Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blăstemul îl invoc;
Blăstemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu e-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept făr' să nu minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curagiul în vinure vărsatc,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgit?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor cari pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cădeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!... căci tromba de moarte, purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul spăriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat,

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mit batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat de uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna creapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate.
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cesar, un Traian.
Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernal portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

.......................................

În darn răsună voacea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceriuri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vesminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

E viu Hristos

În picuri de lumină
pământul se îmbracă
căci zorii
încep să vină
şi noaptea
stă să treacă

femeile s-au dus
să vadă iar mormântul
îl vor
dar pe Isus
căci numai El
e Domnul

dar piatra
nu e pe mormânt
e dată la o parte
şi-al vieţii Sfânt Cuvânt
nu-i
a înviat

a înviat Isus
mormântul Lui e gol
şi nu mai este Domnul
un trup
de viaţă gol

e viu Isus
a înviat
mergeţi dar
şi spuneţi ucenicilor
căci îl vor vedea în Galileea
bucuraţi-vă
căci El e cheia
vieţii
de pe acest pământ

unul singur
a mărturisit
Eu sunt Învierea şi Viaţa
şi Eu sunt
Adevărul
Isus Hristos Mesia

a-nviat
şi nu mai e-n mormânt
mormântul Lui e gol

o ploaie de lumină
îmbracă tot în jur
căci Domnul
stă să vină
la cel curat
şi pur

aveţi credinţă-n Dumnezeu
şi aveţi credinţă-n Mine
căci voi sunteţi
poporul Său
trăiţi dar viaţa
aşa cum se cuvine

căci picură
lumina dulce
pururea
să fii curat
şi soarele acum străluce
căci Domnul nostru
a-nviat

e viu Hristos
e sărbătoare
îl veţi vedea în Galileea
se-mbracă-n aur
şi Iudeea
că-n veci Isuse viu şi nu mai moare
e viu cu adevărat

o ploaie de lumină
plouă
să ai şi tu inima nouă
şi orişice
fiinţă
ce-l vrea pe Domnul
prin credinţă
Hristos a înviat

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 aprilie 2018, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi - eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când - ah!
Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă! ­
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiese,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân' ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău ­!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume ­
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum - acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murmură glasul mării

Murmură glasul mării stins şi molcom
Încunjurând a Italiei insulă mândră ­
O, luminaţi, a cerului stelele albe,
Câmpilor noştri.

Vă vărsaţi icoanele voastre în Tibur,
Nori, zugrăviţi pe câmpie umbre fuginde,
Tu, măreţie a nopţii, a mării, a lumei
Împle Italia.

Mare, poartă pe undele tale corăbii,
Unele goale ni-aducă aur din Ofir,
Altele înfoiate de roze d-Egipet,
Vinuri şi smirnă.

Ah, trimiteţi popoare vulturii voştri
Cei de lemn să zboare pe marea măreaţă;
Căci a Romei eterne picioare marmorei
Daruri aşteaptă.

Numai singur asupra lumei în pace,
Nepesător tămâii şi laudei voastre,
Învăluit în maiestatea tăcerii
Stă-mperatorul.

Vezi-l atins de umbra gândirilor regii!
Vorba-i va să fie o rază-n lume;
Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,
Salve-imperator!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1874)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a mai stins o stea (Lui Grigore Vieru)

Motto:

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă si prin carte!

(Grigore Vieru)

Cum vine omul, numai, numai zâmbet!
Cum pleacă omul, numai, numai plânset!
Mai bună, lumea, cu un gram o lasă.
Tribut plăteste pentru el, o viaţă!

Cum vine omul, numai, numai soare,
Şi-i noapte grea a lui plecare.
Un nume bun, un nume drag ne lasă
Şi-o întristare pentru-o-ntreagă viaţă!

Cum vine omul, numai, numai miere
Cum pleacă omul, inimă-n durere:
Câte-o fărâmă pentru fiecare,
Cât are omul, inima, de mare!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul - lui Mihai Eminescu

Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Şi viaţa lui e dincolo de moarte.

Poetul e un dar nepreţuit
Sub formă de scriptură şi de carte
Şi, cum sunt zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,

Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Şi sufletu-i e foc necontenit,

Când geniul lui de oameni îl desparte,
Căci prea puţin din ce le-a dăruit
Împărtăşesc în vieţile deşarte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, chilia mea sărmană...

O, chilia mea sărmană,
Cu negritul, tristul zid,
Dacă n-aţi fi voi în lume,
Aş fi stat să mă ucid.

Dar voi, cei ce-aţi fost de faţă
Când vărsam lacrimi fierbinţi,
Trişti pereţi, negriţi de vreme,
Voi acuma sunteţi sfinţi.

