Două limbi

Mac-mac-mac, acuşi, acuşi,
Liniştit sau jucăuşi...
Ghi-ghi-ghi şi ga-ga-ga,
După vreme... da sau ba;
Cu-cu-ri-gu, cot-co-dac,
În poiată sau cerdac,
Glu-glu-glu şi cheau-cheau-cheau,
Tăceţi, că linişte vreau...
Sunt limbile din ogradă,
De înţelegere sau sfadă,
Vorbite de-naripate
Din zori până pe-noptate,
Rostite pe globu-ntreg
Şi în care se-nţeleg
C-o semnificaţie
Fără altercaţie,
Fără nici un echivoc,
Pentru matur sau boboc,
Numai cu tonul schimbat
Când pe hrană se combat;
Dacă-i multă... bucuros,
De-i puţină... furios,
Dar se-nţeleg foarte bine,
Au mai mult zile senine
Şi trăiesc în armonie,
Pace şi prietenie.
Chiar dacă nu prea perfect,
Însă nici murdar... infect.
Rar se-ntâmplă să se bată
Doi cocoşi pentr-o... moţată,
Doi curcani, din aroganţă,
Doi gâscani, pentru prestanţă,
Sau doi boboci sub o grindă,
Când se întâmplă să prindă
Râma de la câte-un capăt,
Bucuroşi de un prânz proaspăt
Şi să tragă, şi să tragă,
Până ambii cad în coadă.
Încă nu se cunosc cazuri
În curţi sau peste zaplazuri
De predaţi, prinşi, trădători,
De semeni invadatori,
Ori coteţe capturate
De lifte nesăturate.
Chiar când se ivesc conflicte,
Nu pun ghearele pe flinte...
Totdeauna bucuros,
Un curcan mai arătos
Se-nfoaie la bătăioşi,
Îi ceartă că-s arţăgoşi,
Le spune că nu-i frumos
Şi că n-au nici un folos...
Se preface că-i ciocneşte
Şi astfel îi potoleşte...
Lucru perfect explicabil,
Gândindu-ne că, probabil
N-au avut Cain şi Abel
Şi n-au zidit... Turnul Babel.



Oamenii nu au o limbă
Unică, ce nu se schimbă,
Vorbesc zeci, sute de limbi,
Pe trohei, dactile, iambi,
Cu jargoane, dialecte,
Dar nici acelea perfecte
Şi cu subdiviziuni
Pe zone şi regiuni...
Fiecare vorbă-n parte,
Rostită sau scrisă-n carte,
Având sensuri diferite,
Că trebuie tălmăcite,
Traduse una din alta...
Una-i lacul şi alta-i balta,
Puse de acord semantic
De-acum până-n evul antic
Prin note explicative
Şi anexe aluzive...
Pân' să se realizeze
Şi clar să se perfecteze
O-nţelegere verbală,
Specială sau globală,
Se pierde timp preţios
Cu orice punct pretenţios...
Ore, zile, săptămâni,
Parcă s-ar viza minuni,
Iar pentru o alta scrisă
Succesorilor promisă,
Zile, luni, ani, chiar decenii,
Parc-ar fi între rudenii,
Cu excesivă rigoare
Ca... intrată în vigoare,
Să fie răstălmăcită,
Sucită şi răsucită,
Fiecare partener,
Aruncând-o la paner,
Că ar avea pregătită
Alta şi mai mult gândită
Cu altă interpretare,
Nepreţuită valoare
Şi uşoară aplicare
De toţi şi de fiecare.
Şi de-aici nedumeriri,
Suspiciuni, clevetiri,
Ameninţări, ultimatumuri
Şi alţi diplomaţi pe drumuri,
Cei mari vrând să se impună
În tot ce doresc să spună,
Cei mici să nu-ngenuncheze,
Demnitatea să-şi marcheze,
Fără să poarte stigmatul
Că au viciat climatul
De pace, prietenie,
Libertate, omenie,
Până calcule greşite,
Ori nişte măsuri pripite
Vor declanşa altercaţii
Care duc la conflagraţii
Cu mari prăzi triumfale
Şi urmări... catastrofale.



