Dumnezeu şi om

Cărţii vechi, roause de molii, cu păretţ~ii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi:

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător...
Pe cînd mina-ncă copilă pe-ochiul sînt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l invite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare:

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se paşte-n oameni, mai puternic şi mui mare
Decât toate pîn-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr' de margini?... Lăsaţi vorba-vă pripită
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă
În tavernă?...-n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege?
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbra împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razeIe de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumneueu

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinţa simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te, taie.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1873)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua străluceşte

Steaua spre Răsărit străluceşte,
Steaua împăratului se iveşte;
Steaua cu raze mari luminează
Sfânta Naştere adeverează:

Că s-a născut astăzi Cel prea veşnic
Mesia Cristos Cel prea puternic
Din Fecioara Maria curată,
Astăzi este lumea bucurată.

De la stea precum se învăţară
Lui Cristos cu daruri se închinară;
I-au adus aur, smirnă şi tămâie,

Şi le-a fost lor ca să se mângâie
A lor mare bucurie
Şi aici la dumneavoastră fie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce să mori tu?

Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină,
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină
Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.

Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată
Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi ş-ai ascunde negreşit
În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.
Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel.
Pe când tu... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.

Şterge-ţi ochii, blondă Marta... ochii-ţi negri... două stele
Mari profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.
O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin
De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor şi chin,
Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! eşti frumoasă... înger eşti din paradis
Şi mă tem privind la tine... căci ţi-o jur: nu m-aş mira
Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluierul cel păstoresc

Fluierul cel păstoresc
Cântă imn dumnezăiesc,
Cu vers dulce mângăios
Că azi s-a născut Hristos
Iată şi steaua luceşte
Din răsărit preavesteşte
Şi trei regi mânaţio de dor
Lasă ţări în urma lor.
După stea pornesc cu gând
Să găsească prunc sugând
Şi sa-i facă închinare
Pruncului celui sfânt tare
A venit în lume jos
Pentru omul păcătos
Că îngeri şi serafimi
Arhangheli şi heruvimi
Cânta naşterea ta sfântă,
Cerul şi pământul cântă.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea Domnului

E linişte şi lumea s-a culcat
Păstorii stau de veghe pe câmpie
Cu oile au fost la păşunat
Dar, s-a-nserat şi noaptea o să vie.

Pe cer sunt stele mii, viu strălucesc,
Iar îngerii tot urcă şi coboară
Ei merg şi vin şi cu drag pregătesc
Minunea, ce Pământul înconjoară

Jos, într-o iesle mică şi săracă
Maria e cu Iosif, se odihnesc,
Aşteaptă această noapte ca să treacă
La Cel ce Se va naşte, se gândesc...

Maria este foarte istovită
De drumul lung pe care l-a făcut,
Simte momentul, e neliniştită,
Curând va naşte, nu mai este mult.

O stea măreaţă totul luminează
E o noapte cum nicicând nu s-a văzut...
Păstorii care turmele veghează
La cer privesc, se minunează mult,

Căci îngerii din ceruri se coboară
Cântând spre slava Celui Nou Născut,
Ei, ieslea mică cu toţi o-nconjoară
Şi aici, cu toţi, minunea au văzut.

Păstorii fug şi ei pe Prunc să-L vadă
Să se închine Prinţului Ceresc
Şi parcă nu le vine ca să creadă
Miraţi, cu toţi, la Cel născut privesc.

Da, astăzi S-a născut Mântuitorul
E un prunc micuţ şi fără de păcat
El a ales să fie Salvatorul:
Al omului căzut şi vinovat.

Păstorii cu mieluţi s-au arătat
Şi cei trei magi, veniţi din răsărit,
În faţa Lui cu toţi s-au închinat
Daruri I-au dat, ca unui Prinţ mărit.

Întreg Pamântu-n pace e scăldat
Şi în lumina sfântă şi cerească,
Din Ceruri, Tatăl, totul a vegheat
Ca Cel micuţ, cu bine să Se nască,

Pamânt şi Cer, e bucurie mare
Cântări de slavă se aud mereu
Toţi cei de faţă I-aduc închinare
Acelui, ce e Fiu de Dumnezeu.