Sfinţi, căci ce-i mai sfânt în lume
Decât când o dulce gură
Îţi şopteşte vorba tristă
Că-n sfârşit şi ea se-ndură.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1876)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un răsunet

Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
”Vieaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel pe pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin întrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!

poezie de Andrei Mureşanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâinea Vieţii-Eu sunt

Ioan 6: 31-40
Din cer — nu Moise pâinea v-a dat
Ci Tatăl Meu vă dă adevărata Pâine
Ca voi să aveţi un duh curat
Şi fiinţa voastră — în slujba Lui ca să rămâie

Pâinea Lui Dumnezeu este cea care se coboară
Din cer şi lumii — viaţă-i dăruieşte
Făcându-i calea mai uşoară
Căci Dumnezeu pe oameni îi iubeşte

Şi atunci evreii — Domnului i-au cerut
Dă-ne Doamne această Pâine-ntodeauna
Căci vrem ca Tatăl să ne fie scut
Cât soarele va fi pe cer — şi luna

Eu sunt Pâinea Vieţii — Domnul le-a vorbit
Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine crede în Mine veşnic părăsit
El nu poate ca să fie — căci viaţa-i este dată

Dar iată voi nu credeţi deşi azi m-aţi văzut
Şi cu urechile voastre Cuvântu-aţi ascultat
Pe cine Tatăl azi mi-l dă — eu îi voi fi scut
Şi cel ce vine la Mine — afară nu va fi dat

Căci Eu m-am pogorât pentru voi din cer
Nu ca să fac doar voia Mea
Ci voia Celui ce m-a trimis — pentru cei ce pier
Prin credinţa în Mine — ei să primească mântuirea

Şi voia Celui ce m-a trimis este să nu pierd nimic
Ci să-i înviez pe toţi în ziua da apoi
Veniţi de aceea azi la Mine — Eu vă zic
Ca să trăiţi o viaţă nouă să fiţi cu toţii — oameni noi

Căci voia Tatălui Meu din cer este ca oricine
Pe Fiul aici îl vede şi din inimă se-ncrede
În a Lui Fiinţă chiar — să primească-n veşnicie
Ca un dar viaţa-n sine care pururi nu se pierde

O veniţi dar la izvoare — apă vie voi să beţi
Să mâncaţi din Pâinea Vieţii — Tatăl Sfânt ca să vă fie
Şi sprijin şi adăpost — pururi fii să-i rămâneţi
El Însuşi ca să vă dea — pentru veci din Pâinea Vie
18-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşteaptă-te, române!

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
"Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutor,
Şi blestemă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!

cântec, versuri de Andrei Mureşanu din Un răsunet (1842)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au trecut

Au trecut ca norii anii
Vremea i-a mânat spre munţi
Peste tâmple cern castanii
Floarea perilor cărunţi.
Tot mai mult rămâne-n urmă
Şi-nainte mai puţin,
Prin a lumii nouă turmă
Eşti strein, tot mai strein..

Cei porniţi cu tine-odată
Pe-al vieţii drum, s-au dus,
Tu cu zarea-nsingurată
Lâncezeşti dup-un apus.

- Tot nu vezi nimicnicia
Celor după care alergi?
Tot nu crezi în veşnicia
Locului spre care mergi?

- Dacă este după moarte
Viaţa-n care n-ai crezut,
Ce vei face-a veci departe
Şi pe veci de veci pierdut?

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat

Am învăţat că lacrimile te înalţă
După ce seacă ochii de oftat
Că-n moartea inimii există viaţă
Şi poţi urca deşi-ai îngenuncheat.

Am învăţat că, în răceala lumii,
Există raze care stau ascunse
Şi că-n revolta pe care-o au unii
Se-ascund de fapt braţele lor plânse.

Am învăţat că nici o fiinţă
Nu poate să răzbească spre lumină
De nu-şi păstrează dramul de credinţă
Ca s-o aline când nimic n-alină.

Am învăţat că, fiind sărman,
Un om se poate lesne-mbogăţi
Şi să-şi sporească averea an de an
Dacă învaţă verbu' "a dărui".

Am învăţat că, de prea multe ori,
Fidelitatea nu-i de om, căci el
Se simte sufocat, prins în strâmtori,
Ci-i mai degrabă-n suflet de căţel.

Am învăţat să plâng, să râd deopotrivă
S-o fac iubind căci mai presus de toate
Iubirea este viaţă, nu alternativă,
Iar lipsa ei nu-nseamnă decât moarte.

poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Alina Tanasă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul bardului

A fost de mult un mândru castel, cu vâlfă mare,
Strălucitor departe pân' la albastra mare,
Şi-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fântâni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în ţări şi prăzi avut.
În tron de fier sta palid şi de supuşi temut;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Şi bici e tot ce spune, şi sânge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreţi de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrânul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit;
Păşea alături sprinten tovarăşul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrânul lin,
Adânc din pieptu-ţi smulge şi cântă viers deplin.
Revarsă dor şi patimi, tot sufletul în el,
Să-nduioşem pe craiul cu inimă de-oţel.

