Trandafirul albastru

Un grădinar idealist,
Muncind cu pasiune
A devenit specialist
Curent, cum azi se spune.

Avea-n grădină multe flori
Din cele mai frumoase,
Puse pe soiuri şi culori,
În rânduri aspectuoase.

În mozaicul natural
Nimic nu contravine
Şi orice element floral
Era cum se cuvine.

Şi orice analizare
Exigentă s-a făcut,
Această realizare
Impresiona plăcut.

Dar grădinarul nu era
Prea mulţumit de sine
Şi sigur, nu exagera,
Dacă dorea mai bine.

Ar vrea să fie înţeles
Că nu se lăcomeşte,
Are flori multe, pe ales,
Dar ceva îi lipseşte.

Cum cerului i s-ar părea
Că i-ar lipsi un astru,
El în grădină îşi dorea
Un trandafir albastru.

Natura însă a omis
Pe-acesta să-l creeze,
Dar s-ar putea, este convins
Să se realizeze.

Simţind în sine un impuls,
Naturii ferm îi spuse,
Că orice har îi va fi smuls
Şi tainele pătrunse.

Hotărî să n-aibă pace,
Îşi asumă acest rol,
Folosind orice mijloace,
El să umple acest gol.

Aplică polenizarea
Între trandafiri de soi,
Sperând în realizarea
Unor flori de culori noi.

Încercă şi chimizarea,
Cu dozajul indicat,
Nădăjduind că-ntâmplarea
Îi va da un unicat.

Dar zadarnice erau toate,
Toate încercările,
Iar de pe grădinar curgeau
Într-una sudorile.

Cu toată perserverenţa,
Evitând erorile,
Repeta experienţa,
Combinând culorile.

Dar din această trudă grea
Obţinea aceleaşi flori,
Iar trandafirul înflorea
În vechile sale culori.

Prin altoiri, iarăşi nimic,
Să crească în prestanţă,
Un mic succes, oricât de mic,
Să-i dea măcar speranţă.

Ceru şi i se oferi
Material să-nveţe,
Că poate va descoperi
Metode îndrăzneţe.

Mult nu are ce reţine,
Dar procedă ştiinţific,
Convins că poate obţine
Un rezultat mirific.

Încrucişă soi după soi,
Combină culori mereu,
Obţinu chiar nuanţe noi,
Dar nu trandafirul său.

Totuşi, într-o dimineaţă,
Când istovit se trezi,
Îi fu dat să aibă-n viaţă
Cea mai minunată zi.

Pe cer parcă răsărise
Un nou şi mândru soare,
Că-n grădină înflorise
Un trandafir albastru.

La început rămase mut
De stranie uimire
Şi-ntr-un fel chiar s-a temut,
Prea mult să îl admire.

Atât de fragil îi pare
Pentru o mângăiere
Şi crede că va dispare
La prima adiere.

Ce petale!... Ce culoare!...
Transparenţă de safir...
Ce mai minunată floare
E albastrul trandafir!...



Veniră primii curioşi
Din jur şi depărtare
Şi savanţi invidioşi
Pe grădinar şi floare.

Evlavioşi îi admirară
Trandafirul unicat
Şi unanim considerară
Că trebuie multiplicat.

Copleşit de încântare,
Botanistul se fălea,
Sperând într-o repetare
A florii care pălea.

Că-n timp ce-n interior
Petalele se desfăceau,
Cele din exterior,
Îmbătrânite, se treceau.

Toate având inerent
Un sfârşit trist, natural,
Absolut indiferent
Dacă-n mod lent sau brutal.

Nu e de mirare deci
Că tot mai mulţi admiratori,
Îi aruncau priviri reci,
Zâmbind îngăduitori.

Şi cu fiecare zi
Numărul se-mpuţina,
Iar grădinarul se trezi
Singur cu opera sa.

Însă tot mai făcu-ncercări
Complexe, complicate
Şi persistă în repetări,
Dar fără rezultate.

Acum toate îi sunt clare,
Ca un curat ametist,
Vede că din întâmplare
A devenit botanist.