Vorbiţi oameni buni o limbă
Fără aticie strâmbă,
Fără întortocheturi,
Inutile-nflorituri,
Dacă vreţi să fie pace,
Cum ziceţi toţi că vă place
Şi nu creaţi între voi
Atmosferă de război.
Sau... vorba care o spuneţi,
După efortul ce puneţi,
Apoi vorbă să rămână,
Curajos să se susţină,
Bună pentru orice limbă,
Care-n veci nu se mai schimbă,
Limbă clară, omenească,
Străină sau românească,
Cu nimic inferioară,
Sau existenţă precară,
Faţă de cea păsărească
Nimeni să nu păgubească...
Arătaţi că omul este
Omul perfect din poveste,
Fiinţă superioară
În partea interioară,
Cu gânduri şi sentimente,
Nu după evenimente...
De sublimă puritate
Şi sinceră caritate.
Că... RÂD CURCILE DE NOI
Până-n... Vremea De Apoi.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi doresc mai mult

Vreau să trăiesc în ţară, în multă armonie,
Să ne iubim cu toţii, fără de mânie.
Uniţi să fim şi să trăim în pace,
Fără duşmănie, la toţi cred, ne-ar place.
În ţărişoara mea, nu vreau manipulare,
Nici jocuri meschine, care mai murdare.
Cu toţii ar trebui, să ne iubim ţara,
Să n-o ponegrim, din zori şi până seara.
Nu vreau indiferenţă şi nici dezimformare,
Vreau loialitate, vreau lucruri normale.
Nu vreau să fiu credul, la ştirile postate,
Ce multe dintre ele, nu-s bine prezentate.
Vreau o analiză, apoi mă pronunţ,
Dacă nu-s în stare, mai bine renunţ.
Nu vreau să am păreri, de nu mă pricep,
Să arat lumii, ce mult sunt deştept.
Sunt speriat, când văd trădători,
Cum îsi ponegresc, chiar şi ţara lor.
Vreau să mă exprim şi vreau să votez,
Nu la întamplare, momentul să-l marchez,
Să fiu documentat, după, pun ştampila,
Atunci cînd votez, să măresc pupila.
Vreau să fiu condus de oameni loiali,
De la A la Z, să fie geniali.
Vreau mult adevar şi multă dreptate,
Nu vreau minciuni, vreau demnitate.
Am să trăiesc eu oare, să văd pe astea toate?,
Poate în altă viaţă, poate, poate, poate!!!.

Angelin Leru
14,02,2019

poezie de Angelin Leru (14 februarie 2019)
Adăugat de Angelin Leru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer străin - Lume pustie

Străin Cer, străin Pământ, străin trup de,, sfânt",
nu-i,, gând" fără de răspuns, nici timp de omorât
(iertat), nu-i cale de reîntors viaţa la ce-a fost...
nu-mi amintesc, nici nu am cui să cer răspuns!

Gândul meu... simţirea mea... gându-i fără de
simţire, simţirea... fără conexiune, în derivă... Eu
şi Lumea, totul pare a pustie, totu-i fără,, viaţă",
vraja... farmecul ori cântul ploii, sunt tăcute...

Moartea vie, fantomatică, domină natura lipsă,
latura umană...,, terfelită" între vieţi, timpuri fără
de 'nţeles, glas de prunc ţipând în vis, încă
nenăscut, mama lui încă... se zbate între vieţi!

Pare a vis fără de noapte, pare a somn între
vieţi, acum e linişte, chiar prea multă linişte, nu
mai plouă, nici nu ninge, nici a viaţă nu se
simte, parcă totu-i negru, chiar e negru, chiar...

Chiar e noapte, seară târzie, e chiar iarnă... iarnă
fără de poveste, chiar prea multă linişte,
lipseşte... glasul iernii, glasul... suflul vântului,
lipseşte albul zăpezii, lipsesc toţi oamenii!

Timpului... veacurilor le-a trebuit o clipă să
schimbe rânduiala lumii, lumii i-a trebuit milenii
ca 'ntr-o clipă să cadă... să prăbuşească Cerul,
şi să aducă lumea într-un război tăcut... al lor!