Sub bolţi străvechi, în sala măreaţă ei intrau;
Şi craiul şi crăiasa pe tron acolo stau:
El — fioros ca zarea din noduri sângerată.
Ea — gingaşă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Şi unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adânc vrăjeşte harfa ce clocote năvalnic;
Dar glasul tânăr urcă divin răsunător,
Bătrânul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cântă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Şi dulcea primăvară, şi dragostea nebună;
Ei cântă tot ce-ncântă viaţa pe pământ,
Ei cântă tot ce-i mândru şi-nălţător şi sfânt.

Curtenii cei mai trufaşi stau cu plecate frunţi,
Înduioşaţi ascultă oştenii cei mai crunţi;
Crăiasa, aiurită de dor şi chin nespus,
Aruncă de la sânu-i un trandafir, de sus.

— Mi-aţi scos din minţi poporul, acum femeia vreţi?
Răcneşte groaznic craiul ţintind pe cântăreţi.
De sus azvârle spada-i ce fulgere răsfrânge,
Şi-n loc de viers de aur, zbucneşte-un val de sânge.

Ca risipiţi de vifor, toţi se trezesc din vis,
Bătrânu-şi ia pe braţe tovarăşul ucis,
Îl urcă-n şa, aşază mantaua peste el,
Îl leagă drept şi iese cu dânsul din castel...

Ci-n faţa porţii-nalte a stat bătrânul bard:
De-un stâlp de marmur harfa cea fără preţ şi-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încât şi bolţi şi parcuri înfiorate gem:

— Vai vouă, ziduri mândre! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune!
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin şi plângeri,
Pân' veţi cădea trăsnite de-al răzbunării înger!

Vai vouă, mândre parcuri strălucitoare-n rouă!
Cadavru-acestui tânăr vi-l pun în faţă vouă,
Să veştejiţi ca dânsul, secând orice izvoare:
Să fiţi un loc de spaimă în zile viitoare!

Vai ţie, crai sălbatic! A barzilor urgie!
Deşartă lupta-ţi cruntă spre glorie să fie!
Şi piară negru-ţi nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării!

Strigă bătrânul; cerul îi auzi cuvântul.
Zidirile-s ruină prin săli vuieşte vântul.
Din fosta slavă numai un stâlp mai stă dovadă,
Şi-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte şi-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei!
Nici un hrisov nu-l scrie, şi nici în cântec nu-i;
Pierdut, uitat! Acesta-i blestemul bardului.

poezie de Ludwig Uhland, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!
Dacă-n ceasul de temut,
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-i acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ce vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acum haina ta
cât îi rupt veşmântul;
căci în cer nu-I va mai fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea El fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
"Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!"

Iată, anii trec, s-au dus.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A luat pedeapsa lumii

A murit Isus pe cruce
De ostaşii Romei răstignit
El lumina ce străluce
Şi viaţa ce-o aduce
Căci păcatul ne-a plătit

A fost dat Isus la moarte
Să plătească al nost" păcat
Vina noastră să o poarte
Cu toţii să avem parte
Sus în cerul minunat

A purtat Isus ocara
Dat la moarte — biciuit
Şi-a luat pe veci povoara
Şi pedeapsa mea amara
Pe Golgota — răstignit

Pentru mine pentru tine
Morţii Domnul s-a lăsat
Fiul Sfânt din slăvi senine
Şi-a dat viaţa pentru mine
Eu să fiu nevinovat

El păcatul ne-a plătit
A luat pedeapsa lumii
Când pe Golgot-a păşit
Şi pe cruce a murit
Ca fiul deşărtăciunii

Fără pată — fără vină
Isus viaţa Lui şi-a dat
Căci era din veci Lumină
Însă dat i-a fost să vină
Omul pentru a fi răscumpărat

Isus este Adevărul
E Viaţa şi cărarea
Oamenilor le e ţelul
Rămânând El singur felul
Să ofere îndurarea

Prin Isus doar se mai poate
Ca să ieşi biruitor
Numai El hrana ne-mparte
Până dincolo de moarte
Căci e Domnul domnilor

poezie de Ioan Daniel Bălan (26 aprilie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către martirii români din 1848-1849

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte
În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.

Voi v-ati plinit chemarea şi sânta datorinţă,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat!
Păstrând viitorimei modelul de credinţă,
Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută
Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,
Şi până când naţiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniţi-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect şi la păgân,
Precum a lui bravure şi fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare
Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!

Nu plângeţi mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existinţa, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte,
Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,
A nu şti de pericul, de moarte şi nevoi!

Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume,
Păstraţi cu reverinţă acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume,
Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!

poezie de Andrei Mureşanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci te iubesc, iubito, ca o chemare în mormânt

Te caut prin lume şi-n beznă m-afund,
Iar norii mă-ndemnă adesea să-ţi cânt,
Căci te iubesc, cu sete-n ochi şi în gând,
Ca o chemare, în mormânt.

Te caut cu ochi nevăzuţi în lumină,
Şi îi ascund de iubire mereu.
Si-atunci, cand la mine lumina va fi să mai vină,
Nu voi mai fi crestin, voi fi ateu.

Te caut, femeie, cu paşi neumblaţi
Si-n ceafă iti simt mângâierea,
Iar noi, de moarte am fi putut să fim salvaţi
Dacă in locul durerii, mi-ai fi lăsat iubirea.

Te caut in vise, si-n ele bărbat nu mai sunt,
Sunt lup, sunt demon şi-ţi sfâşii plăcerea,
Căci te iubesc, iubito, ca o chemare-n mormânt,
Dar ziua imi piere puterea.

Te caut in lumea-ţi de vis, colorată,
Si în mine mai tare se-ntunecă noaptea
Caci tu, îi esti vieţii-adorată,
Iar eu de aici sunt plecat, sunt una cu moartea!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepţilor nu le este frică de moarte, căci, din punctul lor de vedere, moartea este continuitatea directă a vieţii. Din moarte, noi continuăm mai departe, la alte vieţi, căci continuitatea pe care am început-o în urmă cu mii de ani, nu a încetat niciodată.

Michael Laitman în 1000 de sfaturi pentru viaţă, XXVI - Întoarcere în viitor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina Vieţii

Eu sunt Lumina lumii
Cine dar azi mă urmează
Va avea lumina vieţii
Şi fiinţa în veci trează

În noapte el nicidecum
El însuşi nu va umbla
Ci al vieţii sfinte drum
În veci el îl va avea

Fariseii plini de necredinţă
Domnului atunci i-au spus
Tu vorbeşti de-a Ta Fiinţă
Deci te lauzi o Isus

Şi deci a Ta mărturie
Nu este adevărată
Prea puţin de ea se ştie
Nouă nu ne este dată

Dacă Eu mărturisesc
Atunci Domnul le-a răspuns
E doar pentru că primesc
Pe cel cu duhul supus

Mărturia Mea-i adevărată
Căci Eu ştiu de unde am venit
Eu ascult de Sfântul Tată
Cum El dar a hotărât

Unde este Tatăl Tău
Iudeii l-au întrebat
Nici pe Mine nici pe Tatăl Meu
Nu ne ştiţi cu adevărat

Dacă nu credeţi că Eu sânt
Veţi muri-n păcatele voastre
Căci al vieţii Sfânt Cuvânt
Nu îl vreţi din sfere albastre

Cine din voi mă poate dovedi
Că am şi Eu vreun păcat
Şi nimeni nu se oferi
Să-l acuze atunci îndat"

Dacă Adevărul Eu vi-l spun
Voi de ce nu credeţi dar
Nu sunteţi pe-al vieţii drum
Şi n-aveţi parte de har

Cine e din Dumnezeu
Pe Dumnezeu îl ascultă
Că-mbracă poporul Său
În iubire tot mai multă

Adevărat adevărat vă spun
Cuvântu cine-l păzeşte
Are al vieţii sfinte drum
Şi viaţa îşi sfinţeşte

El în veac nu va muri
Căci păşi-va-n veşnicie
Domnul îl va răsplăti
C-a primit lumina vie

Şi Isus Hristos Mesia
Le-a vorbit de Dumnezeu
Să primească veşnicia
Să fie poporul Său

Dar iudeii n-au crezut
Domnul Sfânt ce le spunea
Şi-n păcate s-au pierdut
Refuzând atunci credinţa

Domnul a adus lumina
Ochii ei îns-au închis
Să nu captete cununa
Să nu intre-n paradis

Domnul a adus Cuvântul
Dând atâtor mântuirea
C-a vroit să vadă omul
Că trăieşte-n veci iubirea

Glorie Lui Dumnezeu
Slavă-i fie Lui Mesia
Căci El este Fiul Său
Şi ne oferă veşnicia
26-09-2019 Cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie

te voi căuta în cenuşă
ca-ntr-o oglindă şi
un trunghi de fier îmi va fi
inima
să ar cu ea toate
aceste înţelenite ogoare

pe unde trecând
câlcâiul tău
se va tămădui de veşnica plecare
căci îţi voi arăta cum
lângă moarte stau
cum numai de acolo
întorcându-te poţi privi
drumul în ochi
ca pe o vietate ucisă

poezie de Dumitru Necşanu din Omphalos (2007)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!