Calitate sau ...defect?

Prea des şi prea uşor se spune că lauda e un defect,
Şi-i zic răutăcios lui "X" lăudăros. E incorect!
Păi laudă să fie oare când domnu "X" le povesteşte
Că iar are-o ideie... trăsnet, şi garantat îi reuşeşte!
La planuri mulţi se-nghesuiesc, dar greu nu e idei să ai,
Ci greu e să le schimbi în fapte şi formă lucrului să dai.
La asta "X" e priceput, a demonstrat-o foarte des,
În loc să-şi scoată pălăria în faţa lui, ei critici ţes.
Normal ar fi, să-i stea aproape, cu interes să-l iscodească,
Să prindă şi ei o scânteie, nu pe la spate să-l vorbească,
Să-şi facă semne pe ascuns tot comentând zeflemitor:
"Doar nu a răsturnat pământul, ce se tot laudă de zor?"
Şi totuşi, omul a făcut un lucru extraordinar
Şi nu se-ntâmplă prima oară, e om isteţ, se vede clar.
Cumva aceasta e o vină că-i merge mintea ca argintul?
Pe când la alţii merge-n gol, că-n encefal le bate vântul.
Prea multă modestie strică. Modeşti se dau aceia care
Puţine au de arătat; MODEST e arma lor cea"tare ".
Se-mbracă-n haina modestiei, se schimbă-aşa cum bate vântul,
Nu pot să zboare, se târăsc, preschimbă-n bici nervos cuvântul.
Mai rar se va găsi vreunul ca să te laude pe tine
Şi munca să ţi-o recunoască, să-ţi spună: "Eşti mai bun ca mine!
De-aceea uneori e cazul chiar noi să ne evaluăm
Când ai şi unde şi cu ce şi nu pe alţii să-i rugăm.
Dar să ai grijă la măsură şi vinde totul cu talent;
Arată-le că nu te lauzi, că te susţii cu argument.
Nu vezi că peste tot reclama a luat proporţii colosale?
Deşi produsul ce se vinde, nu face două-trei parale!!!

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva a zis, de exemplu, că ar vrea să îi ajute pe ceilalţi. Pentru a fi capabil să-i ajuţi pe alţii, trebuie mai întâi să înveţi să te ajuţi pe tine însuţi. Un mare număr de persoane, cu scopul de a-i ajuta pe alţii, se lasă luate de tot felul de gânduri şi de sentimente, pur şi simplu din lene. Ei sunt prea leneşi ca să lucreze asupra lor înşişi, dar le este foarte uşor să creadă ca îi pot ajuta pe ceilalţi. Aceasta înseamnă a fi fals şi ipocrit faţă de tine însuţi. Când un om se vede într-adevăr aşa cum este, nu îi vine în minte să îi ajute pa alţii - i-ar fi ruşine să se gândească la asta. Dragostea pentru umanitate, altruismul, sunt cuvinte foarte frumoase, dar nu au sens decât atunci când un om este capabil, urmându-şi propria alegere şi propria decizie, să iubească sau să nu iubească, să fie altruist sau egoist. Atunci alegerea sa are o valoare. Dar dacă nu are nici o posibilitate de alegere, dacă nu poate face altfel, dacă este doar ceea ce întâmplarea l-a făcut sau este pe cale să-l facă, un altruist astăzi, un egoist mâine, şi din nou un altruist poimâine, ce valoare mai poate avea acest lucru? Pentru a ajuta pe ceilalţi, un om trebuie să înveţe mai întâi să fie atent cu el însuşi. Doar un astfel de om îi poate ajuta pe alţii. Aşa cum suntem noi, nu putem face nimic.

P.D. Ouspensky în Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea bun(ă), prea ca la ţară!

Zăcea în şanţ, căzut pe spate
Şi dezbrăcat pe jumătate;

Am încercat să-l scot afară,
Dar mi-a strigat că nu se poate!

