pe dinăuntru,
tu ai plecat fără să bănuieşti nimic,
fără să te întrebi de ce tremur toată,
de ce am vorbit
despre toate nimicurile acelea,

se făcuse târziu, era o noapte urâtă tare,
ploua şi miroseam a ţigări şi vulnerabilitate,
am plecat şi eu,
cu un blank mintal total,
ca un Cadillac Eldorado negru
rulând spre nicăieri
cuprins încet
de ceaţă şi fum greu.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt douăzeci şi cinci de ani de când nu mai slujesc la altar şi nici nu voi mai sluji, nu fiindcă mi s-ar fi interzis, cum eminenţa dumneavoastră se poate informa, ci din propria hotărâre, din cauza unei suferinţe care, de când m-am născut, îmi îngreunează respiraţia. De îndată ce am fost făcut preot, am oficiat timp de un an sau ceva mai mult; apoi am încetat din pricină că această suferinţă m-a silit în trei rânduri să părăsesc altarul fără să fi terminat slujba. Aceasta este cauza pentru care nu slujesc la altar. Am fost în trei sezoane de carnaval la Roma, pentru operă, după cum ştie excelenţa voastră, şi nu am slujit niciodată; am cântat în teatru cu vioara şi se ştie că însăşi Sfinţia Sa a voit să mă asculte şi cât de mult mi-a mulţumit. Am fost chemat la Viena şi nici acolo n-am slujit vreodată. La Mantova am fost de trei ori în serviciul prinţului de Darmstadt şi de asemenea n-am oficiat.

Antonio Vivaldi în scrisoare adresată marchizului Guido Bentivoglio
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii

De-or trece anii cum trecură,
Cei care până acum s-au dus,
Nu cred că voi avea motive
Să spun că cel care a spus
În vorbe aproximative...
Acum că ochii mei văzură
Împlinirea unui vis
Facă-se ce mi-a fost scris,
Căci visurile mele toate
Şi speranţele deşarte,
N-au fost decât frunze moarte,
De vântul toamnei spulberate.

În ani oi fi destul de vârstnic
Şi dacă acum eu sunt bunic,
Dar fără a face abstracţii
În împliniri şi satisfacţii
Sunt în anii pubertăţii...
În tainele realităţii
Şi al oricărui joc subtil
Eu am rămas tot un copil,
Iar cu idea purităţii
În faza naivităţii.
N-am ajuns chiar de ocară,
Dar am fost pradă uşoară.

Trece un an şi altul vine
Cu nădejdi spre mult mai bine
De viitor mereu redus...
Dar anii aparent s-au dus,
Pentru că-n realitate
Şi-i duce fiecare-n spate,
Care... an de an se-ncovoaie
Şi trage omul spre pământ
Până-l doboară în mormânt.
Că oricât ar fi doritor,
Nimeni nu e... NEMURITOR!...

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate chestiile pe care le spune lumea despre heavy metal şi hard rock... Nu sunt de acord cu nimic! Totul este doar muzică. Ceea ce s-a făcut în anii '70 nu seamănă cu ce s-a făcut în anii '80, iar ce s-a făcut atunci, nu seamănă cu ce s-a făcut în anii '90. Nimeni nu poate eticheta muzica.

citat din Ozzy Osbourne
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţipăt al pescăruşului

atunci ne-am iubit pentru ultima oară
ştiu că făcusem bagajele
am privit încă o dată în cameră
să văd dacă nu cumva am uitat ceva
după care m-am băgat sub duş -
şi ţipătul pescăruşului s-a auzit
pentru prima oară

tu erai mai tăcut decât de obicei
nu ştiu ce dracu ţi se întâmplase
toată seara ai stat retras pe balcon
ascultând cum se repetă marea,

la un moment dat am venit lângă tine
şi te-am întrebat de ce eşti aşa trist
ai bâiguit ceva despre nişte amintiri -
la început n-am înţeles, vocea ta era acoperită
de zbuciumul valurilor

înainte să plecăm te-am dorit
aproape că-mi venea să te devorez ca o fiară sălbatică
atunci când simte sângele zvâcnind,

şi nu ştiu cum naiba s-a făcut
că ţipătul pescăruşului s-a auzit pentru a doua oară
ca şi cum ar fi venit de undeva
din lăuntrul tău

suna atât de real încât
mi-am pus capul la tine pe piept
ca să-l ascult încă o dată
dar nu s-a auzit decât ceva
aidoma unei mări agitate,

atunci când te-am văzut intrând în valuri
aproape că am ştiut,

aproape am ştiut
că ţipătul pescăruşului
se va auzi pentru a treia oară
şi l-am văzut cum ieşea din tine
înălţându-se spre zenit,

şi-apoi deodată s-a făcut linişte
de parcă inclusiv marea ar fi
amuţit,

cât să aud cu o precizie înspăimântătoare
ceea ce valurile au acoperit
în seara de dinainte de a fi făcut dragoste
pentru ultima oară,