Doar război, doar oameni, dincolo e,, pace", nu
s-ar putea spune, dincolo e pace, n-a scăpat
ceva neatins de talpa lumii, poate doar Luna,
dar, încă nu ne spune, ea e sigura la,, locul" ei!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În privinţa desăvârşirii, cel mai greu e să nimereşti sănătoasa cale de mijloc. Pe deoparte, ea este o însuşire aşa de necesară pentru orice lucru temeinic, încât înveţi a o preţui cu atât mai mult cu cât devii mai matur. Pe de altă parte, n-ai voie să exagerezi, altfel stai pe loc şi nu faci nimic. Cum în lume nimic nu-i absolut, fiecare premisă presupune totdeauna alta şi de atâtea premise n-ajungi niciodată la concluzie. Pregătiri fără sfârşit împiedică fapta. Când eşti prea tânăr, cazi în extrema întâia; lucrezi uşuratic. La o anumită trecere spre maturitate, devii mai conştiincios, te tot pregăteşti şi amâi lucrul fără nici o socoteală. În această situaţie, ca şi în oricare altele, determinant este ritmul împrejurărilor. Apucă-te de lucru cu nădejde şi aşează o piatră, care, chiar dacă încă nu înseamnă clădire, este totuşi o piatră de temelie.

citat celebru din Titu Maiorescu
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litere dansând

Cuvinte blestem, cuvinte degeaba,
Au liniştea lor, sunt vârful şi pleava,
Se spun fără rost, ating, înconjoară,
Dansează când plâng, îţi cântă vioară

Sunt note rostite, dulce poveste,
Au fost un trecut, vor fi ce nu este,
Cuvinte... cuvinte, emoţii în scris,
Un foşnet de carte, un mic paradis

Sunt iad fără focuri ce ard chinuind,
Sau poate jăratec pe limbă mocnind,
Cuvinte, doar şiruri de semne legate,
O limbă sau alta... aceleaşi citate

Visează poeţii, cuvinte... cuvinte,
Îţi tac mult prea mult în aduceri aminte
Şi strigătul lor lasă urme-n hârtie,
Să fie cuvinte, cuvinte să fie

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vrem pace prin război

Noi, românii cu minte înţeleaptă,
dacă vrem să facem istorie,
Nu vrem istorie fără plată,
nici glorie fără victorie.
Nu vrem moarte fără eroi,
nici morminte fără flori.
Nu vrem pace prin război,
vrem cer senin şi fără nori.
Între oameni vrem unire
şi înţelegere, nu ură.
Dragoste vrem. Vrem iubire
şi trăire împreună.
Pământul pe toţi ne ţine.
Ne oferă perspectivă.
Hai să construim o lume
care nu intră-n derivă!
O lume în care dreptatea
tuturor să aparţină.
Să triumfe libertatea,
pacea să fie stăpână!

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se înţeleg unii cu alţii

deşi nu vorbesc nici o limbă
graiul lor şi-l regăsesc
doar în vis aceşti oameni cenuşii
într-un oraş cenuşiu în care şi-au pierdut
trecutul odată cu trecerea oceanului
cumpără cârnaţi într-o zi friguroasă
apoi se întorc la banda rulantă
nimeni nu se gândeşte la ceva
doar mâinile lor trăiesc în bucata
de mecanică pe care i-o repartizează
banda în cele zece ore de muncă
fabrica este la fel de zgribulită în fiecare zi
noaptea dorm tun fără vise
un somn chinuit de emigrant
se înţeleg între ei, deşi nu vorbesc
nici o limbă de pe acest pământ

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este adevărat că viaţa bazată pe ordine şi disciplină ar uniformiza oamenii şi le-ar ştirbi din personalitatea lor. Fără îndoială că omul are nevoie de libertate pentru a se realiza deplin. Dumnezeu însuşi i-a dat-o. A fost creat liber şi în libertate trebuie să se dezvolte. Însă, în calitate de component social el trebuie să se încadreze într-o ordine care să dea tărie şi să armonizeze colectivitatea în sânul căreia se mişcă. S-ar părea că aceste afirmaţii sunt contradictorii. Cum se poate împăca libertatea cu ordinea şi disciplina? Aceste două atribute ale omului, în aparenţă antagonice, cum sunt libertatea, pe de-o parte şi disciplina pe de alta, coexistă perfect în el, fără conflicte, fără mutilarea nici uneia dintre ele, dacă sunt armonizate de o a treia componentă, situată în sufletul omului şi mai importantă decât toate: dragostea. Numai când lipseşte aceasta eşuează celelalte două, acţionând fiecare din ele independent şi anarhic şi ducând la libertinaj dizolvant de societate, libertatea, şi la oprimare-dictatură, ordinea şi disciplina. Nu acesta era cazul fratelui de cruce. În el se dezvolta armonios şi fără stridente şi conflicte aceste calităţi esenţiale vieţii şi luptei româneşti.