Avea palincă într-o glajă
Din care bea cu voluptate;

Mi-era şi ciudă, dar şi milă,
Deja era pe înserate

Şi n-aş fi vrut să-l las să moară
Aşa, lipsit de demnitate;

Am aşteptat să nu mai mişte,
Pe urmă l-am luat în spate,

Dar s-a trezit în clipa aia
Şi m-a lovit cu sticla, frate,

Iar sticla lui s-a spart în capu-mi
Şi ţuica lui mi-a curs pe toate

Ce le purtam atunci pe mine
Şi-acuma-s ude, îmbibate

Şi trebuie să merg acasă,
Să-i spun nevestei: nu mă bate,

Că, dacă-mi poţi găsi vreo vină,
E mult prea marea bunătate!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-şi doreşte o femeie?

Ce-şi doreşte o femeie
Ceas de ceas şi zi de zi?
Îţi spun eu acum, bărbate,
Dar atent te rog să fii!

Vrea mereu să se trezească
Mângâiată de-un sărut
Dăruit de cel pe care
L-a primit în aşternut.

Vrea să fie alintată,
Protejată şi iubită,
Vrea să fie, câteodată,
Nu surprinsă, ci... uimită

Uimită c-o vorbă dulce,
Uimită cu-n gest frumos,
Gest făcut de cel pe care
Îl iubeşte – al ei soţ.

Şi mai vrea, de sărbători,
Când se-mbracă mai... festiv,
Să-l surprindă pe-al ei soţ
Privind-o.... admirativ.

Să citească-n ochii lui
Dragoste, respect, mândrie,
Să-i audă gândurile:
"O iubesc! Oare ea stie?"

Şi uşor, luându-i mâna,
Într-un gest cavaleresc,
Să-l audă că-i şopteşte:
"Eşti frumoasă! Te iubesc!"

Ce-şi doreşte o femeie?
O floare, din când în când.
Dar nu că-i vreo sărbătoare.
Ci că lui îi dă prin gând

Să-i facă o bucurie.
Gândul lui a fost la ea,
Că doar ştie cât de tare
Floarea o va bucura.

Uneori, la ceas de seară,
Dup-o zi obositoare,
Când o vede supărată,
S-o întrebe ce o doare.

Să nu stea cu nepăsare
La televizor, în pat,
Ignorându-i suferinţa.
Asta nu-i de acceptat!

Dacă vede că-i nervoasă,
"Cu fundu-n sus", iritată,
Să aibă puţin răbdare,
Că nu e ea vinovată.

Precis are un motiv serios,
Doar că lui îi scapă
Ai puţintică răbdare,
Fii drăguţ şi o să-i treacă.

Ce-şi doreşte o femeie?
Un bărbat nu poate stii....
Vrea să fie preţuită
Şi iubită zi de zi!

Ea continuu dăruieşte
Muncă, timp şi energie.
Face tot ce-i stă-n putere
Pentru a-ţi fi bine ţie.

Ţie, celui ce-i eşti soţ
Şi copiilor, la fel.
Viaţa ei este-n viteză,
Are ritm de carusel.

Uneori te ameţeşte,
Simţi că ritmul nu-l poţi ţine
Şi tot ea te-ncurajează:
"Nu-ţi fă griji, că va fi bine!"

Şi când tu eşti obosit,
Dup-o zi istovitoare,
Ea, chiar de-i mai obosită,
Tot te-ntreabă ce te doare.

Cu-n zâmbet şi-o mângâiere
Te-nveleşte şi îţi spune:
"Odihneşte-te, iubire,
Şi-o să fii mai bine mâine!"

Ce-şi doreşte o femeie?
Hai serios, oare îţi pasă?
Vrea să fie fericită!
Vrea să-i fie bine-acasă!

Vrea ca soţul ei să-i fie
Şi prieten şi iubit.
Vrea ca lui să-i fie bine,
Vrea să-l vadă fericit!

Să îi poată povesti
Câte-n lună şi în stele,
Zilele să le împartă,
De-or fi bune, de-or fi rele.

Din priviri să se-nţeleagă
Şi să râdă amândoi
De vreo glumă de demult
Gustată doar de ei doi.

Şi acum, în încheiere,
Dacă tot n-aţi priceput
Ce-şi doreşte o femeie,
O s-o iau de la-nceput!

Staţi puţin, că am glumit!
Dragi bărbaţi, nu disperaţi!
Ştim că n-aveţi timp de astea
Sunteţi oameni ocupati.

Ce e cu-atâtea pretenţii?
Fetele-au înnebunit?
Oare ele nu observă
Că noi am încărunţit?

