Voi nu ştiţi nimic, ştiu numai eu! (poezie protest)

brutal mi-a fost lovită faţa gândirii
luată la pumni iar ochii ei au ajuns
găvane şi gropi de neştiinţă
o sârmă dendridă îmi străpunge
neobrazul, şi-mi impută
băi nimicule! Vezi că nu ai dat bani
nu ai dat tainul, auzi, că-ţi mai sparg
odată faţa!
sunt vezi băiat bun
mai marii creaţiei mele s-au adunat
şedinţa plenară la vârf de politic
nu s-a terminat încă
parvenirea în averi s-a supărat
şi-atunci am încercat fără pudoare
să dau la o parte incitat firul subţire
al femeii şi să pătrund în întuneric
cât mai barbar
să urlu că sunt acolo
mamăăă... ce s-a umezit
hei... voi anteprecedenţii mei
nu ştiţi nimic!
am ajuns, uhh.. ahh... şi voi nu ştiţi să cântaţi
cuvinte de stradă, de maidan, de real
vă acuz că nu vedeţi gunoiul
din jurul vostru
...
la fereastra blocului stalinist, stau eu
şi chiloţii şiret al iubitei mele
simt mirosul că-mi mângâie faţa
o ţigară de iarbă scăpată din pătratul
unui wc
îmi ameţeşte mintea şi încep să strig
voi nu stiţi nimic, ştiu numai eu!

poezie de Viorel Muha (iulie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce v-ar păsa?

Doamne, niciodată!
Genunchii mei nu au putut săruta
pământul,
fără să fiu Eu!
Eu sunt nimeni, efemer, dar...,
ai mei, Bunicul, Străbunicul şi Răstrăbunicul sunt acolo!
În ţărână. Eu încă sunt aici!
Sper că, aici, încă mai este un loc curat!

Am şters mult până aici!
M-am şters şi pe mine
şi
aici oare mai pot ramâne Om?
mai departe mai am şi alte...,
ca să văd ce voi mai fi?
Mulţumesc pentru cei puţini care m-au citit din suflet.
Mâ înclin în faţa lor,
sincer,
dacă au simţit cu adevărat ceva
din cuvintele mele, aiurea inşiruite!
Mulţumesc pentru, că citiţi aceste rânduri!
Dacă nu, pentru mine nimic nu are sens,
sau nu mă luaţi în consideraţie!
Eu sunt un nimic, dacă nu sunt capabil
să
îmi dau seama că nimicul nu există!
Asta am simţit, şi, sincer, asta am scris!
De fapt cui îi pasă? De ce v-ar păsa?

poezie de Viorel Muha (august 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi este inima amară

Fie zi, sau fie seară,
Tot la voi îmi şade gândul.
Îmi este inima amară
Că vindeţi casa şi pământul.
Că vindeţi munca mea de-o viaţă.
Nici ce-i al vostru nu păstraţi.
În voi nu am nicio speranţă.
Voi tot ce-aveţi, înstrăinaţi.
Pe voi nu vă doare burta.
Pe câmp voi n-aţi asudat.
Nu ştiţi s-adunaţi cu furca,
Apă la vite n-aţi dat.
În curte, păsări n-aţi crescut.
Mâncaţi doar de cumpărat.
Grija casei n-aţi avut,
De săpat, nu aţi săpat.
Sunteţi copii de bani gata,
Staţi cu tehnica în cap.
Voi luaţi totul de-a gata
La greu, băgaţi capul în sac
Mă întreb şi eu acuma
Ce se va-întâmpla cu voi?
Pe ce ştiţi să puneţi mâna
Dacă vine un război?
Voi nimic nu ştiţi a face.
Vai şi-amar de viaţa voastră!
Fie război fie pace,
Vai de România noastră.!

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi de-aş muri...

Şi de-aş muri în noaptea asta
Şi-n orice noapte de-aş muri,
Chiar şi de dincolo de lume
Îmi va fi gândul la copii.

De-aş adormi ca o lucire
Pe-aripi de îngeri, printre sfinţi,
Mie-n a morţii adormire
Îmi va fi dor de-ai mei părinţi.

Chiar dacă vamele-s închise
În zborul către libertate,
Nu-mi veţi ciunti a mele vise
Cât fi-va dragostea de frate.

Cu aripa însângerată
A unui vis care s-a frânt,
Voi plânge încă din iubire
Când reveni-voi pe pământ.

