Noaptea

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!

poezie clasică de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,
Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare
Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele de foc

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:

"Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfatează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trămetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
Ira fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!"

Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Logofăt

O! Făt-Logofete,
Cu netede plete,
Cu părul de aur!
Stăi, te odihneşte,
Că-n deal te pândeşte
Un negru balaur."

"Frumoasă fetiţă,
Cu lungă cosiţă,
Cu mândru colan!
De dânsul n-am teamă
Căci am pe-a lui seamă
Al meu buzdugan!"

"O! tânăr semeţe,
Cu blânde mândreţe,
Cu ochii de foc!
Balauru-i mare
Şi milă nu are...
Stăi, ah! stăi pe loc."

"Luceafăr din stele,
Cu dulci porumbele
Pe faţă de crin!
Toţi zmeii din lume
Se-nchin l-al meu nume,
Tremur şi se-nchin."

"Viteze vestite
Cu arme aurite,
Cu dulce cuvânt"
El peste munţi calcă
Şi-n cer are-o falcă,
Ş-una pe pământ."

"Păsărea de munte
Cu salbă pe frunte,
Cu salbă de flori!
Murgul meu, când sare,
Trece peste mare
Şi zboară prin nori."

"O! Făt-Logofete,
Cu netede plete,
Cu glasul ceresc!
Nu te du de-aice,
Nu te du, voinice,
Că eu te iubesc!"

"Frumoasă fetiţă,
Cu lungă cosiţă,
Cu sân fecioresc!
Pentru-a ta iubire
Fală sau pieire
Vreau să dobândesc!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tunetul

Pe lanul lung şi verde, cu grâul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde-ncet şi trece,
Precum un râu de munte când gheaţa s-a topit
Se varsă peste maluri, câmpiile să-nece.

E umbra unor nouri albii, uşori, mărunţi
Ce lunecă sub soare, clădind un lanţ de munţi;
Ei vin în mezul zilei c-un surd şi tainic sunet
Şi, ca semnal de viaţă, aprind în cer un tunet.

Văzduhul bubuieşte!... pământul desmorţit
Cu mii şi mii de glasuri semnalului răspunde,
Şi de asprimea iernei simţindu-se ferit,
De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde.

La răsărit urare! urare la apus!
Un cârd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,
Se-nalţă ca s-asculte mult vesela fanfară
Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipeşte!

Închide ochii, să-ţi aduci aminte
de ziua-n care cerul căutai
şi inima îţi făurea cuvinte
din care făceai cheie pentru Rai.

Pe alb de suflet ne-aşterneam IUBIREA,
ne-o dăruiam prin legea ei nescrisă,
niciunul neştiind ce-i fericirea,
că niciodată nu ne-a fost permisă.

Deschide ochii, să vezi adevărul!
Suntem tot noi, aceeaşi, dar altfel!
În doi am învăţat ce dulce-i zborul,
punând tot Infinitu-ntr-un inel.

Când ne-mbrăcăm amurgu-n curcubee,
clipeşte cu priviri de smarald verde!
Eşti zeul meu şi eu sunt a ta zee...
Clipeşte fără teama de-a ne pierde!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vezi tu vulturul...

Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită,
Cum saltă, se ridică şi zboară către nori?
Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită
Se-nalţă către ceruri, plutind în dulci fiori.

Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc?
Aşa când vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc!

Auzi tu glasul tainic ce cântă-n miez de noapte
Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros?
Aşa răsună-n mine melodioase şoapte
Când sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos!

Căci vulturului cerul a dat aripi' să zboare,
Şi stelelor lumină, şi nopţilor suspin,
Iar ţie ţi-a dat farmec, plăceri încântătoare.
Şi mie mi-a dat suflet ca ţie să-l închin!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă privim cerul noaptea

Prima stea care răsare
e Luceafărul de seară.
După el încet apare
Calea Lactee, brăţară.
Lângă ea, Steaua Polară
străluceşte cel mai tare.
Ea arată-n nopţi de vară
calea celor două care.
Pe bolta cerului senin,
Cloşca, puii şi-i veghează.
Pe gemeni dacă-i privim,
fete frumoase visează.
Peste toate, luna-i doamnă.
Regină e seară de seară.
Tot regină e şi-n toamnă
când este mai frig afară.
Iar când noaptea-i pe sfârşite,
un alt luceafăr apare.
Cu el zorile-s grăbite,
bolta se umple de soare.

poezie de Dumitru Delcă (6 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul ultimei iubiri

Frumoasă,
Elegantă,
Fină,
C-o scânteiere în priviri
Ce-mi aminteşte mari iubiri
Din lumea greacă
Sau latină,
Din timpuri vechi
Sau mai târzii,
Din vremea când te-aştept să vii.