Nu prea mai avem răbdare
Pentru chestii... siropoase.
De stăm prea mult într-un loc
Ne-apucă dureri de oase.

Pentru voi, ai noştri soţi,
Să facem un rezumat:
Ce-şi doreşte o femeie?
Vrea un minunat BĂRBAT!

Unul care s-o cunoască,
S-o accepte, s-o iubească,
Să-i fie mereu alături,
Lângă el să-mbătrânească.

Să se certe, să se-mpace,
Să se bucure-mpreună,
Să-şi aline suferinţa,
Să-şi facă viaţa bună.

Fetelor, vă spun acum,
Şi cu asta-am terminat:
Îl avem chiar lângă noi
Pe-acel minunat BĂRBAT!
Doar că el s-a... camuflat

Ne iubeşte-n felul lui,
Aşa cum numai el ştie,
Aşezat şi liniştit,
Fără multă poezie.

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Ba da, draga mea. Ar trebui, ar fi minunat... Să-i vorbeşti, să-i spui totul, nu numai despre problemele tale, dar şi ceea ce ţi-am povestit eu depre el, să-i mărturiseşti totul, inclusiv dragostea ta pentru el. Ar fi bine ca el să afle toate acestea de la tine, nu din alte surse şi nu ştiu de ce, însă sunt sigur că nu doar va încerca să te ajute, dar va şi reuşi acest lucru. Nu ştiu de ce am această convingere, totuşi, o am, asta-i sigur!
Lia: Ah, tati... Nu pot să-ţi promit nimic în sensul ăsta, dar poate că vreodată am să încerc să vorbesc cu el despre toate acestea. Nu ştiu însă dacă voi şi reuşi, el mă intimidează. Are ceva care... E adevărat că mă atrage, totuşi, mi-e greu să-i vorbesc, despre orice, mai ales despre aşa ceva. Mi-e foarte greu şi numai să-l privesc, dar să-i mai şi spun asemenea lucruri...
To Kuny: Păi, dacă te deranjează atât de mult privirea lui şi te intimidează, nu te uita în ochii lui când îi vorbeşti.
Lia: Dar unde altundeva să mă uit, dacă am fi doar noi doi, eu şi el?! Nu-l pot evita tot timpul... Nu ştiu dacă vreodată voi putea, nu ştiu dacă voi reuşi să-i vorbesc...
To Kuny: Ar trebui, draga mea. Cel puţin, să încerci. Spre binele tău, scumpo, chiar ar trebui. Şi nu vreodată, ci cât mai curând. Problema asta nu suferă amânare. Crede-mă, aşa ar fi corect. El este blând, bun, calm şi înţelegător, mai ales cu tine. Are multă răbdare. Te va înţelege şi sigur te va ajuta, pentru că te iubeşte, nespus de mult. Zău, scumpo...
Lia: Poate că ai dreptate, tati. Poate voi încerca vreodată, într-o zi; nu ştiu sigur, poate, deci nu pot să-ţi promit nimic. Dar dacă, aşa cum spui tu, mă iubeşte, de ce nu ia el însuşi iniţiativa, de ce nu încearcă el primul să-mi vorbească deschis, la modul cel mai serios posibil; cred că, în mod normal, el ar trebui să fie cel care să pornească o astfel de discuţie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreptul la visare

moto: Peste tot e câte-un clinci
Când se-ocupă o uzină
Cu pancarte şi lozinci
Şi canistre cu benzină!
-------------------------

Dacă-i vorba de ales
Daţi-mi tot ce mi-aţi promis:
Daţi-mi dreptul meu la vis
Că l-aţi invocat prea des

Daţi-mi liniştele care
Le răpiseră ceilalţi
Când cobori să te înalţi
Stinge vântul felinare

S-a făcut prea multă larmă
C-au să vină gunoierii
Inimă, să nu te sperii
Că tu n-ai permis de armă

Un pikamer ce nu sparge
Nici asfat, nici asfaltite
Leagă nopţile tihnite
Cu o spaimă de catarge

Ce să facem împreună
Când nici singuri nu puteţi
să-i opriţi? Ţiganii beţi
Dau cu vorbe proaste-n lună

Declarăm război la stres
Dar ghişeul s-a închis
Daţi-mi dreptul meu la vis,
Că l-aţi invocat prea des!

