Horia

Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

- Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste de scrum

Moş Martin, rege-n Carpaţi,
Falnic se plimba pe creste
Printre brazii cei înalţi,
Despre el se duse veste...

Purta stelele în braţe,
Le rotea frumos pe frunte
Şi în urme punea stanţe
Însemnând munte cu munte.

Smulgea fulger din tabloul
Cerului străpuns de nori,
Peste tot era eroul
Celor slabi şi visători.

El avea un duh cu semne
Şi-n faţa lui Dumnezeu,
Îi plăcea să se îndemne
A învinge rău şi greu.

Acum însă-al nostru rege
N-are sânge-n mădulare,
Se simte stingher şi rece,
Nu mai are căutare...

Doar la el, pe munte, sus
Mai priveşte stelele
Şi visează că e urs
Cât îl mai ţin zilele.

Mormăie, umbra îşi tunde,
Vrea să iasă iar pe drum,
De el viaţa se ascunde
Într-o dragoste de scrum!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsit pe munţii din suflet

Părăsit pe munţii din suflet. Priveşte, ce mică acolo,
priveşte: localitatea din urmă a vorbei, şi mai sus,
Însă ce mică şi ea, încă un ultim
sătuc de simţiri. O recunoşti tu?
Părăsit pe munţii din suflet. Straiul
de piatră sub mâni. Aici înfloreşte
bine ceva; din muta prăpastie
iese-nvoaltă o iarbă neştiutoare cântând.
Dar cărturarul? Ah, ce începu să cunoască,
şi tace acum, părăsit pe munţii din suflet.
Acolo umblă desigur, în sfântă ştiinţă de sine,
multe-mprejur, multe dihănii de munte în pace
se perindă şi stau. Şi pasărea mare şi tăinuită
Încercuie piscul renunţării curate. – însă,
tăinuită, aici pe munţii din suflet...

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Ion Pillat
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus în curtea cea domnească

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Şade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i ţurcănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel şade trist şi rece
La ospăţul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte şi rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Faţa palidă şi tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Faţa spână, ochii mari
­Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munţi cu fruntea de arginţi,
Şoptesc dulce şi cuminţi
­Colo tineretea dalbă
Cu râs mult şi fără minţi.

Femei palide, frumoase,
Feţe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Şi-a lor raze luminoase
Printre ele-şi cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeţi mulţi,
Vorbe dulci să tot asculţi,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulţi.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua naţională

Alba-Iulia ne cheamă
cu un clopot de aramă
vechi de când era Mihai
cu ostaşii lui pe cai!

dar Unirea n-a durat
si Mihai e ingropat.
peste trei sute de ani
visul s-a-mplinit pe plai!

neamul meu intr-un razboi
cu ţărani-soldati eroi
cu un rege si-o regină
ţară nouă făuriră!

ROMÂNIA se numeste
Dunărea o -mprejmuieşte,
Munţii.... Marea.... Mureşul
Prutul.. Jiul... Someşul!

azi e mare sărbătoare
noi pornim cu mic cu mare
Alba-Iulia ne-asteaptă
să serbăm Unirea Noastră!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gândul căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pândi şi ei. Mare fu bucuria împăratului când auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mâna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pândari din naintea lui. A doua zi pândi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. Ei spuseră că până la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adânc, şi nu mai ştiu nimic. Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfârşi de spus fraţii cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pândească şi el. Cât de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor râse când îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pândă.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos din tei

— "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută eşti, copilă,
Din nevrednică iubire,

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale,
Mântuirea feţei mele."

— "Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alţii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

— "Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi şi sfânt."

Ea aude — plânge. Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Şi de-un dor fără de nume.

Şi plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Şi plângând îi pune şeaua.

S-avântă pe el şi pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i
Nu priveşte îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze roşii
Asfinţind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici şi colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Şi prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint.

Şi-ncepu încet să sune,
Fermecat şi dureros —
Inima-i creştea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din şele,
El înceată din cântare
Şi-i grăi cu grai de jele,

Ş-o cuprinde de călare —
Ea se apără c-o mână,
Însă totuşi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Şi pe umărul lui cade
Al ei cap cu faţa-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

poezie celebră de Mihai Eminescu din Poesii (1 februarie 1875)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Gheorghe, mucenicul mare

Patronul trupelor călare,
Omorâtorul de balauri,
Din zări apare şi dispare
În plaiuri pe un cânt de naiuri.

În proorul primăverii noi
El vine blând, cu suflet cald
Şi parcă păstoreşte oi
Şi miei cu ochii de smarald.

