Miradoniz

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streşină era un codru vechi
Şi colonadele erau de munţi în şir,
Ce negri de bazalt se înşirau,
Pe când deasupra, streşina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt,
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupţi scările negre
De stînci, care duceau sus în palat
O vale-adâncă şi întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el ­
O vale cât o ţară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade,
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit şi cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Şi crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalţi,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculiţele prin frunze
Şi împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
­Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri
­Cu părul de-aur şi cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâiesc şi-şi moaie
Guriţele-umede şi roşii în potirul
Mirositor şi plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Şi verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori ­
E-o florărie de giganţi. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauţi
Prin streşina de codru până sus,
Unde în ceruri lin pluteşte luna.
Ea-i o regină tânără şi blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminând cu ochii
Albaştri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rumpe câte-o floare şi-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,
Se-ncheagă, se formează -ncremeneşte,
Devine-un templu grec şi plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor - şi prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - şi ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Şi aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechii
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie.
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită şi sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireşi în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalţă,
De flori troiene în loc de omăt
Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză
De-argint deasupra apei şi se oglindează
În fundul ei - astfel încât se pare
Că din aceeaşi rădăcină creşte
O insulă în sus şi una-n jos
Şi [nu-i] nimica în aceste ramuri
Dintr-un copac într-altul numai ţes
Paianjini de smarald paianjenişul
Cel rar de diamant - şi greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Şi peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic ţesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alţi copaci.
Prin podul străveziu şi clar străbate.
A lunei rază şi-verzeşte râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie, - Iară peste pod
Trece albă, dulce mladioasă, jună,
Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor.
Ivind prin haina albă membre angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Piciaore de-omăt, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Şi rătăceşte o umbră argintie
Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii şi-i dă drumul
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur se aşază-ntr-a ei aripi
Şi zboară-n noapte printre stele de aur.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă treci râul Selenei

Dacă treci râul Selenei se face pare că sara
Deşi-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ţine.
E-o sară frumoasă - adormită deşi este ziuă.
Aerul ea vioriu, miroasele florilor mândre
Adormitor se ridică din oştile florilor mândre;
Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriaşe copaci, din a lor rădăcine
Până la vârfii din nori cu liane încolăciţi-s,
Care cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde
Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină.
Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor; negrelor boabe,
Mari, cu merele roşii ca faţa cea dulce-a Aurorei,
Mişcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;
Iară pe marginea mândrei grădini înălţată-i în huciuri
Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte
Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce îmflaţi stau în soare.
Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini,
Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierei;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalţă-se ca intr-un flor invălit palatal Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălţate
Şi cerdacuri în aer - ţinut de-argintoase columne
Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre
Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;
Şi prin bold de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,
Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiţi şi cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune ;
Lung cu părul ei blond desfăcut, care curge ân valori
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonda
Şi cu mărgeanul ce cade pe sîni şi cu creţii de mentă.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

O arfă pe-un mormânt

Prin gândurile-mi triste şi negre treci frumoasă,
Ca marmura de albă, în haine de argint,
Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase
Şi desfăcut ţi-a părul în valuri de-aur moale...
Deasupra frunţei tale e-un mândru cerc de stele
­Astfel treci tu, copilă, făptura minţii mele,
Minune-a Creaţiunei, ş-o singură gândire
Te face ca să tremuri: o arfă pe-un mormânt.

Da, da! În viaţa-mi tristă tu treci cu-a tale stele
Albastre şi în zboru-ţi tu murmuri surâzând...
E-amor? copilărie?... Sunt versurile mele
Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visând?
Surâzi!... Nu plânge numai la finele poemei
Ca-o arfă pe-un mormânt.

Ah! de-aş muri... tu, înger, fără să ştii vodată
Că te-a iubit acela, ce zace în pământ,
C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată
De cugetări înalte cu dânsu-i îngropată,
Că acea lume-ntreagă ţie-a fost închinată ­
Tu inocentă, albă, ai trece surâzând...
Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră
Ş-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormânt!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1873)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos din tei

— "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută eşti, copilă,
Din nevrednică iubire,

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale,
Mântuirea feţei mele."