O speranţă tot mai are,
Că totuşi prin butăşire,
Va obţine plante rare,
Cu aceeaşi însuşire.

Dar în vara următoare
Trandafirul l-a trădat,
Înflorind altă culoare,
Iar el s-a simţit prădat.

De rezultatul unei trude
Cu sudoare obţinut,
Primind din partea soartei crude
O lovitură ca de cnut.

Încercări uluitoare,
Repetate insistent,
Nu dădură altă floare,
Cu toate că lucra atent.

Sublima perpetuare
Nu mai fu un subiect
Şi orice nouă-ncercare
Rămase fără efect.

Şi grădinarul botanist
În toată lumea publicat,
Rămase un idealist,
Iar trandafirul unicat.

După această-ntâmplare,
Grădinarul botanist,
N-a mai creat altă floare
Şi-a devenit realist.

Îndemnând pe toţi să facă
Numai ce e de folos,
În aşa fel ca să placă
Şi acceptat ca frumos.

Să se vadă de departe,
Ce se vrea şi ce se poate,
Fiecare având parte
De tot ce-i util şi place.

Un grădinar nefericit
E omul în viaţa lui,
Zadarnic i-a îmbobocit
Floarea idealului.

Dar un ideal ce are
Existenţă efemeră,
Iar marea realizare,
Îi devine o himeră.

Că aşa e-n omenire,
Cel care nu străluceşte
Prin fapte, idei, menire,
Singuratic rătăceşte.

După faimă trecătoare
Şi priviri admirative,
Sub zâmbete-nşelătoare,
El culege invenctive.

În practică şi-n concepţii,
În mic sau universal,
Rarităţile-s excepţii,
Deviate din normal.

Fără acel singur astru,
Cerul tot cer rămânea,
Fără trandafir albastru
Grădina nu dispărea.



Omule, ia seama bine,
Oricine-ai fi, orice-ai fi,
Totul va fugi de tine
Şi vei dispare-ntr-o zi.

Devenind un stârv inert,
Pentru care nu văd cum
Va mai fi ceva incert,
Sau întoarcere din drum.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul

Trandafirul,
nepieritorul trandafir pe care nu-l cânt,
greu de miresme,
trandafirul din grădina neagră în puterea nopţii,
cel din orice grădină şi orice înserare,
trandafirul ce renaşte din uşoara
cenuşă prin arta alchimiei,
trandafirul persanilor şi al lui Ariosto,
cel întotdeauna singur,
întotdeauna trandafirul trandafirilor,
tânără floare platonică,
arzătorul şi orbul trandafir pe care nu-l cânt,
trandafirul de neatins.

poezie celebră de Jorge Luis Borges, traducere de Andrei Ionescu
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul galben
Galbene petale,
senzuale,
Scăldate-n rouă matinală!
Frunze de aur,
Tulpini în flăcări sub soare răsare,
Stropi de lumină solară,
În trandafirul galben
Toate se-adună şi se încunună.
Sălbatic creşte trandafirul
Pe creasta sură a muntelui,
Înfruntă zăpezi şi singurătăţi
Însă nu-i pasă de alte flori,
Şi nici de alte vieţi...
Sunt solii iubirii
Trandafirii!
Şi orişice femeie -ndrăgostită,
Petale de trandafir sărută.
Anevoie mă caţăr pe stânci
S-ating trandafirul
Şi să-l mângâi,
Parfumul să i-l simt,
Să-i dau cu patimă o sărutare...
Dar pot spera eu oare
Că trandafirul galben, sihăstrit
Şi încărcat cu soare,
Poate privi îndrăgostit,
Alăturea de el,
O altă floare?

citat din Floarea Carbune (22 noiembrie 1948)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi floare

Iubito, pe prispă ţi-am pus
O floare din lumea de sus,
O floare din insula Marte,
O floare a căilor moarte.

Ea are petalele lungi,
Suflând ai să poţi să le smulgi,
Iubito, eu flori nu prea ştiu,
Sunt un grădinar damblagiu.