Azi suntem mai sfioşi şi buni,
Zărindu-l în plai, călare
Şi cu crenguţe din aluni
Îi facem... întâmpinare!

Lui Gheorghe, mucenicul mare -
Patronul trupelor călare.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venirea celestă a Fiului lui Dumnezeu

Sus, la munte, prospeţimi trecute
Se preschimbă- n frigul veşnic,
În crengişul de la poale, - i primavară,
Miezul nopţii tace, ca un sfetnic.

Pârâiaşe murmură- n neprihănire,
Pe sub crengile, de ger, momite,
Sufletul se- aude, curge- n ditirambe,
Dezmorţit, din chinurile sfinte.

Fumul greu încet se risipeşte,
S- a inscris în psalmi o primăvară,
Alungând din gânduri focul ce-amărăşte
Nesocotinţa păcatelor de-odinioară.

Ici -bucurii, dincolo, poate, - i tristeţe,
Reinviind din soare, şi adormind în nimburi,
Aşa sunt sufletele cu pecetea
Cereştilor ofrande pe- a lor chipuri.

Să nu uităm, că, dincolo de- acest miracol,
E viclenia răului şi răul rătăcirii,
Darul luminii înfruntă acest obstacol,
Cu sfinte daruri cunună toţi martirii.

Miracolul cel mare s- a săvârşit,
Şi- n suflet se va prinde zamislirea,
Să fii om bun şi suflet pocăit,
O rugă- n cer sa- nalţi de mulţumire.

Cu glas primăvăratic, smuls din neguri,
Şi răspicat, ca să despice cerul,
Scăzându-ţi zile, metehne din egouri,
În veacul nou, pribeag, să- ţi vezi eterul.

Adie- a suflet, care mugur se numeşte,
Ce- şi caută un zbucium, sa străbată
Venirea celestă a celui ce cutează
A fi, cu- adevărat, Fiul lui Dumnezeul -Tatăl.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perpetua iluzie a morilor de vânt

Norii îşi târâie burţile pe
vârfurile înalte, ascuţite, ale munţilor
şi toată zarea dinspre apus se înroşeşte
de jertfa lor.
Cu fulgere nervoase aruncă norii pe pământ
şi nimeresc în morile de vânt.
Acestea aiurează.
În delirul lor se-nvârt mai tare
crezând că
văd în nori călare
pe Don Quijote cu lancea îndreptată înspre ele.
Atât de disperate se învârt,
că vântul îşi prinde pletele în aripile lor.
Cu plânsul lor lugubru
sperie armatele de lilieci
ce zboară bezmetici
lovindu-se
de clopotniţa bisericii pustii
Luptă, luptă morile de vânt
cu Don Quijote din norii-nsângeraţi
şi plâng, se vaietă fără-ncetare.
Vaietele lor desfrunzesc norii.
Frunze de nori lichefiate cad din cer
iar Don Quijote dispare, se volatilizează.
Ce uşurate respiră morile
că, în sfârşit,
au învins duşmanul plutitor
prin norii schimbători!

Sărmanele nu ştiu că scutierul credincios
al rătăcitorului hidalgo,
Poetul,
a doua zi-l va reînvia,
odată cu norii burtoşi, avizi,
ce macină şi-nghit lumina...

Dar, pe moment, e bine.
Se înveleşte şi cerul şi pământul în liniştea umbroasă
a nopţii în care şi iluziile dorm...

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfozele nopţii

În loc de pernă dorm pe-un munte
şi mă-nvelesc c-o plapumă de nori
când infinitul nu mă mai ascunde
visez năprasnic şi-atunci cobor

Mă învelesc c-o plapumă de nori
mi-e somnul cât istoria de lungă
cu geografia dragostei măsor
eternitatea poate-o să-mi ajungă

Mi-e somnul cât istoria de lungă
când infinitul nu mă mai ascunde
nopţii îi bag iar stelele în strungă
în loc de pernă dorm pe-un munte

Şi mă-nvelesc c-o plapumă de nori
să-nvăţ tabla înmulţirii doar cu flori

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (2019)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-şi semeţeste piscurile-n cer,
Şi celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur şi mă tot uit spre piscul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Şi totuşi urc! Îmi sângeră piciorul,
Şi inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele îşi cere jertfa lui:
Se prăvăleşte-n hău câte-o făptură!
Şi-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunţ? Merg mai departe?
Voi reuşi sau nu? E greu de spus!
Ştiu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel ameţitor de sus!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

citat din Părintele Iosif Vatopedinul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magnum Mophtologicum

Un împărat îşi puse-n gând
Să facă-o mare carte,
În care vorbele pe rând
Să aibă toate parte.