— "Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alţii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

— "Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi şi sfânt."

Ea aude — plânge. Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Şi de-un dor fără de nume.

Şi plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Şi plângând îi pune şeaua.

S-avântă pe el şi pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i
Nu priveşte îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze roşii
Asfinţind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici şi colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Şi prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint.

Şi-ncepu încet să sune,
Fermecat şi dureros —
Inima-i creştea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din şele,
El înceată din cântare
Şi-i grăi cu grai de jele,

Ş-o cuprinde de călare —
Ea se apără c-o mână,
Însă totuşi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Şi pe umărul lui cade
Al ei cap cu faţa-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

poezie celebră de Mihai Eminescu din Poesii (1 februarie 1875)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floare de cireş

Floare albă de cireş
Floarea primăveri calde
Prin mirosul tău trimiţi
Zâmbete şi bună stare.
Printre frunze verzi căzute
Ciripit de turturele,
Îşi fac cuibul câte zece
Şi-alte zece dorm la soare.
Când o boare de vânt bate
Se desprinde câte-o floare
Ce se duce-n depărtare
Mesager prin lumea mare.
Fluturi roz şi mov duc mierea
De pe flori aduc polenul
Pregătind cu multă grabă
Cireşica să apară.
Luna mai e luna voastră
Flori de primăvară albă.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş muri ori de-ai muri

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.
Privire în privire şi sân la sân trăim,
Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă
Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Ş-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui?

Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,
Când vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte
Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,
La tine, înger, vin!

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă
Prin oalele uitate de veştejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,
Ochii tăi gânditori.

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său?

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,
Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume
În nopţi ce stau pe loc.

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute ­
Prin nourii din ceriu.

Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,
Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,
Cu dorul ei nebun.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Egipetul

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,
Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc şi aur,
Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc;
Flori giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jaratec, alte-albastri, ochi ce plin;.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, giugiulindu-se cu-amor;
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvonre,
Nilul muşc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară
Cătră marea liniştită, ce îneacă a lui dor

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memphis, colo,-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganţi ­
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie,
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din năsipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
­Ş-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,
Racle ce încap în ele fantazia unui scald.

S-înserează. Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna-n mare îşi ăruncă chipul şi prin nori le-alungă
­Cine-a deschis piramida şi înuntru a intrat?.
Este regele. În haină de-aur roş şi pietre scumpe;
El intră să văd-acolo tot trecutul. - I se rumpe.
A lui suflet când priveşte peste-a vremurilor vad.

În zădar guvernă regii lumea cu înţelepciune;
Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;
În zădar caut-al vieţei înţeles nedezlegat.
Iese-n noapte... Ş-a lui umbră lung-întins se desfăşoară...
Pe-ale Nilului mari valuri. - Astfel pe-unde de popoare
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat...

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiitor sunet, ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat-a apei, a, pustiei şi a nopţii măreţie.
Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ni povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor,
Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunei. rază,
Naltă zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, ceriurile-nşiră nori.

Şi în templele măreţe - colonade-n marmunri albe,
Noaptea zeii se preumblă în veşmintele lor dalbe
Ş-ale preoţilor cânteci sună-n arfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic, sună;
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul, maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur.
Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite ­
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.

Şi se poate că spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors
Ş-atunci vântul ridicat-a tot năsipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice secriuri
Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă;
Şi in Nil numai deşertul năsipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi;
Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viaţa lor de basme prin câmpie răsipiţi.

Dar ş-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel roşu, apa-ncet-încet pătrunde
Şi-acum luna arginteşte tot Egipetul antic:
Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ş-atunci Memphis se înalţă argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei...
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele
De oraşul care iese din pustiile de jele.
Din pământ şi de sub mare, s-and sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte,
Sub năsipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Scârţâie sub tălpi zăpada, gerul ţese flori pe geamuri
Iarna îşi arată colţii, vântul şuieră prin ramuri
După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată
În Luceafărul de noapte chip de geniu mi se-arată

Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul
El, poetul nepereche, străluceşte-n cer cu versul
Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare
Şi mă ninge cu steluţe iarna-n zi de sărbătoare