Nicolae Roşca în Ce este Frăţia de Cruce
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu sufletul

Un lucru drept, rămâne drept
Aşa-i şi omul înţelept
Nu-l schimbă nici chiar băutura
Sau fetele ce au dulce gura.

Toate-s pentru el ca vântul
Şi se schimbă tot ca gândul
N-ai cum să mori crezând în vise!
Când sufletele stau aprinse.

Când nimic nu mai contează
Nici un om nu mai visează
Omenirea nu se schimbă
De-ar vorbi aceaşi limbă

Mereu cade în păcat
Cu sufletul ei s-a jucat
Şi de ce sa nu mai cadă?
Ca-n iad nu mai stă la coadă...

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mari

O, ce ciudă, cât mă mir,
D-al celor mari caractir!
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri!
Precum ceriul de pământ,
Aşa ei de cei mici sunt.
Toţi trândavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti
Toţi de mititei iubesc
Lucruri care nu-i cinstesc.
Toţi, de când sunt băieţei,
Înclinează lângă ei
Oameni care-i linguşesc,
Care-i laud' şi-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuţi ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Vor de mulţi fi-ncungiuraţi,
Să stea-ntre ei îngâmfaţi,
Să le dea închinăciuni,
Să le spuie la minciuni.
Ei adevăr nu voiesc,
Nu le place, nici iubesc,
Socotesc că câte fac
Şi la alţi oameni le plac,
Şi d-ar greşi cât de mult,
Ei îndreptări nu ascult.
Ei în sine socotesc
Că la nimic nu greşesc.
Nu le place-a fi-ndreptaţi,
Vor a fi tot lăudaţ.
Fac mese mari, cheltuiesc,
Chem oaspeţi ce-i linguşesc,
Să-i laude că-s galanţi,
Sunt nobili, sunt figuranţi;
Şi cu mesele ce dau,
Şi mai mari defăimări au,
Că satură şi hrăiesc
Pe corbii ce-i păgubesc;
Iar nu dau la cei lipsiţi,
La cei săraci şi smeriţi,
Ci la bârfaşi ce le spun
Basne la ei când s-adun.
Toate cei mari câte fac
Pentru fală că le plac,
Nu fac pentru ajutor,
Sau gândind la viitor,
Fac s-auză că-i slăvesc
Băsnaşii ce-i linguşesc.
La curte când plec şi vin,
Vor să vază cum să-nchin
Oameni mulţi care-i aştept
Cu mâinile strânşi la piept.
Ei gândesc că nu-s născuţi,
Ci din cer de sus căzuţi,
De a fi poruncitori,
Celor mici stăpânitori,
Iar cei mici sunt născuţi,
Numai pentru ei făcuţi.
Pe cei mici îi socotesc
Viermi, nu oameni ce trăiesc.
Zic cum că le sunt datori
A le fi lor slujitori,
Cu nume că-s de neam bun,
Cum vor pe cei mici supun.
Fie cât de nenvăţaţi,
Cât neghiobi, cât desfrânaţi,
L-e destul că-s neam mărit
Dintr-un sânge strălucit,
D-un marchez, graf lăudat,
Din vrun prinţip luminat,
Şi n-alerg, nu ostenesc,
Cei mici pentru ei muncesc
Nici după ştiinţi alerg,
Nici la şcoală-ndestul merg,
Zic că n-au ce osteni,
Lor l-e-ndestul a ceti,
N-au atâtea trebuinţi
Ca cei mici de multe ştiinţi,
Au venituri, pot trăi
Fără d-a mai osteni,
Ş-într-aceste fumuri fac
Cu cei mici orice le plac.
Dau cu caleşcile lor
Peste cei mici de-i omor.
Zioa umblă la plimbări,
Noaptea şed la desfătări
Şed la cărţi, dau, păgubesc,
Pierd avutul părintesc.