Nu ştiu - trandafir, liliac
Pe toate ca tine le fac,
Pe toate le-aduc la un fel
Lalea, trandafir, ghiocel.

O floare a vieţii vecine
Şi care miroase a tine.
Iubito, pe prispă tu ai
O floare din insula Rai.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, aşa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul hotărî să-şi mărite fetele. Dete, deci, sfară în ţară de această hotărâre şi chiar de a doua zi începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împărat. Iară după ce fata cea mai mare îşi alese mire pre un fiu de împărat, care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce se sfârşi veseliile, plecară împăratul cu toată curtea ca să petreacă pre fiică-sa până la hotarele împărăţiei sale. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzând că şi grădinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rând de haine din cele luate de la zâne, pe care era câmpul cu florile şi, după ce-şi lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină în toate părţile, fără să fi băgat de seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină. Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, când văzu că veselia lui făcuse pagubă, descălică, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce se stricase. Când veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea ce se făcuse, se luă de gânduri; începu a certa pe argat de ce n-a îngrijit de grădină, şi era atât de supărat, cât p-aci era să-l şi bată. Dară fiica împăratului, care privea de la fereastră toate aceste, ceru grădinarului să-i trimită nişte flori.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu grădinar şi tu floare

Ca semn dulce al iubirii,
La nuntă am să-ţi dăruiesc,
De pe pământ, toţi trandafirii.
Ca să-ţi arăt cât te iubesc.

Cu flori culese din grădină
Coroană pe cap îţi fac.
Am să mi te fac regină,
Peste florile din parc.

Din petale de flori albe
Îţi fac rochie de mireasă.
La gât îţi voi prinde salbe
Ca să fii cea mai frumoasă.

Lumea-ntreagă să te-admire,
Tu zâmbind să le răspunzi,
Şi-n bogata-ţi strălucire
Strigătul meu să-l auzi.

În genunchi voi sta la tine
Şi te voi chema întruna,
Să vii alături de mine,
Bucuroasă să-mi dai mâna.

Destinele să le unim,
Să radiem de fericire,
Către viaţă să pornim,
Şi să ne jurăm iubire.

O iubire ce nu moare
Să ne definească viaţa,
Câte zile-avem sub soare,
Şi cât ne va ţine aţa.

Dacă totuşi vom pleca
Din grădina omenirii,
Sigur nu vom suporta
Prea mult, clipa despărţirii.

Precum florile-n grădină,
Primăvara ies la soare,
Vom reveni la lumină,
Eu grădinar şi tu floare.

poezie de Dumitru Delcă (6 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce ajunse pe moşia unui împărat mare, calul învăţă pe băiat ce să facă. El ascultă şi se duse de se băgă argat la grădinarul împăratului. Până a nu se învoi cu grădinarul, el îşi puse o băşică de vacă în cap, în care îşi ascunse părul cel de aur. Grădinarul îl învăţă cum să facă brazde, să semene flori, să le răsădească şi să le îngrijească. Şi îl luase la ochi, căci era spirt, ştii, colea, cum trebuie omului, mână dreaptă, nu altceva. Totuşi slugile din curtea împărătească îl numiră cheleş. Şi, cheleş în sus, cheleş în jos, până ce îi rămase numele Cheleş. Grădinarul împărătesc îmbătrânise la curtea împăratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu şi cinstit. Slujba lui de căpetenie era să ducă în toată dimineaţa câte un mănunchi de flori la cele trei fete care le avea împăratul. Îmbolnăvindu-se grădinarul într-una din zile, chemă pe argatul său şi îi spuse să aleagă din florile cele mai frumoase atâtea câte să-i ajungă a face trei legături de flori şi să le ducă fetelor împăratului.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul negru