Când trec,, codrii de aramă'' freamătă de dor pădurea
,, Buciumul sună cu jale'', taie prin copaci securea...
...,, plopii fără soţ'' şi teiul, lacul şi floarea albastră
Mi-amintesc de Eminescu şi de pana lui măiastră

,, Tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul''... şi-Universul
El, poetul nepereche, le-a cântat duios cu versul
El luceşte printre stele şi ne luminează calea
Astăzi îi aduc omagiu ţara, codrul, munţii, marea...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Scârţâie sub tălpi zăpada, gerul ţese flori pe geamuri
Iarna îşi arată colţii, vântul şuieră prin ramuri
După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată
În Luceafărul de noapte chip de geniu mi s-arată

Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul
El, poetul nepereche, străluceşte-n cer cu versul
Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare
Şi mă ninge cu steluţe iarna-n zi de sărbătoare

Când trec,, codrii de aramă'' freamătă de dor pădurea
,, Buciumul sună cu jale'', taie prin copaci securea...
,,... plopii fără soţ'' şi teiul, lacul şi floarea albastră
Mi-amintesc de Eminescu şi de pana lui măiastră

,, Tot ce mişcă-n ţara asta... râul, ramul''... şi... Universul
El, poetul nepereche le-a cântat duios cu versul
El luceşte printre stele şi ne luminează calea
Astăzi îi aduc omagiu ţara, codrul, munţii, marea.

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecò

Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri măreţe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele creţe
Şi stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de furtună
În lună.

Diamant e în aer, în codri miros
Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului scut argintos
Şi stele păzesc în tărie
Şi văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor şuier
Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţa pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalţă, se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar tânărul sare uşor de pe el
Şi prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme şi tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolţii granit.
Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele fiinţe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Şi pe când sufletul stă de beţie
Plutesc fiinţele... o vijelie...
Până ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Şi din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe albe,

Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopţii regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o temidă a nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce uşor:

Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană
Cu colţuri în fulger şi jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Şi-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetăţii-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupţi trece luna
Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.
Şi părul mi-l îmflă furtuna
Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier ­
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă ştiu spune,
Eu singură nu ştiu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorinţa în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbăreţe valuri de râu,
Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,
Ce singură eu nu ştiu.

Şi flori şi crenge şi stele
În ciuda mea taine îmi spun ­
Ah! cum le-aş smulge pe toate
Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, şi-n prag
Un chip cu ochi mari se iveşte ­
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Şi-un ecò uşor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc ­ stele li scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne ­
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină ­
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi, casele-n lună rădică,
Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare ­
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr ­
Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii ­
Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm ­ astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
...................................................

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Şi unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Şi bolţile-n muri
Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.

În halele-albastre ­ înstelatele bolţi ­
Te uiţi prin coloane de nouri
Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint
Şi creţii de roze purpure,
Şi părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe şi pure ­
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viaţă
Prin ceaţă.

Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt ­ şi totul dispare...
Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
În lună stau stâncile rare ­
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de isvor
N-au încetat să plângă,

Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasă-i...

În lacul cel verde şi lin
Răsfrânge-se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfâşâind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă in umedul val,
O stâncă stârpită de ger
Înalţ-a ei frunte spre cer.
Pe stânca sfărmată mă sui,
Gândirilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Şi caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stânca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cânt,
La gemătul dulce din vânt.
Natura de jur, împrejur.
Pe sus e o boltă de-azur,
Pe jos e un verde covor,
Ţesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vântul o-ncruntă-n suspin
Simt zefiri cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vânt,
Prin unde din aripe dând,
Văd fluturi albaştri, uşori,
Roind şi bând miere din flori.
De ce nu am aripi să zbor,
M-aş face un flutur uşor,
Un flutur uşor şi gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aş pune pe-o floare de crin
Să-i beau sufleţelul din sân,
Căci am eu pe-o floare necaz,
Frumoasă-i ca ziua de azi!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

O călărire în zori

A nopţii gigantică umbră uşoară,
Purtată de vânt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
Din aripi bătând.