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răul cotidian

Spunea odată filozoful că omul e un animal,
Ce are-o zestre specială, el poate fi raţional.
Dar orice animal trăieşte atât cât vrea să-şi dea silinţa,
Nu ştie ce e ierarhia şi nu cunoaşte umilinţa.
El nu-şi transformă în supuşi surate sau cofraţi de-ai săi,
Mizeria îi e străină, e clară legea între ei.
Fiinţ-aceasta rafinată, numită om - frumos cuvânt -
A inventat erarhizarea şi exploatarea pe pământ.
Da! Cel mai tare roade tot, râvneste osul cel mai mare
Şi nu contează pe câţi calcă, grumazul lor pe el nu-l doare.
Mizeria care se-ntinde ca putregaiul într-un pom,
A prins ca o cangrena viaţa, a compromis specia om.
Şi chiar dacă îi stă-n putere să vindece această boală,
El vezi, preferă să distrugă, doboară zece, el - se scoală.
Mizeria transformă tot, devine viaţa prea ceţoasă,
Fantomă este bietul om şi existenţa lui hidoasă.
Când feţe pline de paloare, de-amar tot trag făr'de măsură,
Mizeria schimonoseşte, sădeşte-n om prea multă ură.
Paloarea feţelor, să ştiţi, în două este împărţită:
Aristocratica paloare – cea snoabă şi înavuţită
Şi a mizeriei culoare, ce-o vezi pe faţa scofâlcită,
E umbra vieţii scăpătate ce-n chin şi lipsuri e trăită.
În cadru-acesta trist şi rece, să fie ARTA - UN ERES?
Aproape e neobservată, nu mai prezintă interes.
Ce raţiune că există pictură, teatru, poezie,
Şi muzică în ritm nebun, când VIAŢA E O TRAGEDIE.

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazuri

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Nu vă mai spun că, de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoţ s-o bage-n seamă

Şi să mi-o fure, s-o răpească,
Să plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Şi nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deşi mă seacă
De prea mulţi bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Şi n-aş mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deşi plimbările mă costă,
Că-i scumpă şi benzina,
Mai scap de-o viaţă prea anostă
Şi schimb puţin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau şi mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia... maşină?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreptul la visare

Dacă-i vorba de ales
Daţi-mi tot ce mi-aţi promis:
Daţi-mi dreptul meu la vis
Că l-aţi invocat prea des

Daţi-mi liniştele care
Le răpiseră ceilalţi
Când cobori să te înalţi
Stinge vântul felinare

S-a făcut prea multă larmă
C-au să vină gunoierii
Inimă, să nu te sperii
Că tu n-ai permis de armă

Un pikamer ce nu sparge
Nici asfat, nici asfaltite
Leagă nopţile tihnite
Cu o spaimă de catarge

Ce să facem împreună
Când nici singuri nu puteţi
să-i opriţi? Ţiganii beţi
Dau cu vorbe proaste-n lună

Declarăm război la stres
Dar ghişeul s-a închis
Daţi-mi dreptul meu la vis,
Că l-aţi invocat prea des

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul toamnei

Mi-a şoptit, aseară, vântul,
La ureche, ca o boare:
"Mâine dorm, îţi dau cuvântul,
Va fi vreme de plimbare."

Şi a fost o zi de toamnă
Ca de vară – ce să zic? –
Păi, când vântul te îndeamnă,
Ştie el ce ştie, zic.

Mi-am luat în parc amicul
Şi am mers, am mers, am mers,
De simţeam prin auricul
Că mă chinuie un vers.

O să-l spun, dar mai încolo,
Iar acum – ce-o fi o fi! –
Recunosc: voiam mai solo
Pe-o alee cu copii

Şi cu-atât de colorate
Frunze, bone şi mămici
Tinere aproape toate,
De-aveam gândurile... ghici!