Iar Vestea Bună a zburat ca gândul:
Mântuitorul lumii S-a născut,
Degrabă înconjoară tot Pământul
Şi-n Vestea Bună, cu toţii au crezut.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan din Voi merge pe urmele Tale (15 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochiul cel mare

La moartea lui o stea s-a stins
steaua vânătorului ciclop,

lumina-şi dăruie umbra unui arbore albastru
cu frunze tremurate-n cântec
ce mângâie tăcerea,

iar noaptea-i dă glas vântului
curge mimând sunetele dimineţilor stelare
alunecând spre marea neodihnei
între ţărmuri nepăsătoare.

Gândurile capătă zimţi de os,
prind un zbor înalt, vertical
şi ajung din urmă nesfârşitul
mereu tânăr,

în acest triunghi de uimire
din care priveşte ochiul cel mare,
lumea se vede nestatornică
şi vulgară.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capella este o fermecătoare stea care are privilegiul de a fi cea mai apropiată pe bolta cerească de steaua polară, din stelele de prima mărime. Până acum câţiva ani, Capella era socotită ca cea mai strălucitoare stea din emisferul de nord al cerului. Sirius e în adevăr steaua cea mai strălucitoare de pe cer, dar se află la sud de ecuator şi nu ţine deci de emisferul de nord; din fericire, putem să vedem şi de aci pe Sirius.

Marta Evans Martin în revista "Orion"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima bucurie

Prima bucurie
ce mi-a dat Isus,
primul ghiocel
de mîna lui adus,
prima zi cu soare,
soare-adevărat,
a fost ziua cînd mi-a spus
că m-a iertat!
Cea dintîi minune
care m-a uimit,
nu-i nici foc din cer,
nici apă din granit.
Cea dintîi minune,
un etern ecou,
e că-n mine s-a născut
un suflet nou!

Ultima dorinţă
care-o am de spus
e să vie toată lumea
la Isus!
Şi cînd El ne duce
Sus la Dumnezeu,
vai...
să nu rămînă nimeni.
Dar nici eu...

Prima bucurie
ce mi-a dat Isus,
primul ghiocel
de mîna lui adus,
prima zi cu soare,
soare-adevărat,
a fost ziua cînd mi-a spus
că m-a iertat!

Cea dintîi minune
care m-a uimit,
nu-i nici foc din cer,
nici apă din granit.
Cea dintîi minune,
un etern ecou,
e că-n mine s-a născut
un suflet nou!

Ultima dorinţă
care-o am de spus
e să vie toată lumea
la Isus!
Şi cînd El ne duce
Sus la Dumnezeu,
vai...
să nu rămînă nimeni.
Dar nici eu...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu sărbătoresc Ziua Sfântului Valentin

Ea vorbeşte despre mine, cel de ieri....
cel care era întotdeauna
amuzant şi care-o făcea să râdă ore-n şir,
omul de care
s-a îndrăgostit,
acel om,
eu, cel de ieri...
nu eu, cel de azi...
Cel care, pretinde ea
(iar eu neg),
c-am devenit...
cârcotaş, încăpăţânat
şi partizan politic,
un om care ascultă radioul pentru a avea ce vorbi
şi care nu dansează niciodată cu ea pe vechile acorduri.
Omul care o asculta
pe ea, cea de ieri,
dar acum este mereu defazat –
ea cea de azi...
ea cea de azi,
ea care mă hărţuieşte mereu
şi care se plânge de dispariţia
celui care am fost ieri...
eu,
eu cel care poate n-am existat niciodată,
decât în mintea ei –