Chiar dacă-n mine ard de dor
Şi în gheţari mă voi topi,
Să ştiţi că nu mi-a fost uşor
Ca pământean a vieţui!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu uitaţi de mine...

Am pus în voi iubirea şi grija de părinte.
Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte
Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea.
În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.

La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult
Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult.
Cu peticul din coate am alungat nevoi.
V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.

V-am împărţit averea ce bob cu bob am strâns
Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns.
Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu,
Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.

Să nu uitaţi de mine... atâta cât mai sunt.
Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt
Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine...
Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de voi...

Îmi mai târăsc un an din bătrâneţe...
Atâtea gânduri şi nevoi s-au strâns.
Înconjurat de clipe de tristeţe
Mereu mai ai o lacrimă de plans.

Şi nu le plângi, că pâine n-ai pe masă
Sau bolul de făină s-a golit.
Sunt lacrimi pentru liniştea din casă
Şi pentru glasul porţii împietrit.

Mie dor de voi, să va mai văd odată
În jurul mesei puse peste ani.
Mă doare c-am să mor de voi uitată
Şi nu de grija nu ştiu căror bani.

Mă tem de ziua-n care o să pier
Şi n-o să fiti si voi alăturea.
Doamne, dacă mai eşti acolo-n cer,
Trimite-le spre suflet vorba mea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crai nou

Crai nou se tot iveşte pe codri şi genuni:
E coasă aninată de tată în goruni,

Când s-a culcat, şi timpul cu piatra l-a-nvelit,
Pân'o să crească iarbă mai bună de cosit.

El s-a culcat, şi, iată de când nu s-a răspuns,
La subţioară iarbă şi mie mi-a ajuns!

Să iau din arbori coasa degeaba m-am tot dus:
Cu cât îmi creşte iarba, ea suie şi mai sus!

Am să mă zbat, din arbori s-o iau numaidecât:
Ce mă voi face mâine cu iarbă pân'la gât?

poezie celebră de Eusebiu Camilar din vol. "Călăretul orb", 1975
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crai nou

Crai nou se tot iveşte pe codri şi genuni:
E coasă aninată de tată în goruni,

Când s-a culcat, şi timpul cu piatra l-a-nvelit,
Pân'o să crească iarbă mai bună de cosit.

El s-a culcat, şi, iată de când nu s-a răspuns,
La subţioară iarbă şi mie mi-a ajuns!

Să iau din arbori coasa degeaba m-am tot dus:
Cu cât îmi creşte iarba, ea suie şi mai sus!

Am să mă zbat, din arbori s-o iau numaidecât:
Ce mă voi face mâine cu iarbă pân'la gât?

poezie celebră de Eusebiu Camilar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fărâmă de nimic

Cu faţa la altarul cerului mă-nchin,
Căci nu ştiu ce taine
Dincolo de el ascunde,
Tu, Doamne! De eşti al meu stăpân,
Mă îmbarcă pe a ta corabie.

Mă simt fărâmă de nimic,
În universul tău misterios şi infinit de mare,
Mă întreb, ce rol are al meu destin?
În teancul tău, de suflete rătăcitoare.

Că mi-ai dat minte să gândesc,
Dar vai! Ce minte scurtă,
Care m-ajută să trăiesc
Şi să-mi învârt destinul
în juru-mi pe orbită.

Şi, Doamne! Cum să nu doresc
Să ştiu, în infinitu-ţi univers
viaţa mea şi-a celorlalţi
Oare la ce ajută.?

Cu faţa la altarul cerului mă-nchin,
Fărâmă de ţărână şi nimic ce sunt,
Ţie, Doamne, de eşti al meu stăpân,
Îţi mulţumesc acum, cât mai am timp.