Vin la zioă, desperaţi,
Par că-s lei înverşunaţi.
Să culcă degrab' gemând,
Spume, foc pe nas lăsând.
Apoi dorm până la prânz,
Zic, nu-s negustor să vânz,
Nici nu-s oameni lucrători,
A să scula până-n zori.
Şi cei ce-a-i întâlni vor,
Aştept pân săli, pân pridvor,
La toate oricum voiesc
Pe cei mici îi învârtesc.
D-au cu cei mici socoteli,
Fie cât de bagateli,
Îi port sărmanii de nas,
Până de urât le las.
Toţi acei mari şi bogaţi
Sunt foarte neruşinaţi.
Toţi mint, jur, făgăduiesc,
La nevoi când îi găsesc.
De loc virtute nu au,
Pe minciuni jurământ dau.
Când au trebi, sunt în nevoi,
Supun p-ăi mici ca pe boi;
Li se jur, făgăduiesc
Lucruri ce pă ei hrănesc.
Le dau nădejdi pân' la cer,
Ori la câte ei le cer.
Le dau loc, îi pun de şed,
Şi cei mici sârmanii cred,
Alerg, să primejduiesc,
La câte-i îndatoresc.
Cred ţirmoniile lor,
Şi-i supun la câte vor.
Apoi dacă-şi săvârşesc
Acea treabă ce-o voiesc,
Nu că cu ei nu mai şăd,
Dar trece şi nici nu-l văd.
Trec repede ş-îngâmfaţi,
S-arăt că sunt supăraţi,
Sau de şed, iar nu şed mult,
Zic n-am vreme să te-ascult.
Cu azi, cu mâine-i prelungesc,
Până deznădăjduiesc.
Fug sărmanii necăjiţi,
Le pare rău, ş-îs căiţi,
Îş împut de ce-au făcut
Şi de vremea ce-au pierdut.
Nu ştiu că sunt mincinoşi,
Şireţi, diplomaticoşi,
Şi că cunoştinţa lor
Este scurtă pă picior.
Nici prieteşug păzesc,
Nici rudenia cinstesc.
Şi cei mici de mii de ori
De le-ar sluji cu sudori,
Odată d-au schiopotat,
Toate alte s-au uitat.
La ei nu e adevăr
Nici măcar cât vârf de păr,
Socotind că sunt mai mari,
Cu putere şi mai tari,
Nu poate fi defăimaţi,
De cei mai mici judecaţi.
Iar cei mici orice greşesc,
Ei degrab-îi osândesc,
Şi supunerea ce-o dau,
Zic că datorie au,
Şi că meritarisesc,
Acei mici de le slujesc.
Toţi se socotesc pă ei
Că sunt fii de dumnezei.
Ei nu sunt cunoscători
Faptei, buni răsplătitori.
Uită că e-ndatorat
Şi cu jurământ legat.
Ei caracter nu cinstesc,
Nici om din om osibesc.
La ei este cunoscut,
Ajutat, cinstit, văzut,
Cine este verigaş,
Linguşitor şi băsnaş.
Iar alţii cu alte datorii,
De le-ar face măcar mii,
Surda umblă, ostenesc,
Că ei nu le răsplătesc;
În zadar fac voia lor,
Că nu pot fi la favor.
Ce oaie lup a putut,
Ca să-l aibă cunoscut?
Că ea vrând prieteşug,
El hrăneşte vicleşug.

poezie de Barbu Paris Mumuleanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ale toamnei...

Nicio Toamnă nu e Toamnă,
Dacă nu-i darnică doamnă.

Nici frunza nu-i ruginie,
Dacă Toamna nu-i în vie.

Nici vântul nu-I arătos,
De nu mătură stufos.

Nici cerul n-are suspin,
Fără al păsărilor chin.

Nici omul nu-i bucuros,
Fără roade cu folos.

Nici dragostea nu-i romanţă,
Când se cântă la distanţă
Şi-i lipsită de roşeaţă.

poezie de Valeria Mahok (6 noiembrie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către un bun amic

Mă-ntrebi în ultima scrisoare,
Om însurat, la fel ca mine,
De ce ai tu belele, oare,
Iar eu o duc atât de bine(?!)