Aşa îmi eşti,
Aşa te am
În suflet,
Braţe,
Ochi şi gând,
În noaptea noastră,
Noaptea când
Aşez pe-un umăr diafan
Sărutul ultimei iubiri,
Scânteia primei dăruiri.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara

în Moldova totul e arhaic
de la intelect pîn' la instincte
de la credincos la simplu laic
de la oamenii vii pîn' la morminte

nici politică ca lumea, nici alegeri
numai stat şi numai ministere
ţara-n care pîn' şi vâra degeri
ce exportă oameni şi importă mere

ţara lui Ion şi-a lui Vasile
a Ilenei ţară şi-a Mariei
ţara-n care mita iau în chile
şi întorc în tone sărăcie

ţara fără de economie
ţara existând din remitenţe
c-o jumate de popor în begenie
şi cu alta-n dură subzistenţă

a mai apucat o primăvară
ici colo şi iarba verde apare
-mă sugruma-aşa un dor de ţară
între ştreang străin şi depărtare...

poezie de Iurie Osoianu (1 martie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, când mă plimbam pe el, mai ales când umblam bocănind cu călcâiele pe scânduri. Prin grădină trecea un pârâu lat de-o palmă. Pe lângă grădină, trecea un pârâu mai mare. Din dosul casei, peste pârâu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stânga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. În dreapta câmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe legitime

După atâta vreme,
de lupte şi de zbucium
mi-e dor să mai aud
un glas tainic de bucium.

De pe un deal să cheme
fiinţa mea retrasă,
spre culme s-o îndemne,
căci viaţa e frumoasă!

Şi linişte să-i dea
un cântec muntenesc,
cum şoapta gurii tale,
când spune,, te iubesc!,,

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele de foc

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.
(...)

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi. Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima pierdută

Era-ntr-un timp pierdut în alte vremuri,
Când spre iluzii mă-ndrepta răscrucea
În care aşteptam pierdute trenuri
Din visuri ce-şi purtau, în taină, crucea.

Eram, cumva, în spaţiul dintre tine
Şi vagi sclipiri de ochi sau doar părere
Ce-mi aprindea ades un foc în vine
Şi gânduri însetate de plăcere.

Mă răscoleam ca vântul într-un munte
Cu poale unduite-n apa mării,
Lovind în piscuri mari sau stânci mărunte,
Strivit de timpul lung al aşteptării.

În lacrima ce ţi s-a scurs pe faţă,
M-am reflectat o clipă cât o viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucium

Un singur bucium să răsune a mai rămas,
Celelalte tânjesc peste dealurile goale,
Sunt strigăte şi sunete ce tac n-au nici un ceas,
Sunt timpuri triste, acolo jos în vale.

Un singur bucium încă mai răsună,
E un sunet trist de deznădejde.
Doar vântul ştie de ce sunetul adună
Durerile copacilor ce plâng şi nimeni nu aude.

Un bucium lung imens încovoiat
De vremuri aspre ce ne înconjoară,
Răsună peste dealuri neîncetat...
Nu vrea ca-n sate lumea să mai piară.

E singurul bucium de vreme uitat...
Acum nu are cine să-l mai poarte,
Pe dealul sterp, fără păduri, e defrişat
Unde acuma e stăpână, doamna moarte.

E buciumul ce are putere şi ne cheamă,
Cei care am rămas, să ne trezim,
Să nu se uite, că toţi avem o ţară
Şi naţie de Daci pe acest pământ trăim.

E buciumul ce jalea ne-o alungă,
Ne-am săturat să fim mereu cei trişti.
Ce-i ce ne vând acuma ţara vrem să fugă,
Să nu ne amăgească cu poveşti.
Şi sună buciumul acum,, Trezire"!

Nu avem timp ca să mai aşteptăm.
Treziţi din somn, putem avea unire,
Şi fiara ce conduce putem să o îndepărtăm!
,, Treziti-vă "!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viscolul

Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie.
Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian,
Ca nisipurile dese din pustiul african.
Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă.
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt,
Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pământ.
Zberăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.
Şi-n departe se aude un nechez răsunător...
Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător!
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire
O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind
Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ascultă, Dumnezeu veghează!

Însă Dumnezeu veghează,
Peste toate, frunză, pom,
Cu răbdare El "tratează",
Suferinţele din om...

Uneori ne mai loveşte,
Cu necazuri mici sau mari,
Uite-aşa, Le rânduieşte,
Să ne facă fiinţe tari...

Însă Dumnezeu există,
Dincolo de orice nor,
Când, cu ochii în batistă,
Totul pare-nşelător...

Stă în umbră, te priveşte,
Cum te lupţi cu gânduri mii,
Te dezmiardă şi zâmbeşte,
Ştie că vei izbuti...

Însă Dumnezeu ascultă,
Când Îl cerţi sau când Îl rogi,
Sau, când poate, c-o insultă,
Credinţa, tu, ţi-o abrogi...

El te iartă şi nu-ţi pune,
Mai mult amar să te temi,
Ştie că zilele bune,
Te vor face Să-l rechemi...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de vară

I

Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil...

II

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi...
Dar cine
Le poate socoti?

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi...

III

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare -
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai veni niţel inima la loc lui Mătăhuz împărat, când auzi graiurile cotoşmanului. Nu se putea domiri însă cum va face el şi la ce moşii îl va duce. Toate se puseră la cale. Toate erau pregătite pentru plecare. Ginerele şi mireasa se urcară în căruţă şi porniră. Cotoşmanul însă o apucă înainte şi zise vizitiilor să se ţie pe urma lui, că el îi va călăuzi. Aşa făcură. Apucară pe câmpii unde mii de floricele împodobea pământul. Vântul abia adia şi clătina uşurel frunzele pomilor ce se afla ici şi colo în calea lor. Brotăceii orăcăiau în depărtare. Din când în când cucul cânta partea dreaptă. Păsările ciripeau; iară privighetorile prin crânguleţe înflorite trăgea nişte geamparale de-ţi lua auzul.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!