Voia un falnic monument,
Un magnum oarecare...
Atunci chemă pe un bătrân,
Limbistul cel mai mare —

Un om ce ştie pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci câte se petrec şi-n cer
Din fir în păr anume —

Şi-i zise: "Ştiu, de istorie
De mult că te-ai lăsat
Şi că d-acuma numai limbii
Pe brânci te-ai consacrat...

Fă-mi dar şi mie ce te rog,
Te voi plăti cu aur,
Posterităţii să lăsăm
Un magnum, un tezaur."

"Prea bucuros, măria-ta,
Primesc ce-aţi poruncit,
Şi, ca să dau dovezi de limbă,
Mă simt prea fericit."

Şi s-a pornit bătrânu-atunci
La lucru cu ardoare...
Dar, vai! păcat! s-a-nţepenit
Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist —
Lucrarea lui înaltă,
Speranţă-avem: o va sfârşi
Din lumea cealaltă...

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de nuntă

Ea cuprinde a lui mână
Între palmele-i plăpânde,
Şi-alipind-o de obrazu-i,
Plecând fruntea, îşi ascunde

Ochii trişti, cuprinşi de cearcăn
Şi guriţa-i suspinândă,
Pe-al lui piept scăldat de păru-i
Şi de şoapta tremurândă.

Tot mai tare mâna-i strânge,
Tot mai tare îl îmbie.
Disperarea dar o-nfrânge,
Varsă lacrimi de mânie...

A ei inima bogată
Mult rămas-a sărăcită,
Şi de zbucium şi de freamăt
Se învinge, şi-i slăbită.

Cu priviri păienjenite
Vede toate-n tremurare
Şi pe-o clipă, că ar strânge-o
El de mână, ei îi pare.

Şi atunci îmbrăţişează
Mai cu foc pe acel care
Sub privirea-i se întinde
Ca apusul peste mare.

Toată mintea ei şi-aşterne
În visări ce n-au menire,
De-al lui piept când îşi rezeamă
Tâmpla arsă de zvâcnire.

Se încheagă între lacrimi,
Pe sub pleoapele închise,
Un vis dulce şi ferice,
Visul rege peste vise

Ce mai până-o zi în urmă
Îl purtau ei împreună.
Vis de aur cu icoane
Şi cu preot ce-i cunună.

Şi ca-n vis, icoane multe
Îi privesc dinspre altar,
Şi ca-n vis apare preot
Cu cădelniţă cu jar...

Numai visul nu-i acelaşi,
Nu se-nalţă din pustiu,
Ci e stins, de ieri rămas-a
Doar un plânset trist, târziu...

Dar ca-n vis, icoane multe
O privesc cum se cunună
Cu durerea şi amarul
Când îl strânge iar de mână.

Şi pe nume îl şopteşte,
Şi îl cheamă la trezire
Pe-al lui piept când pleacă fruntea
Peste floarea lui de mire.

Şi ca-n vis, acelaşi preot
Ţine slujbă-n ceas târziu...
Dar icoane vechi şi multe
Privesc mirele-n sicriu...

poezie de Cristian Cruţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mângâioasă şi aşa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară îşi ţinu firea. Simţi că obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, şi inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi nu-şi putea da seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, şi se întoarse acasă.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aur şi argint

Sunt într-un vis, pe-un ţărm de mare
Şi ziua-mi cere voie să adoarmă,
Văd valurile-n patul lor de sare,
Cum împăcate, coamele îşi sfarmă.

Acum magia-ncepe cu-n blestem
Ce de-o eternitate se repetă,
Când în apusuri, raze aurite gem,
Alte de-argint în urma lor regretă.

Şi soarele, în adormirea grea,
Simte în pieptul lui furtuna,
Ce disperat o lasă-n urma sa,
Când, resemnată, se trezeşte luna.

Acesta-i ciclul nemuririi lor,
Ce are rădăcini neamplinite,
Între destine scrise în decor,
De nemiloase lacrimi adormite.

Am să pun aurul şi-argintul lor,
Să-i las o noapte să se vadă,
Şi-n dimineta să se nasc-un dor,
Sfinţit în rugăciune de-o baladă.

poezie de Mircea Trifu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mortua est

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot, în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfeli ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trrece
Privese apoi lutul rămas... alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu ­

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă: de vise rebele;
O, moartea-i un secul cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu fortune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci de-a fi astfeli... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi; ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din caos lumesc.

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
Că ceea ce nu e; nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea ta minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta; înger, de ce fu să fie?
Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfeli să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!