fragment

În Ţările de Jos, într-un vechi burg
încins cu holde arse de pelagră,
un grădinar visă într-un amurg
un straniu trandafir cu floare neagră.
Şi ani de-a rândul visul lui rămase
deasupra casei, ca un cer închis;
iar păsările, când veneau sfioase,
zburau cu aripi fragede prin vis.
Dar ochii lui şi mâinile în friguri
păliră lent sub zări verzui, iar el
mereu se aplecă pe nalte diguri
ţinând holbat al apelor inel.
În mări, epave cu catarge moi
dădură rădăcini, în timp ce bradul
de şapte ori se scutură de foi
şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.
Altoiuri albe, muguri sângeroşi
în van îşi împleteau pe rând nuanţa.
Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,
pieri sub cerul de rubin speranţa:
căci fata grădinarului hrănind
la sânul ei trei luni un şarpe harnic,
îi îngropă cenuşa sus, pe grind,
sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.
Chemaţi din ţări străine, magi de seamă
se-ntoarseră-n ţinuturile lor,
vorbind de-a lungul drumului cu teamă,
de lucrul fermecat şi fără spor.
Iar grădinarul putrezi în mlaştini,
sub zborul păsărilor care trec
în unghi prelung spre ţările de baştini
pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec...
....

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori, flori, flori

Când vremea se încălzeşte
Toate plantele-nfloresc.
Atunci natura ne zâmbeşte
Cum oare să n-o iubesc?
Prima floare ce-nfloreşte
Este ghiocelul.
Când zăpada se topeşte
Îşi arată clopoţelul.
În culoarea cerului senin,
Viorelele-nfloresc.
E semn că păsările vin
Din nou pe plaiul românesc.
Apoi, zambila albastră
Cu laleaua se întrece,
Care, cum să stea în glastră
Şi să bea din apa rece.
Când mijeşte soarele
Regina nopţii se închide.
Desfăcând petalele
Altă floare se deschide.
Trandafirul dă în floare
În alb, roşu sau gălbui.
Te-ndeamnă să rupi o floare
La ureche să o pui.
Crinii-s ultimi din toate
Florile care-nfloresc.
Fără ei, zău, nu se poate,
Doar sunt din neamul regesc.
Cu gladiola împreună
Şi crizantema de toamnă
Într-un covor se adună
Şi la viaţă te îndeamnă.
În straturi multicolore,
Cu parfumuri diferite,
Toate cu nume sonore,
La femei sunt oferite.
Şi copacii înfloresc,
Unul câte unul.
Liliacul cel domnesc
Este totdeauna primul.
Apoi ceilalţi pe rând,
Flori frumoase îşi desfac.
Printre ei te plimbi cântând
Cu omul care ţi-e drag.
Ultimul este salcâmul,
Pomul care înfloreşte.
Zboară în văzduh lăstunul,
Vara lungă o vesteşte.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mormântul către trandafir

Mormântul către trandafir, regele culorii:
"Ce faci cu lacrimile pe care le cern zorii
Pe obrajii tăi, o, floare a iubirii?"
Trandafirul către mormântul rece:
"Ce faci cu cei care, din ora care trece,
Cad în groapa ta, abis al omenirii?"

Trandafirul: "Mormânt cu privire sumbră,
Din lacrimile-adunate fac, în penumbră,
Un parfum mirosind a miere şi-a floare de narcis."
Mormântul: " Floare visătoare cu petale fine,
Din fiecare suflet care ajunge jos, la mine,
Eu fac un îngeraş în paradis."

poezie de Victor Hugo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul alb

Voi culege pentru tine
ultimul trandafir din grădină,
trandafirul alb care înfloreşte
odată cu lăsarea ceţii.
Albinele avide l-au vizitat
până ieri,
dar este încă atât de dulce
că se înfioară.
Este un portret cu tine la treizeci de ani,
un pic amnezică, cum tu vei fi apoi.

poezie celebră de Attilio Bertolucci, traducere de Simona Enache
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca şi trandafirul

Cu trandafirul la culoare
Eu mereu te-am comparat:
Pentru amanţi tu eşti o floare,
Ghimpe pentru-al tău bărbat.

epigramă de Vintilă Nicu din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul cecen

(după război)

Sau... Trandafirii războiului cecen

Am visat un trandafir - o floare ofilită
Ieri, estul era mândru de el,
iar azi nimeni nu cântă trandafirii,
Îl bombardează, îl împuşcă.