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea decăzută

Grupul acela de demult
a făcut o asociaţie
cu nume de stea
steaua aceea era adevărată
obiectivă şi lumina feeric
de atunci s-au succedat
multe grupuri
la steaua speranţei
grupul acesta de acum
continuă asociaţia
cu nume de stea
dar cu ură şi ranchiună
iar steaua lor cea de azi
nu-i nici măcar mată
mai degrabă-i obscură
emană ură şi întuneric
plus multă răutatea
e posibil ca steaua lor
să cadă într-o gaură neagră
vai steaua lor de azi
vai steaua lor de mâine

poezie de David Boia (9 aprilie 2020)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.
Obstacolul cel mai mare? Frica.
Lucrul cel mai uşor? Greşala.
Greşala cea mai mare? Renunţarea.
Rădăcina cea mai rea? Egoismul.
Distracţia cea mai bună? Munca.
Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.
Profesioniştii cei mai buni? Copiii.
Nevoia dintâi? Comunicarea.
Fericirea cea mai mare? Să fii util.
Misterul cel mai profund? Moartea.
Defectul cel mai mare? Întristarea.
Sentimentul cel mai urât? Ura.
Cadoul cel mai frumos? Iertarea.
Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.
Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.
Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.
Medicamentul cel mai bun? Optimismul.
Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.
Puterea cea mai mare? Credinţa.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

poezie celebră de Maica Tereza
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată ce cunoşti pătratul lui Pegas, găseşti uşor constelaţia Andromeda, mai cu seamă că am spus cum δ din Pegas e totodată α din Andromeda. Aproape la şir urmează δ, β şi γ din Andromeda; α, β şi γ sunt stele frumoase, de mărimea 2. Dintre toate aceste stele γ este cea mai frumoasă, dar numai pentru lunetă. O lunetă cât de mică dedublează pe γ într-o stea mare şi una mică, cea mare fiind galbenă şi cea mică albastră. Cu lunete mai mari, steaua cea mică se împarte şi ea în două stele, astfel că γ din Andromeda, sau Almah, cum i se mai zice, e o stea triplă.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Napoleon

Cerul bolnav d-astrele lui rănit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n
Corsica gravă.

Şi în jurul vieţii tale-ncepute
Negru-oceanul mişcă lumile de valuri,
Arătând duios puterile, geniul
Singurătăţii.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul căilor tale,
Numai cu dânsul în viaţă samăn avut-ai,
O, imperator!

Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine,
Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,
Indiferentă stai, nemişcată şi mare,
Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica în scurta ta viaţă,
Nu piramidele vechi în jurul cărora
Te-au văzut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zăpadă,
Unde purtat de vânt prin ruine de gheaţă
Tu auzişi strigarea nebună de secoIi
Mândrului Odin!

Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri,
Mândru, bătrînul titan în încunjur de soare
Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i
Şi-a ta cenuşă.

Nu te-a mirat nimica... Doară ca zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Până când trezit din mirarea adâncă
Te-ai văzut singur.

Şi din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,
În oceanul bătrân ce îşi mişcă-a lui apă,
Furia lui îndrăzneaţă, puternică, mare indiferentă.
Ai murit tu? Lumea şi astăzi n-o crede
Înfăşurat în mant-ai coborât piedestalul
Ş-amestecat în popor l-au mişcat cu putere
Ochii-ţi imobili.

Apoi sătul de icoana-ţi de tine singur,
Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,
Ai resuit piedestal-ul şi iarăşi imobil
Stai printre secoli.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1874)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magii