Ne-am oprit, că am tot mers
Într-un ritm mult prea vioi
Şi, în gând, cu-acelaşi vers:
"... Ce e scris şi pentru noi...".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Eu nu sunt indispusă, dar tu încă pari a fi. Tot n-ai de gând să-mi spui ce anume te preocupă?
Lucian: Ah... Bine, am să-ţi spun. Doar ştii bine că n-am nimic de ascuns; mai ales faţa de tine. Deci, în primul rând, ar fi blondul...
Lia: Blondul? Te referi cumva la tatăl tău?!
Lucian: Da, evident, acel blond.
Lia: Şi ce legătură ar avea domnul Enka Iulian cu starea ta de indispoziţie?
Lucian: Păi; mă gândeam la el, la calmul lui imperturbabil şi-mi imaginam că-n astfel de momente mi-ar prinde bine şi mie să pot fi aşa, ca el; să am măcar un dram din calmitatea lui. În plus, deşi nu-mi face plăcere să recunosc, mi-e foarte dor de el; cu adevărat. Mult...
Lia: Normal să-ţi fie dor de dânsul.
Lucian: Poate... Probabil şi din cauză că mâine, 15 octombrie, e ziua lui de naştere.
Lia: Deci, asta era; ziua dumnealui.
Lucian: Exact! Împlineşte 57 de ani; blond enervant... La naiba! Acum devine şi moş!
Lia: Luci...!!!
Lucian: Ce-i?! N-am greşit nimic! Chiar e blond, enervant şi moş, dar... Îl iubesc mult de tot şi mi-e tare dor de el; aş fi vrut să-i fi spus asta şi când eram acasă, însă... Nu prea procedam deloc astfel.
Lia: Sunt sigură că domnul Enka ştie că totuşi ţii la dânsul, în felul tău.
Lucian: Mda, în felul meu... Sper să ştie; blondul meu cel enervant...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Ucigaşa"?! Alex o mai măsură puţin cu privirea, nu foarte insistent. Înaltă, solidă, musculoasă; nu prea lăsa impresia unei domnişoare, mai ales că nici în fizionomia ei nu păreau prezente trăsăturile delicate, specific feminine. Tunsă scurt, avea un chip dur şi chiar de s-ar fi machiat, tot n-ar prea fi arătat aşa cum Alex avea idee despre fete. Totuşi, nu comentă nimic despre aspectul ei băieţos, de "forţoasă". Asta-i lipsea lui! Exact o domnişoară poreclită "Ucigaşa", care să-i asigure protecţia. Ideea nu i se păru deloc interesantă, dar ce putea face? Erau dispoziţiile directorului Institutului. De ce oare tocmai lui i se repartizase un body-guard fată?! Nici nu dorea să-şi imagineze ce vor zice colegii lui ziua următoare, când vor auzi noutatea.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubit popor

Ar fi esenţă multă în acest iubit popor
-Cum timpu-i chintesenţă de alean, nespusul dor-
E plin de oameni buni, de caste, vii Mesii
De apostoli... Să-i răzbuni pe toţi, să-i reînvii!

Este deştept poporu-mi şi eu sunt doar fărâmă
Şi-ncerc ca şi pe mine să-l scot din greu, minciună!
Şi-i cald şi omenos, credincios surghiunitul...
Neputincios 'n milenii i-e sufletu-mi, iubitul!

Profundu-i greu la văz, că acela ce munceşte
Cu cap plecat, timp n-are; de grâu, de-ovăz speteşte,
Să ţină din fiertură o spumă gri-murdară
În loc s-o arunce c-ură şi să-şi salveze ţară?!

Şi genii are, atleţi, popor ce nu-i cântat,
Minţit că-i înţeles, că-i greu... Doar la votat
Evlavios naiv, cinstit se dă cu totul,
Neştiind că-i va fi luat, parşiv; născut şi mortul!?

Căci asta-i ce-a rămas din ce încă e-al lui,
Fiindcă pământ i-au dat... un "tun"; de mort să pui!
Că n-are să-l muncească bătrân şi fără stare
Şi-atunci sunt "colectivi" să-l ia... Să nu-l mai... "are"!

Nici bun de gură nu-i şi i-au sărit doar ţambre
De gâlcevari haihui ce stau putori prin "chambre"
Şi-l judecă pe el, că nu-i-ndeajuns, nu face;
Deci biruri doar să aibă, de muls e... Să-l dezbrace!