Acum, floarea stacojie e-n dizgraţie,
soldatul rus a nimicit trandafirul,
l-a călcat grozav cu cizma lui murdară
în grădinile în care au crescut trandafirii...

Cred că e mare necaz
pentru că odată, în liniştea nopţii,
când soarele n-a strălucit, ci doar luna
m-a privit uimită, văzând cum Zeul
războiului al zecelea a procedat făţarnic,
oferind trandafiri, 19 trandafiri.

Iar eu mirat priveam din şanţ sau de pe înălţimi
Cum Venus oferea-n secret
Câte un trandafir...
Zeului Apollon sau Marte.

poezie de Valerian Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laleaua cu spini

Deşi în aparenţă nu se apropia niciun eveniment
Ai primit o floare de la cineva care ţi-a spus:
Ridică-te şi fii!
Cred că era un trandafir, căci tu i-ai rupt mai întâi
Spinii
Spunându-i că nu ştii ce vrei, ce vrea
Că toată viaţa ai visat o floare, dar lalea
Apoi ai vrut să-i schimbi culoarea şi mirosul.
Parfum, vopsea
Nu te-ai oprit
L-ai tuns ca pe lalea, l-ai ciumpăvit
Şi l-ai certat că n-a venit la timp, şi l-ai hulit
Că nu se poate, că floarea ta şi-a revenit
Şi asta datorită ţie
Că vei rămâne pân'la moarte fidelă mamă şi soţie...
Trandafirul ajuns lalea
Tăcea
Până când i-ai spus, într-o zi
Că ţie nu ţi-a plăcut la el
Cel mai mult şi mai mult
Că n-are spini.
E vina sa. Crezând că se apropie un eveniment extraordinar
S-a dat în dar
Cuiva care-şi dorea
Să aibă o lalea
Chiar dacă mai primise
O floare tot ca ea
Dar îi murise
Când o primea
Căci n-o iubise
Cum o iubea.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul

Mândră floare între flori,
Cu mireasmă ne adapă,
Însă şi el, uneori,
Ne mai trage câte-o ţeapă.

epigramă de Marian Cioacă (15 iunie 2009)
Adăugat de Marian Cioacă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe albumul d-şoarei...

Între fereşti, spre florărie,
În glastră creşte-un trandafir;
Apusul, vatră aurie,
Îl cerne-n foi lumini de fir —

Şi ochii tinerei stăpâne
Îl ispitesc să deie-n floare;
Un singur dor îi mai râmâne:
La piept să-l poarte păn-nu moare.

Copila cată-nspre grădină —
Şi-n colţul gurei, pătimaş
Surâde-n raza de lumină
Ceva nespus de drăgălaş.

Dar pe cărare-n florărie
Iubitul ei trecea pesemne,
Că ochii prea vicleni îmbie
Şi prea cu mâna-i face semne.

Şi urmărind, uimită, şirul
Îmbrăţişărilor de-afară
Cu braţu-atinge trandafirul
Şi-i rupe frageda vlăstară...

Ei se iubesc; — acuma toate
Le par frumoase, 'nviorate —
..............................
Ei râd, — pe când sărmana floare
Îşi pleacă frunzile — şi moare...

poezie de Artur Stavri (1894)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vorbeşte mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-şi poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceştia nu se cunosc deloc pe ei înşişi, îşi fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenţii nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie şi unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toţi ceilalţi şi nu-şi dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalţi; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoţi din rutină, e incapabil să se descurce; în acelaşi timp e într-o agitaţie perpetuă în căutarea noutăţii. Şi cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu şi din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veşnică neîncredere este întreţinută prin răutăţi săvârşite pe ascuns şi prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenţia să i se dea o atenţie fără margini şi e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare ştie toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiţi de mijloace şi mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e raţional şi de bun-gust şi la nimic nu ţin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.

Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!