Vezi tu... e-o vorbă românească,
Ce spune clar, de multă vreme,
Că..."Dumnezeu să te ferească
De ale curvelor blesteme!"

O vorbă foarte-adevărată,
Şi sunt convins, văzând ce jale
Este pe-atâţi faliţi, măi tată,
Ce-ajung aiurea-n tribunale,

Cum n-au noroc nici de lovele,
N-au somn, chiar fără lună plină,
Rămân în pană de pingele,
Sau pe vreun câmp fără benzină,

Ori... dup-o mamă de bătaie
Luată dintr-o neglijenţă,
Ajung ca fraierii-n pârnae,
În loc s-ajungă la Urgenţă,

Numai că eu... Doamne fereşte!
Cât timp am fost flăcău în viaţă,
Chiar dacă lumea cleveteşte,
Pot să le râd la toţi în faţă,

Şi nu îmi fac nicicum probleme,
Că ar fi curve sictirite,
Ce au ajuns să mă blesteme...
Iubind... numai femei cinstite!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oglindă văd un nebun liniştit

abia îmbrăcat în cămaşa de forţă
între pereţii capitonaţi şi mobilierul fără colţuri
nicio fereastră spre iad
pedeapsă pentru toate visele un coşmar oficial
de fiecare dată acelaşi
până la acceptarea ca ideal
demersul acesta insipid cu false aripi de înger
capele sixtine şi papi franciscani
mii de biserici cu mii de dumnezei
printre toate alegerile nici un liber arbitru de spânzurat
nici de limbă nici de gând
doar posibilitatea de a mă retrage în pământ rădăcină
să caut lumina ca o frunză nesupusă
sihastru în propia mea carcasă
clădesc cu avânt revoluţionar
paradis după paradis
cu inima deschisă fiecărei prăbuşiri din înalt
sunt alienatul care dansează cu stelele vals
sau mortul de peste zi care răsuflă uşurat
între două respiraţii de lună
atunci când se-ntoarce fericit din groapa comună
pentru încă un vis

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ajuns la concluzia că orice frustrare avem, orice lipsă, este doar un fel al vieţii de a ne învăţa că defapt putem să fim foarte fericiţi fără acel "ceva" după care tânjim acum atât de mult. Ai observat că uneori poţi să îţi doreşti foarte tare ceva luni şi ani de zile şi niciodată să nu ajungi la destinaţie? Mai mult, parcă obiectul dorinţelor tale te evită cu orice preţ. Într-o zi, te resemnezi, capitulezi şi dobândeşti o stare de linişte interioară, chiar fericire amestecată cu împăcare sufletească. Şi când ridici privirea din pământ, în faţa ta este exact premiul după care ai alergat în toţi anii ăştia, parcă spunându-ţi: "Am fost tot timpul aici, la doar un braţ distanţă, aşteptând să pui mâna pe mine. Însă rolul meu în viaţa ta a fost să te transform în interior, căci tot ceea ce este în exterior e irelevant comparat cu ceea ce se află în noi înşine. Eu am fost acelaşi lucru, o iluzie, care a luat o formă pe care tu să o poţi înţelege, m-am transformat în orice îţi doreai tu cel mai mult. Bicicleta, maşina, un stil de viaţă, bani, partener de cuplu, succes, faimă, reputaţie, carieră. Acum, ştiu că fără mine sau cu mine în interior tu eşti sincer cu tine însuţi, că te-ai descoperit pe tine şi comoara ta interioară şi iată, acum întreaga lume exterioară este la picioarele tale." Astfel ne vorbeşte viaţa, dacă facem linişte pentru a o asculta.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
şi apoi întunericul care ne îmbrăţişează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri şi amintiri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzbunarea timpului pierdut

Nimeni nu-şi aminteşte de spiritele mari
toţi se scaldă în balta mediocrităţii.

S-a încetăţenit mersul melcului
fără casă, doar cu perspective
plătite din timp unde trebuie

şi apoi se aşteaptă măsura,

cu cine să se realizeze
şi-n capul cui să se spargă,

de o să se răzbune timpul pierdut
pe cei care au vorbit prea mult
şi n-au făcut mai nimic.