Până al meu pământ voi părăsi,
Ştiu ce am fost, dar nu şi ce voi fi,
Decât că sunt un suflet rătăcit,
Fărâmă de ţărână şi nimic,
Ca toate celelalte,
deci exist.

poezie de Valeria Mahok (27 ianuarie 2004)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

La sfârşitul vieţii mele, atunci când voi fi în faţa lui Dumnezeu, sper că nu voi mai avea nici un dram de talent nefolosit şi voi putea spune: "Am utilizat tot ceea ce mi-ai dat."

citat din Erma Bombeck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni buni, încetaţi să vă mai întristaţi. Oare nu ştiţi voi că tristeţea vine din evenimente trecute ce se petrec în mintea voastră exact ca şi când s-ar petrece acum? Oare nu ştiţi că puteţi să vă alegeţi gândurile? Oare nu ştiţi că puterea de a decide ce e bine şi ce e rău stă tot în mâinile voastre? Nu-i vedeţi pe cei mai potrivnici decât voi, cu mai puţine decât voi care zâmbesc şi se bucură de ceea ce au? Nu v-aţi dat seama până acum că ceea ce acumulaţi nu vă face mai fericiţi? N-aţi observat că şi un zâmbet pus pe buzele încrâncenate ale unui om vă face să vă simţiţi mai bine? Chiar trebuie să fiţi egoişti înainte de a oferi? Dacă nu daţi acum din leul vostru 10 bani, când veţi avea 10 milioane, credeţi că veţi oferi unul?! Fiţi recunoscători pentru ceea ce vă oferă viaţa, căci este exact ceea ce aveţi nevoie, chiar dacă nu e întotdeauna ceea ce vreţi!

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverend Abner Peet

N-am avut nici o reţinere
Când s-a vândut la licitaţie în piaţa oraşului
Mobilierul casei mele.
Dădeam turmei mele de credincioşi şansa
De a deţine ceva din ceea ce îmi aparţinuse,
Întru aducerea aminte.
Dar sipetul care a ajuns
La Burchard, vânzătorul de alcool!
Ştiţi voi oare că el conţinea manuscrisele
Tuturor predicilor pe care le-am ţinut în viaţă?
Iar el le-a ars drept maculatură.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept

pentru că mă chemi, nechemându-mă
Fără să-mi spui nimic,
îmi povesteşti şi mă-nfăşori în iubire...
fără să-mi atingi decât inima
Pentru că-mi veghezi sufletul
Şi-mi contempli mintea
Pentru că mă cunoşti
Dar nu mă vezi aievea
Ci mereu mai frumoasă
şi mai bună mă faci...
Pentru că-mi doresc
Să fiu aşa cum mă imaginezi tu...
Pentru că te-am aşteptat o viaţă
Şi te voi visa încă una
Pentru că te-ai sădit în sufletul meu
Ca o sămânţă vie...
Şi ca un lăstar dulce ai prins rădăcini în mine...
şi mă-nfloreşti cu flori de foc, în întuneric
Te ud cu lacrimi de dor... până vom atinge cerul,
Iar apoi te voi culege
Ca pe un fruct din rai...
Cuminte, cu sete şi teama de-a nu te pierde în păcat...
Te caut pentru inocenţa cu care mă fereşti de departe
de concretul fără culoare
şi fără speranţă
Pentru că mă cunoşti
Cum nu mai ştie nimeni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Of, viata!

Sunt fiu-ţi Doamne şi nu ştiu
în viaţă să petrec.
Merg strâmb şi tot privesc şaşiu
la alţii cum mă-ntrec.

Aş vrea s-ating şi să tot mut,
să spun, să strig şi să răzbat,
dar glasu-mi este prea limbut
şi faţa mi-e brăzdată de vărsat.

Acelaşi eu, şi ieri şi azi.
Ochii îmi ard tăciune,
măcar să fie altfel mâine.
Cum poţi să mă mai rabzi?

Of, Doamne, ştiu că nu e drept
să simt aşa durere-n piept.
Că viaţa nedreaptă si rece
cu mine deasupra ea trece.
Şi eu tot îngân şi mă-mbăt,
mă-npletec şi cad în omăt.
Oftez şi cânt şi iar plâng,
omătu-i în cizme pământ.
Şi-n pumni el se înmoaie şi lasă,
rănile din toamnă de la coasă.

Lucrez, eu nu zic ba
dar pe nimic aşa,
o sticlă iaca - na
Măria Ta!

Sunt fiu-ţi Doamne şi nu ştiu
ce-i viaţa, şi când văd
că alţii tot mă râd,
m-apucă jalea şi repet:
s-a terminat Mitică!

Dar mâine-n zori, promit,
o vilă-n sat o să-mi ridic.
Vor trece ei şi vor vorbi,
eu din balcon le voi zâmbi
şaşiu.