Roz-alb-aurora, cu bucle de aur
Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
Pe-a florilor sân;

Răspânde suflarea narciselor albe
Balsamu-i divin,
Şi Chloris din roze îşi pune la salbe
Pe fruntea-i de crin;

Iar râul suspină de blânda-i durere
Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere
Fantastic purpur;

Şi pasărea cântă suspine-imitândă
Un cântec de-amor,
Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă
La plânsu-i de dor.

Pe câmp se văd două fiinţe uşoare
Săltânde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
Subţire voal;

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă
Fugariul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flor,

O dalbă fecioară adoarme pe sânul
De-un june frumos,
Astfel cum dormită oftarea, suspinul
În cântul duios;

Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire
Se mlădie-n vânt,
Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire,
Sclipese fluturând.

I-adoarme pe sânu-i, se leagănă-n braţe
În tandre visări;
Pe când ca profume pe blânda ei faţă
Plutese sărutări.

Iar aeru-n munte, în vale vibrează
De tainici oftări;
Căci junele astfel din pieptu-i oftează
În dalbe cântări:

"Ah! ascultă, mândruliţă,
Drăguliţă,
Şoapta-mi blândă de amor,
Să-ţi cânt dulce, dulce tainic,
Cântul jalnic
Ce-ţi cântam adeseori.

De-ai fi, dragă, zefir dulce,
Care duce
Cu-al său murmur frunze, flori,
Aş fi frunză, aş fi floare,
Aş zburare
Pe-al tău sân gemând de dor;

De-ai fi noapte,-aş fi lumină,
Blândă, lină,
Te-aş cuprinde c-un suspin
Şi în nunta de iubire,
În unire,
Naşte-am zorii de rubin;

De-aş fi, mândră, râuşorul,
Care dorul
Şi-l confie câmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!"

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,
Fugariul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flori

Vergina îl strânge pe-amantu-i mai tare
La sânu-i de crin;
Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare
În păr ebenin.

Iar Eco îşi râde de blândele plângeri,
De junii amanţi,
Şi râul repetă ca cântul de îngeri
În repede danţ

"De-aş fi, mândră, râuşorul,
Care dorul
Şi-l confie câmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!"

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustnicul

Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua,
Cusut cu foi şi roze vişinii,
Şi ceruită strălucea podeaua
Ca şi-aurită sub lumine vii ­
Lumini de-o ceară ca zăharu - o steaua,
Diamant topit pe-oricare din făclii.
Argint e-n sală şi de raze nins
E aerul pătruns de mari oglinzi.

Copile dulci ca îngerii - virgine
Prin sală trec purtând cununi de flori;
Ah! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri, dulce cititori
­Astfel acum ea mă scăpă pe mine
Să zugrăvesc terestrele comori,
Acele dulci, frumoase, june-scule
Cu minţi deşerte şi cu inimi nule.

La ce-aş descrie gingaşa cochetă,
Ce-abia trecută de-optsprezece ani,
Priviri trimite, timide, şirete,
Când unui tont, ce o privea avan,
Când unui ghiuj, cu mintea căpietă,
Urât ş-avar, sinistru şi pleşcan.
Sau unui general cu talia naltă,
Strigău şi prost ca şi un bou de baltă?

Să cânt cum samănă de rău, impulsul
În corp de înger, sufletul diform?
Ironiei lui Byron să-i simt pulsul,
Ori autorului ce-a scris Marion Delorme?
Să descriu nopţi romantice? - Avulsul
Ce apele plângând le-aruncă - adorm
Chiar îngerii - şi în azur muiete
Curg stele de-aur dulci şi-mprăştiete?

Şi să discos dar inima femeii
Suspină-n nopii albastre, plin' de-amor?
Ah, a ei patimi au firea scânteii:
În clipa ce le naşte ele mor;
Închideţi ochii, căci păzească zeii
L-a lor lucire să te uiţi cu dor:
Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă
Pasiunea li lumin-a lor risipă.

La ce escursiuni? - Ce nu sunt oare
Unde v-au dus, în sala [cea] de bal,
Pe înflorite, dulci şi moi covoare,
Unde mii flori mirosul lor ezal;
Sub a perdelei umbră scutitoare,
Ce de trădarea mândrului cristal
A1 marilor oglinzi te scapă sigur,
Când vrei s-observi cum grupe se configur.