O să muşc din cuvinte cu foame
până s-or trezi din letargia bolnavă
toţi cei care se lasă prostiţi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vorbeşte mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-şi poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceştia nu se cunosc deloc pe ei înşişi, îşi fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenţii nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie şi unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toţi ceilalţi şi nu-şi dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalţi; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoţi din rutină, e incapabil să se descurce; în acelaşi timp e într-o agitaţie perpetuă în căutarea noutăţii. Şi cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu şi din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veşnică neîncredere este întreţinută prin răutăţi săvârşite pe ascuns şi prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenţia să i se dea o atenţie fără margini şi e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare ştie toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiţi de mijloace şi mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e raţional şi de bun-gust şi la nimic nu ţin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.

Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu e mai ciudat decât un infinit închis într-un zero

oricât de mare l-aş desena cu creta
pe o tablă fără stele
pentru sentimentul acela de căutare
pe care-l simt şi eu
din când în când sau aiurea
între două grătare şi un acatist
când îmi fac cruce în cerul gurii
cu aceeaşi limbă cu care dau dracului
toată însăileala asta de galaxii şi găuri negre
printre supernove şi mai ştiu eu ce alte manifestări de infatuare
apoi mă caut de dumnezeu prin fiecare celulă
prin toate închisorile astea goale
în care se fluieră a pagubă
sau doar se sâsâie

oricum infinitul nu are nevoie nici de şansă
nici de îndoiala mea netoată
să tot fie infinit
chiar şi să se întoarcă în sine
cum o facem şi noi din când în când
prin moarte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oamenii şed aşa pe piatră încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este însă o limbă tainică, ce nu are vorne şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine.

Ioan Slavici în La crucea din sat
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e un teatru

Viaţa este ca un teatru, unde actorii suntem noi.
Acţiunea nu e scrisă, o creăm după nevoi.
Mulţi regizori sunt pe lume, care încearcă-n fel de fel
Drum în viaţă ca să ne facem, numai cum gândeşte el.
Chiar de mici, la grădiniţă, ori în şcoală când suntem
Dă poveţe fiecare şi ne-ndeamnă ca să mergem
Pe un drum bătut de alţii, fără ca să mai gândim,
Ca în viaţă să ajungem buni ascultători să fim.

Dacă încerci la vreun examen, gândul să-l destăinuieşti
Şi să spui cu-a tale vorbe lucrul care-l gândeşti,
Respectând ideea-n sine, încercând să o dezvolţi,
Dar nu zici cum zice domnul şi tu te dezici de toţi,
Încercând să ieşi din turmă, cercetând în fel şi chip,
Îţi vor demonstra prin notă – rezultatu-i de nimic.

Tu în seamă nu-i lua. Ei sunt aceea care
N-au făcut în viaţa lor, ce dorita fiecare.
Sunt ca boii de la plug, ducând jugul în spinare
Şi mânaţi, pocniţi din bici, de-un ţăran, ca orişicare,
Fără a şti măcar ce vor, într-o turma atât de mare
De cu zori şi până seara pentru blidul de mâncare.

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei (2013)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ceea ce cerem altora, e ceva ce nu ne acordăm noi singuri. În cazul atenţiei, persoana care se plânge că nu primeşte atenţie de la partener, este persoana ce nu îşi acordă ei atenţie şi altfel, transmite un mesaj către lume: "Eu nu merit atenţie, nici măcar eu nu mi-o acord." Un alt om niciodată nu îţi va oferi ceva ce tu spui că nu meriţi prin comportamentele şi atitudinea ta. Ce înseamnă să îţi acorzi tu ţie atenţie? Depinde de fiecare. Poate să îţi acorzi mai mult timp pentru pasiunile tale, poate să mergi la sală, poate să te dezvolţi personal, să înveţi o limbă străină, sau orice altceva. Ce se întâmplă când tu îţi acorzi ţie atenţie, când devii o persoană mai bună, mai valoroasă, mai evoluată? Începi să atragi oameni ca şi tine în jurul tău. Cei din jur încep să îţi acorde mai multă atenţie. La final, ce crezi că va face partenerul tău când vede că te ocupi de tine, că alţi oameni îţi acordă atenţie şi ai devenit o persoană interesantă? Cel mai probabil, îţi va acorda mai multă atenţie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!