Of, Doamne, pâna mâine
aş mai mânca o pâine
dar nu-i.
Îmi pun căciula-n cui,
scot sticla şi-o golesc,
cu ea pot să vorbesc
limbut.

poezie de Mara Bartis
Adăugat de Mara Bartis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci ar fi fost şi este înspăimântător să-nţeleg că, da, peste tot sunt semne care mi se adresează, că ele strigă după descifrare, dar că mintea mea nu e în stare să le lege într-o coerenţă, necum într-un tunel sau într-o evadare. Nu am trăit degeaba, îmi spun în fiecare clipă a vieţii mele, fiindcă n-am ajuns scriitor, fiindcă sunt un biet profesor de română, fiindcă n-am nici familie, nici avere, nici o noimă pe lume, sau fiindcă trăiesc şi am să mor printre ruine, în cel mai trist oraş de pe faţa pământului. Ci pentru că mi s-a pus o întrebare la care n-am aflat răspunsul, pentru că am cerut şi nu mi s-a dat, am bătut şi nu mi s-a deschis, am căutat şi nu am găsit. Iată ratarea care mă înspăimântă.

Mircea Cărtărescu în Solenoid (2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinovaţii fără vină

Sunt curat la trup, curat la suflet,
Vreau să înţeleg şi să iubesc,
Nu contează cât de lung am părul,
Important e cât şi cum gândesc.

Simt în trup pletoşii de altădată,
Firea mea e saltul omenesc,
Nu contează cât de lung am părul,
Important e cât şi cum gândesc.

Lume, lume, soro lume,
De ce eşti prea rea de gură?
De ce ne priveşti cu ură?
Vinovaţii fără vină
Cer să se facă lumină.

Vreau să-înalţ castele de gândire,
Vreau să fiu lăsat să simt cum cresc,
Nu contează cât de lung am părul,
Mai presus e cât şi cum gândesc.

Nu e loc de noi în lumea voastră,
Nu-s din noi acei ce ne muncesc,
Şi ţin cont de cât de lung am părul,
Nu de cum şi cât de mult gândesc.

Hei, voi neatenţi la soarta noastră,
Hei, voi ce ne credeţi pui de drac,
Gândurile voastre sunt şi ale noastre,
Gusturile însă nu ne plac.

Hei, voi care-aţi fost odată tineri,
Hei, voi care ştiţi ce-i omenesc,
Nu contează cât de lung am părul,
Mai presus e cât şi cum gândesc.

cântec interpretat de Florian Pittiş, versuri de Dorin Liviu Zaharia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt

Simt, că sunt un fir de iarbă ce creşte spre infinit
Sunt un diamant neşlefuit.
Un vis împlinit mi- l doresc la nesfârşit
Să iubesc.. Să fiu iubit

Am prieteni sub soare
Sunt o floare, sunt un crin, sunt un fir de trandafir
Ce candoare, ce încântare, să fiu eu, cum voi in stare
Nu voi chin, nu voi să mai transpir cu ochii atunci când sunt dat pe tâmplă cu mir

Roua dimineţilor de primăvară, o cunosc pe dinafară
Soarele mă hrăneşte, cu raze fine
Explodez parcă îmi vine
Dar nu pot,, prea mulţi mă înconjoară

Rău îmi pare că nu înţeleg
Nu pot să dezleg al meu blestem
Mă leg de voi toţi, un fir de iarbă bleg
Să simt iubire. Visez, lăsaţi - mă întreg.

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim text salvat din mâna adormită

Cum trece apa prin pământ fără să schimbe nimic
din fizionomia zonei geografice,
trec şi eu printre voi, copiii mei neascultători,
dar nu vedeţi că-n spatele oglinzii s-a născut
un deşert ce aşteaptă o şoaptă de apă.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
deschide fereastra exilului meu voluntar spre voi?

Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi
şi nu tresare nici o frunză de emoţia clipei
aşa trec şi eu printre voi, copii neascultători
şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte
în aerul împovărat de cuvintele voastre.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?

Sunt simple lucrurile în această bibliotecă de carne
ce cu o sacră spaimă le percepem încet. Ne e teamă
doar să le numim. Când, înduioşaţi, vom trece peste
oarba uitare, tresărind din somnul nostru nesfânt,
zădărnicia ne va înghiţi cu barbara ei superbie.
Voi vorbi, voi vorbi, voi vorbi dar cât pot fi mai înalt
decât universul vostru solitar, nepătruns şi stufos?

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!