I-au luat poveşti, că zâne avea... şi avea şi Rege
Şi hoţii-mpălătiţi din jilţuri zic că-s lege,
Ce-o strâmbă-n punga lor să-şi facă dinastie,
S-aibă popor ce vrea... Regat de ţigănie?!?

Păcat că Dumnezeu, oh, nu ne dă cu carul
Din heleşteul plin, popor să-şi ia paharul
Să-nchine crez că bine-i va fi cândva, o zi;
Nu lui, rând nu-i mai vine... Să roage la copii!

Stând în genunchi plecat, popor mă-nchin la tine
Să ridici fruntea sus şi tu să spui ce-i bine!
Cu barda, c-altădată să dai, nu să omori...
Doar să te-aduni iar gloată, că-i şti... Şi să-i dobori!

Din slaba-ţi cârcă, otreapă să-i faci... legaţi cu sfori!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suprema mreajă

... tocmai am stat cu Dumnezeu de vorbă, aşa la o şuetă
şi m-a-ntrebat cum mă mai simt, ce vânt m-aduce, de mai e planetă,
cu de-alde ai mei; dacă se mai ocupă cu onoare, cinste, cu iubirea
de semeni, de alţii... altfel, dacă mai dau fără să ceară, mai crează fericirea,
iar bunătatea, ce-au primit-o-n dar, dacă o răspândesc, OM mai există
şi gândul nu-i doar scop de-a fi mai mult de sine... de suflet mai persistă,
să nască pururi puri urmaşi... să-i îngrijească precum şoimul mesager,
să ducă crez că LUMEA-i mică rău de tot, ca să-şi mai facă rău, e-un punct pe cer...
că-i este greu şi lui, cu atât neant, să ne mai poarte atâta grijă, deja ne-am făcut mari
şi nici pericol nu ne Paşte, căci ne-a dat El un fiu martir, să n-avem adversari...
şi-ntr-un final mi-a spus că pot să-l cred, să nu mă îndoiesc că ne vrea bine
sincer, nerăstălmăcit, iar dacă ură vrem, ne lasă-n plata sa şi nu mai intervine,
fiindcă aşa se spune; "nu poţi lumina ce-i clar, căci nu se vede raza, doar se simte
de o laşi să treacă, să dezgheţe frost, că întunericul se învinge doar cu... minte!"...
... aşa că i-am răspuns că-i totul precum vrea, că-s numai eu greşeala,
că nu credeam de fel c-ar fi totul perfect, mă închinând numai doar când boala,
sau nenorocul meu, în egoismul de-a fi cel ce reuşeşte, cere, chiar cerşeşte,
uitând că spirit spune; "dacă vrei să ai, nu cere, lasă-te pe tine, dăruieşte!"...
... şi-am rămas singur, pe neaşteptate, în noaptea lunei pline, stând pe plajă
cu ochi lucind spre apa ce se varsă-n cer... ce i se spune orizont... A fost o vrajă!...

... iară pe lanţul de la gât, în loc de cruciuliţă am un cuvânt, lucind ca diamantul... "mreajă"!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 noiembrie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omenirea nu dispare

În lume se moare
fie de prea mult râs,
fie de prea mult plâns.

În lume se mai moare
fie că ai prea mulţi bani,
fie că ai prea mulţi ani.

În lume se mai moare
fie că din greu munceşti,
fie că doar leneveşti.

Tot în lume se mai moare
fie că eşti încă tânăr,
fie că eşti mai bătrân,
fie eşti copil pe umăr,
fie eşti cât un gorun.

Se moare de prea mult bine,
Se moare de prea mult rău.
Moartea la oricare vine
Ca să-şi ia tainul său.

Se moare în timp de pace,
Se moare-n timp de război.
Omenirea se reface
Chiar dacă ne ducem noi.