şi-am înţeles în sfârşit de ce îmi spuneai
că
te umpli de amintiri

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Washington McNeely

Bogat, respectat de concetăţeni,
Tatăl multor copii, născuţi dintr-o mamă nobilă,
Toţi crescuţi aici,
În conacul cel mare de la marginea oraşului.
Priviţi cedrul de pe pajişte!
Am trimis toţi băieţii la Ann Arbor, toate fetele la Rockford,
În timp ce viaţa mea curgea înainte, devenind tot mai bogat şi mai respectat –
Odihnindu-mă, seara, sub cedrul meu.
Anii treceau.
Am trimis fetele în Europa;
Le-am înzestrat când s-au căsătorit.
Băieţilor le-am dat bani pentru a intra în afaceri.
Erau copii zdraveni, promiţători ca merele
Înainte ca racilele de sub coajă să se arate.
Dar John a părăsit ţara dezonorat,
Jenny a murit la naştere.
Eu am rămas sub cedrul meu.
Harry s-a sinucis după un scandal,
Susan a divorţat –
Eu am rămas sub cedrul meu.
Paul şi-a pierdut minţile din prea mult studiu,
Mary s-a rupt de lume, rămânând acasă, din iubire pentru un om.
Eu am rămas sub cedrul meu.
Toţi au pierit sau şi-au frânt aripile sau au fost devoraţi de viaţă.
Eu am rămas sub cedrul meu.
Soţia, mama lor, mi-a fost luată –
Eu am ramas sub cedrul meu,
Până când ceasul a bătut de nouăzeci de ani;
O, Pământ maternal, legănând frunza care cade spre a adormi.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Te-ai... Îmbătat?! Cine?! Tu, şefu'?!
Lucian: Da, Nis, eu... M-am îmbătat rău de tot, nu glumă, cum nu poate fi exprimat în cuvinte, sigur cum anume, nu vă pot spune, pentru că habar n-am, nu-mi amintesc deloc, nimic... Dar e clar că aşa s-a întâmplat. Şi de ce vă uitaţi toţi aşa, la mine? Ce-i, nu vă vine să credeţi? Vi se pare imposibil? Din nefericire, e adevărat! Foarte adevărat. Vă amintiţi că v-am promis o perioadă de vacanţă de o lună de zile. Păi, după doar două zile de la plecarea voastră de aici, din navă şi până mai alaltăieri, n-am făcut nimic altceva, decât să stau închis în rezerva mea şi să beau într-una tot ce mi-a picat în mână, fără a ţine cont ce anume era în sticle, atâta timp cât nu era apă, lapte, suc sau ceai. N-am mâncat, n-am făcut nimic altceva; am băut într-una, până n-am mai ştiut de mine, iar roboţii nu m-au putut opri, pentru că înainte de a intra în rezerva mea, am blocat sistemul de închidere al uşii, cu o parolă codificată, cu recunoaştere sonoră... De ce mă priviţi aşa?! Ştiu, vi se pare imposibil ca eu să fi făcut aşa ceva. Acum şi mie mi se pare imposibil, dar adevărul e că am făcut-o! Cu vârf şi îndesat! Vă întrebaţi de ce?! Vreţi să ştiţi şi motivul pentru care m-am îmbătat în asemenea hal?! Mda, n-are rost să vă întreb, e clar că vreţi să aflaţi...
Lia: Luci... Nu spune nimic!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Blondo, trebuie să înţelegi un singur lucru, ca totul să fie clar! Anume, ceea ce s-a petrecut atunci, cu Ly, a fost o neînţelegere şi atât, o neînţelegere pentru care, în mare parte şi Lia este vinovată, iar ea ştie foarte bine acest lucru, dar să nu încercăm să căutăm acum ţapul ispăşitor. Iar dacă te referi la ceea ce am făcut eu după aceea, timp de o săptămână întreagă, recunosc, a fost o mare greşeală, pe care mi-o asum în totalitate, dar pe care n-o voi repeta niciodată, atâta timp cât voi mai trăi! Pentru că, indiferent de câte sau ce motive aş avea, oricât de bine întemeiate ar fi, nu voi permite niciodată să decad în asemenea hal, încât să devin un alcoolist incurabil, dependent de alcool! Nu voi lăsa să mi se întâmple aşa ceva! Pentru că problemele nu se pot rezolva niciodată înecându-le în asemenea licori. Deci, poţi fi sigură că atunci a fost pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când am făcut un asemenea abuz! Începând din acel moment, nu mă voi mai atinge tot restul vieţii de ţigări şi băutură, decât, foarte rar, la ocazii speciale, cum ar fi de revelion, Crăciun, cel mult un pahar de şampanie. Asta da, îmi pot permite, nu-i nimic rău. Şi câte o cafeluţă pe zi, dimineaţa. În rest, sub nici o formă n-ai să mă vezi cu băutură în mână! Şi nici cu ţigări, la care am renunţat deja, definitiv; oricum, nu eram un fumător convins! Mă prosteam doar, din când în când, încercând să-mi dau, chipurile, importanţă. Dar am voinţă şi ştiu că pot! De aceea voi reuşi ceea ce mi-am propus. În primul rând, pentru mine însumi, pentru că e în interesul meu personal. Şi nu vreau să mă dezamăgesc, nici pe mine, nici pe alţii. Altfel, ce-aş deveni? Nici nu vreau să-mi închipui! Dar, repet, sunt destul de isteţ pentru a nu lăsa să mi se întâmple aşa ceva, deci, n-am să cad în patima alcoolului. Cu alte cuvinte, sunt conştient de faptele mele. Şi am de gând să mă păstrez în continuare astfel. Ai înţeles, da?!
Maria: Da, Luci, desigur. Şi mă bucur să aud asta de la tine.
Lucian: Bine. Atunci, cred că vă puteţi întoarce liniştiţi în oraş. Eu nu intenţionez să fac nimic prostesc. În nici un caz!
Maria: Deci, ne goneşti... Cred că ar fi mai bine să rămânem totuşi cu tine, cel puţin o vreme, nu ca să te verificăm sau să te oprim de le cine ştie ce. Recunoaşte că e totuşi mai plăcut decât să fii singur.
Lucian: Ai dreptate. Rămâneţi. N-am nimic împotrivă.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

Cu mult mai cufundat în gânduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut
N-a mai surâs ca-n alte rânduri...
Ah, pentru ce a mai trecut?

E poate mâniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah, pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată şi-a pierdut
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare-a mai trecut?

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!