Deci după o perdea! Pe-o moale sofă
Alene şade-un înger de copil.
În păru-i negru-o roşie garofă.
În ochi albaştri plutitori ş-agil
Şi haina de-albă, strălucită stofă
Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,
Ce lin se-ndoaie parc-ar [sta] să culce
Sub evantaliu-i ce pluteşte dulce.

Un înger, da! aripa doar se cade
Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi,
Spre-a fi un îngeraş precum se cade.
Ş-apoi ce bine-i ca s-o credeţi voi.
Cine-ar ghici vodată cum că şade
Un demon crud în suflet de noroi?
Cu vorba înger însă eu săracul
Mă voi scuti de a descri - pe dracul.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când marea...

Când marea turbează de valuri împinsă
Şi-şi scutură coama de spume şi vânt,
Cînd nori-alung ziua din lumea cea plânsă,
Când tunete cânt,

Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde
O rază de aur se toarce uşor
Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde
Prin vânt şi prin nor.

Ce caută raza din ceruri venită,
Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,
Ce caută-n mare, în noaptea-i cemită
Und' razele pier?

În fundul cel umed al mărei turbate,
În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,
Luceşte o steauă în piatră schimbată,
În mărgăritar.

E-amantul a stelei ce palidă trece
Şi-aruncă prin nori a ei rază de nea,
E-amantul căzut dintre stele, ce rece
În mare murea.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mortua est

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot, în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfeli ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trrece
Privese apoi lutul rămas... alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu ­

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă: de vise rebele;
O, moartea-i un secul cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu fortune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci de-a fi astfeli... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi; ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din caos lumesc.

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
Că ceea ce nu e; nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea ta minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta; înger, de ce fu să fie?
Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfeli să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

În grădină

în grădina efemeră
cântă moartea menuete,
joacă iele despuiete,
totul pare o himeră...

trec prin faţă vechi icoane,
pe sub arcuri şi coloane,
vechi statui negre de lut,
ce se-afundă în trecut.

figuri de femei frumoase,
înşirate numai oase,
se aud călcând în şoapte,
dănţuind în miez de noapte.

trec prin gându-mi doar vestale,
chipuri triste, figuri pale,
trec în muzici triumfale,
cu parfum de-nmormântare.

zboară zânele frumoase,
însirate numai oase,
se tot duc, pierdute-n timp,
spre eternul din Olimp.

în grădina efemeră,
primăvara prinde vise,
totul pare o himeră
cu poveştile închise.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (2008)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa florilor de liliac (dedicată Corneliei Georgescu)

E-un cer de flori de vis deasupra mea...
M-afund în amintire şi-n uitare,
Sub simple străluciri de catifea
Din pură şi violacee floare.
Deasupra voal de stele arămii,
Aici, un catafalc de liliac...
Într-un mărgean de noanţe viorii...
Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac!

E-un cer de flori de vis deasupra mea,
Cad pe mătăsuri, flori din diademe...
E-o violetă lacrimă de stea,
April ne-mbie cu alese semne.
Privesc din ceruri flori de liliac
Şi plânge liliacul din privire
Români uitaţi, din neamul geto-dac
Căzuţi din timpuri vechi, în nemurire.

M-afund în amintire şi-n uitare,
Mă pierd printre poeme viorii,
Redevenind aceeaşi sărbătoare –
Candoare-n gând şi-n suflet de copii.
Caut norocul iar printre petale,
În floarea albă,-mpăturită-n trei,
Apoi, un vis, alunec în uitare,
Trecând prin anii lungi, pustii şi grei.

Sunt simple străluciri de catifea,
Miros suav, clopotniţă de stele,
Când ochiul universului, concav,
Se-mpiedică de dulce mângâiere.
Nelinişti trec... Prohod de-ndrăgostiţi
Revarsă sentimentele în noapte.
Lucind precum copacii auriţi
De sărutări, îmbrăţişeri şi şoapte.