Indiferent cum se moare,
Lumea toată, nu dispare.
Cum natura înverzeşte,
Aşa omul odrăsleşte.
Unul naşte, altul moare,
Toţi avem un timp sub soare.

poezie de Dumitru Delcă (9 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Luci, prietene, nu că sunt eu soţul ei, dar să ştii că de data asta Stela are dreptate. Ai făcut-o prea de tot, cu vârf şi îndesat! Ce-o fi fost oare în mintea ta când ai procedat astfel?! Ai mers prea departe... Nu aşa te cunosc eu.
Lucian: Ştiu. Şi n-am cuvinte prin care să-mi cer iertare. Regret...
Mihai: Chiar ne-ai speriat, pe toţi, rău de tot, serios! Până şi Ly, încă mai tremură...
Maria: Ah, Luci, să nu mai faci aşa ceva, niciodată!
Nistor: Ia nu vă mai luaţi de şeful meu! N-a vrut... Nu-i aşa, şefu'?!
Lucian: Nis...
Nistor: Poate ai greşit, şefu', ba chiar îngrozitor de mult, dar ce să-i faci, se mai poate întâmpla. La urma urmei, eşti doar un om...
Stela: Şi vorbi Nis, înţeleptul... Lasă-l în pace, Nis! Nu mai face pe avocatul lui! E vinovat şi ştie foarte bine acest lucru. Pedeapsă, 72 de ore, frumosule! Nu pentru că aşa aş vrea eu, ci pentru că aşa trebuie, după cum am zis, ca să scapi complet de efectul pastilelor pe care le-ai luat. Şi să vă fie clar, atât vouă, cât şi lui: Dacă închide ochii în această perioadă, fiind încă sub efectul somniferelor pe care le-a luat, o va face pe propria-i răspundere, definitiv! Iar noi nu vom mai putea interveni în favoarea lui din nou, cu nimic, oricât am încerca... Ne-am înţeles?!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană,
Sunt clipe de disperări adeseori,
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor...
Sunt clipe când îţi copleşesc fiinţa toată
Furtunile-acestei lumi fără zăvor,
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vei zbura dincolo de nori....

Când încercările. s prea grele
Şi nu ştii când se vor sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine. va veni...
Chiar dacă viaţa. i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura,
Ce mai contează o secundă
Pe lângă veşnicia ta.......

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar,
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Să schimbi clipe de gheaţă în clipe de jar,
Sunt clipe când multe poveri prea greu te-apasă
Şi eşti cu fiece pas tot mai obosit,
Dar nu uita că în curând tu, Acasă
Lângă Iisus te vei odihni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruptură definitivă

Tu plângi când te gândeşti la mine,
Te-am supărat eu cu ceva?
Uşor m-ai dat de lângă tine,
Şi asta nu ţi-o pot ierta.

Eram micuţă când m-ai dat,
Aşa credeai că este bine,
Anii au trecut, tu m-ai uitat,
Cum şi eu te-am uitat pe tine.

Am plâns în taină tot mereu,
Când altă mamă m-a luat,
Te-am scos din suflet tare greu
Iar locul tău s-a ocupat.

Am aşteptat un timp prea lung,
Până când doru-a obosit,
Nici lacrimile nu mai curg.
Tu pentru mine ai murit.

Să te strig mamă n-aş putea.
Nu meriţi o aşa onoare,
În suflet nu te pot ierta,
Păcatul tău a fost prea mare.

Nu simt nevoia să te văd
Şi nici nu-mi este dor de tine,
Vagi amintiri încă revăd
Doar uneori, şi cred că-i bine.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeii

Femeie! Trebuia să ştiu, din viaţă,
Că te iubeşte cinʼ te vede-n faţă;
Tot viaţa să mă-nveţe trebuia
Că-i vorbă-n vânt făgăduiala ta;
În faţa farmecelor tale pus,
Ştiu însă doar că te iubesc nespus.
Memorie, eşti binecuvântată
Când cu Nădejdea te arăţi de-odată,
Dar blestemată eşti de-ndrăgostiţi
Când de Nădejdea lor sunt părăsiţi.
Femeie, frumuseţe-nşelătoare,
Ce grabnic tinerii îţi dau crezare!
Ce tare bate inima lor, când
Văd prima oară ochii tăi arzând
-Albaştri, negri sau ca de alună,
Din care lunecă vreo rază bună!
Ce repede se-ncred ei în cuvântul
Dat lor, şi îţi ascultă jurământul,
Nădăjduind că veşnic ţi-l vei ţine,
Când tu te schimbi chiar într-o zi, vezi bine!
Se potriveşte-a nu ştiu cui idee:
"Ţi-e scris cuvântul în nisip, Femeie!"

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!