Aţi pornit, ca ieri,
Magilor stingheri,
Către-o iesle-n care
S-a născut sub soare,
Visul scump al lumii,
Izbăvirea humii...
Aţi pornit, purtând
Flăcări mari de gând
Şi-aţi tot mers, cu-o stea,
Cale lungă, grea,
Cale neumblată:
Iată steaua, iată,
Steaua lucitoare,
Călăuzitoare,
Steaua care-ndrumă
Biata noastră spumă,
Arătând iubirii
Ieslea mântuirii!
N-aţi cătat la vreme
Magilor cu steme,
N-aţi ţinut la trepte
De măriri nedrepte,
Ci-aţi lăsat onoruri,
Voi, eterne doruri,
Şi-aţi plecat tustrei
Către pruncul, ce-i
Hărăzit din cer,
Lerui Doamne, Ler,
Să ne scape viaţa,
Să ne-alunge ceaţa,
Să ne-nalţe visul,
El, Isus, trimisul
Sfânt al veşniciei,
Copilul Mariei...
Aţi plecat tustrei,
Cu desagii grei,
Daruri aducându-I,
Slavă înălţându-I,
Şi cântând de zor
Cu cerescul cor:
— Pace pe pământ,
Luminos avânt,
Pace şi-nfrăţire
Peste omenire!
Astăzi S-a născut
Cel făr-de-nceput,
Pruncul sfânt, Isus,
Coborât de sus...
O, de-am vrea şi noi,
Inimi reci, de sloi,
Să uităm oftatul,
Să lăsăm păcatul,
Să ne doară rana —
Şi cu năzdrăvana
Stea, să mergem azi,
Roşi de-un vechi necaz
Şi-n genunchi căzând,
Cu lacrimi plângând,
Lângă ieslea Lui,
Ieslea Domnului,
Să-L rugăm supus:
Iartă-ne, Isus!
Să-I şoptim cu dor:
Scump Mântuitor!
O, de-am vrea, de-am vrea
Să-I dăm inima,
El ne-ar preschimba
Şi ne-ar îmbrăca
Numa-n alb de nea,
Ca, în veac de veac,
Să-I cântăm cu drag,
Cel mai cald colind,
Cel mai tainic gând:
— Te iubim, Isus,
Te iubim nespus,
Fiindcă ne-ai adus
Darul mântuirii,
Pârga fericirii,
Zestrea nemuririi...
Doamne, Te iubim
Şi Te preamărim
Până-n veci. Amin!

poezie de Simion Cubolta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de cercetare... 1 Cor. 11,28

În clipe-adînci de cercetare,
cu dorul sfînt de-a mă-ndrepta,
îmi judec starea mea, Stăpîne,
în Faţa Ta.
Prin harul Tău Tu mi-ai dat dreptul
ca să mă fac un fiu curat.
Dar oare m-am făcut eu, Doamne,
cu-adevărat?

Prin harul Tău ai frînt robia,
ai rupt cătuşa celui rău.
Dar oare port eu azi în deget
inelul Tău?

Tu m-ai chemat să port cunună
ca rege-n veşnicul Tău cort.
Dar oare eu mă port ca rege?
Sau cum mă port?

Sînt eu un fiu născut din ceruri?
Sînt eu un frate-al lui Hristos?
Sau tot un rob, trudind cu teamă,
născut de jos?

Cînd sub păcat şi cînd sub lege,
robeam sub două vechi robii.
Dar Duhul Tău nu robi doreşte,
ci vrea copii.

Căci dacă n-ai găsit mireasă
pentru Adam la cei ce pier,
pentru Isus, nici jos în lume,
nici sus în cer!

Şi-ai vrut atunci din suferinţă
din rana cea din piept să-nchegi
o fiică mai presus de fire,
mai sus de legi.

O, Doamne Sfînt, eu nu sînt vrednic
nici robul robilor să-Ţi fiu,
şi totuşi, Tu, cu mii de lacrimi,
m-aştepţi ca fiu.

Isuse drag, spre-a Ta iubire
nu pot nici ochii-a-mi ridica.
Şi totuşi, Tu aştepţi şi-n mine
Mireasa Ta.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare de ce...?

Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat şi ochiul şi lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?

Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Şi face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunţat pe de-antregul la ea?

Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toţii suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-şi găsească amurg?

De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Şi caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare îşi poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?

Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaş...
- Îmi răsare acum imagine-n minte –
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAŞ
A stârnit gelozia şi-a înfuriat
Oştenii, şi regii, şi-a lor oseminte.

Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget şi paie
Din primele clipe El viaţa şi-a’ntins
Făclie în grotă închisă şi-adâncă,
Lumină pentru’ntreaga odae.