Din pură şi violacee floare,
Maramă, voal şi rochie ţi-am ţesut
Şi lumea toată azi e sărbătoare,
Iar eu, copac în floare, iarăşi, sunt.
Betea de liliac mi-apasă tâmpla,
De tine, iar mi-e gându-mpodobit,
În mine, purpurie, arde stânca...
Ce trainic şi ce simplu te-am iubit!

Deasupra voal de stele arămii...
Se stinge-n sfeşnic luna aurie
Şi cad din ceruri pleoape viorii
Peste grădina tristă şi pustie.
Copilăria-mi face semn să tac...
Ai apărut în vis ca în oglindă,
Iar eu sunt doar o lebădă pe lac,
O clipă ce spre ceruri se avântă.

Aici un catafalc de liliac...
Rănit mi-e gândul, sufletul şi pleoapa.
Rănit sunt eu... şi-nsângerat, dar tac.
O văd pe mama şi îl văd pe tata!
Stau tufele-nflorite... Nori târzii,
Ascund poteca dinspre liliac.
Doar tu iubito, numai tu o ştii!
Te chem în visul meu, te-aştept şi tac.

Într-un mărgean cu noanţe viorii,
Îmi prind haotic, iar, câte-o iubire.
Cu ochii-n lacrimi te aştept să vii,
Să-mi dăruieşti un strop de fericire.
Dar alte primăveri te-au zămislit
Şi chipul tău, în flori de liliac,
Pe o petală,-n noapte s-a ivit.
Ori poate eu cu dorul nu mă-mpac...

Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac
Florile albe, pline de candoare,
Şi eu sunt floare azi, de liliac
Şi zbor spre ţara soarelui-răsare.
M-ascund şi plâng în violete ploi,
Sunt un ocean de violetă stea.
Te chem, te-aştept, iubirea dintre noi,
Ca un ecou, în veci, ne va chema.

Oh, Doamne, parcă cel mai mult le plac!
Într-un mărgean cu noanţe viorii.
Aici un catafalc de liliac,
Deasupra voal de stele arămii.
Din pură şi violacee floare,
Sunt simple străluciri de catifea.
M-afund în amintire şi-n uitare...
E-un cer de flori de vis deasupra mea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
şi barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuţite
se întretaie peste vântul de aur
şi se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.
Şi barza albă,
tăcută şi bizară,
atât de-absurdă şi de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade
şi sufletul urlă sub zarea veştedă,
ca un lup flămând. Ce cauţi,
poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă
şi vine noaptea şi amărăciunea
departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;
în munţii îndepărtaţi,
aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,
poete, în amurg?

poezie clasică de Antonio Machado din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), traducere de Darie Novăceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

Frunze de rugină aruncate-n vânt.

Trist i-afară, cu nori ca de plumb
Şi vântul azvârle o ploaie haină;
Sufletul meu e ca o floare străină.
În zări îndepărtate ţipete de corb se-aud.

Prin covoarele de frunze nu se-aude al greierilor cânt.

Şi soarele ca un june palid strălucind,
Pe cerul cel albastru ca o panseluţă
El îşi aruncă ultima rază călduţă
Spre pământul îngălbenind.

E toamnă, sufletele se deschid,
Precum a nufărului dulce floare
Când e primăvară sau când citind O tristă sau veche scrisoare.

E toamnă! Frunze de rugină aruncate-n vânt,
Prin frunziş nu se-aude al greierilor cânt.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camelia

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată
şi încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roşu.
Mai văzu aşa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu' -
ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin...
Vai, ce chin!
- îşi zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă, dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roşii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Dar ce floare este, mamă?
Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
E camelia cea albă...
- Dar Camelia sunt eu... Cum să fiu eu, mamă, floare?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Şi trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri...

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat şi din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,
visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

Nalţă-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă!...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.
Mama-n şoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.
Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năftamă de cicoare
şi condurii de sulfină,
- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină!
Oi ruga un şir de fluturi
visul negru să ţi-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopţii mele...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Planeta poveştilor, Ed. Universitară, Bucureşti - 2021, Antologie de literatură pentru copii (19 ianuarie 2018)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!