De sus plecat, parc’a lăsat un gol
Ca golul nost’ pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-se’adânc şi deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme şi oi
Şi vin să-L găsesc
Şi vin să mă-nchin,
Umil, şi smerit şi deplin!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păstorul de la păşune

Printre păduri era un sat, acum uitat de lume
O casă bătrânească aproape de păşune
Eram doar o copilă şi tot ce-aveam pe lume
Doi bătrânei-bunicii, şi mai aveam şi-un câine

Acolo-n depărtare sub cerul plin de nori
Într-o vastă păşune cu iarbă şi cu flori
Acolo s-a născut povestea de amor
Cu o frumoasă fată şi un tânăr păstor

Acolo l-am văzut aproape de izvor
Când norii se plimbau pe cer cutezător
Şi stelele priveau în măreţia lor
Doi tineri făurind un vis nemuritor

Cu ochii-i negri, mari, când m-a privit mirat
Era să cad dar mâna lui m-a rezemat
Nu ştiu de ce şi cum m-a fermecat
De dragoste inima-mi parcă s-a 'mbătat

Şi zi de zi fugeam pe dealul plin de grâne
Şi alergam din nou peste păşune
Şi asteptam, cu turma în amurg când vine
Ca dorul cu privirea-i să-mi aline

Îmi amintesc şi coroniţele din flori de pe câmpie
Din margarete, păpădie, şi din flori de iasomie
Pe care-n păr mi le-aşeza şi făr'să ştie
Cu ochii recita o poezie

Şi-odată într-o zi de sărbătoare
Cu oameni prinşi în horă-n Târgul mare
M-a intâlnit pe drum din întâmplare
Eu l-am privit, el mi-a furat o sărutare

Azi am crescut şi am plecat în lume
Şi-am colindat oraşe, ţări si locuri fără nume
Am cunoscut atâtea, mai rele si mai bune
Dar n-am uitat nici azi păstorul din păşune

Şi uneori privesc în noaptea-ntunecată
Mă uit către o stea şi-i spun în şoaptă
Dorinţa mea şi visul meu de fată
Vreau să-l mai văd, să-l mai sărut odată

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată ceata

Toată ceata creştinească
Astăzi să se veselească
C-o stea mare s-a ivit
Sus, la mândrul răsărit.

Şi strălucea cu tărie
Vestind marea bucurie.
Că veşnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său

Să se nască-n Viflaem
Precum prorocit avem
Şi sa-i facă mântuire
De la veşnica pieire.

Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Şi cu-a Lui celui cel sfânt
Următori a lui nepoţi.

Mântuirea se vesteşte
Precum steaua străluceşte,
Sus la sfântul răsărit
Sfânta lege s-a ivit.

Legea sfântă-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus şi miazănoapte
Era întunerec foarte

Iar la răsărit lumina
Sfânta lege, rădăcina,
Sădită de Dumnezeu
Prin cel iubit fiul său.

Astăzi Mesia cel sfânt
S-a născut jos, pe pământ
Şi asta ne-a dovedit
Trei crai de la răsărit.

Aur, smirnă şi tămâie
S-au adus cu bucurie
Şi cu smirnă s-a-nchinat
Cerescului împărat.

Păstorii ţin mărturie
C-au văzut ce va să fie
Şi-aleargă ca să vază
Ce s-arată atâta rază.

Şi-l aflară înfăşat,
Pruncu-n iesle îi culcat,
Iar Maica sa preacurată
Lângă El stă supărată

Căci în Viflaem oraş
Nu şi-a căpătat sălaş
Şi-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos, pe pământ

Irod marele-mpărat
Foarte rău s-a supărat
De vorba celor trei crai,
S-a făcut un mare vai.

Dar şi Iuda cel viclean
S-a făcut mare duşman
Vrând pe Hristos, fiul sfânt
Să-l piardă de pe pământ.

Pe toţi pruncii i-a tăiat
Ce împrejur a aflat,
Dar Tatăl sfânt minunat
Pe Hristos l-a apărat

Căci un înger a trimis
De-a spus lui Iosif în vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre Fiul lui Dumnezeu.

Şi de-acum prin vecie
Mila Domnului să fie
Tuturor de-o bucurie
Şi de-o mare veselie

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară ;
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi veghează - o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iubagiul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă;
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan.
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării
Descifrând eternitatea din ruing unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă ­
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău:
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare ;
Şi astfeli Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune;
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

lar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvite din nou iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă
Acum râde pintre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ea două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet`.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

........................................................................................

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic

Şi de-aceea spusa voastră era sânta şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, pintre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari,
- O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează;
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină
­Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!