Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
­Animă-nc-o dată trermândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blastemă ceriul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în ceri,
Îi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

O călărire în zori

A nopţii gigantică umbră uşoară,
Purtată de vânt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
Din aripi bătând.

Roz-alb-aurora, cu bucle de aur
Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
Pe-a florilor sân;

Răspânde suflarea narciselor albe
Balsamu-i divin,
Şi Chloris din roze îşi pune la salbe
Pe fruntea-i de crin;

Iar râul suspină de blânda-i durere
Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere
Fantastic purpur;

Şi pasărea cântă suspine-imitândă
Un cântec de-amor,
Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă
La plânsu-i de dor.

Pe câmp se văd două fiinţe uşoare
Săltânde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
Subţire voal;

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă
Fugariul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flor,

O dalbă fecioară adoarme pe sânul
De-un june frumos,
Astfel cum dormită oftarea, suspinul
În cântul duios;

Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire
Se mlădie-n vânt,
Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire,
Sclipese fluturând.

I-adoarme pe sânu-i, se leagănă-n braţe
În tandre visări;
Pe când ca profume pe blânda ei faţă
Plutese sărutări.

Iar aeru-n munte, în vale vibrează
De tainici oftări;
Căci junele astfel din pieptu-i oftează
În dalbe cântări:

"Ah! ascultă, mândruliţă,
Drăguliţă,
Şoapta-mi blândă de amor,
Să-ţi cânt dulce, dulce tainic,
Cântul jalnic
Ce-ţi cântam adeseori.

De-ai fi, dragă, zefir dulce,
Care duce
Cu-al său murmur frunze, flori,
Aş fi frunză, aş fi floare,
Aş zburare
Pe-al tău sân gemând de dor;

De-ai fi noapte,-aş fi lumină,
Blândă, lină,
Te-aş cuprinde c-un suspin
Şi în nunta de iubire,
În unire,
Naşte-am zorii de rubin;

De-aş fi, mândră, râuşorul,
Care dorul
Şi-l confie câmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!"

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,
Fugariul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flori

Vergina îl strânge pe-amantu-i mai tare
La sânu-i de crin;
Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare
În păr ebenin.

Iar Eco îşi râde de blândele plângeri,
De junii amanţi,
Şi râul repetă ca cântul de îngeri
În repede danţ

"De-aş fi, mândră, râuşorul,
Care dorul
Şi-l confie câmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!"

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când marea...

Când marea turbează de valuri împinsă
Şi-şi scutură coama de spume şi vânt,
Cînd nori-alung ziua din lumea cea plânsă,
Când tunete cânt,

Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde
O rază de aur se toarce uşor
Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde
Prin vânt şi prin nor.

Ce caută raza din ceruri venită,
Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,
Ce caută-n mare, în noaptea-i cemită
Und' razele pier?

În fundul cel umed al mărei turbate,
În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,
Luceşte o steauă în piatră schimbată,
În mărgăritar.

E-amantul a stelei ce palidă trece
Şi-aruncă prin nori a ei rază de nea,
E-amantul căzut dintre stele, ce rece
În mare murea.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa e Credinţă

Dacă inima ţi-e frântă şi visul nu ţi-se-mplineşte
De aripile-s rupte şi sufletul... nu poate să mai zboare,
Speranţa e scânteia, ce arde-ncet... mocneşte...
Speranţa e scânteia ce niciodat' nu moare!

Dacă noaptea-i foarte lungă şi-i beznă pe cărare
Tu lacrimile-alungă, îţi şterge-n grabă faţa,
Speranţa-i prima rază din neschimbatul Soare,
Ce ne şopteşte-n taină că vine Dimineaţa!

Când barca vieţii tale e în derivă, când te îneacă valul,
Când e furtună-n tine şi când te copleşeşte "greul"
Speranţa e un far în noapte ce îţi arată malul,
Speranţa-mprăştie norii şi-apare curcubeul!

Când prin valea "umbrei morţii" frica-ţi dă târcoale
Şi când eşti firav, slab şi plin de neputinţă
Spre munţi te poartă Domnul, pe aripile Sale
Speranţa e mai mult! Speranţa e Credinţă!

poezie de Marius Alexandru din Doruri Sfinte (2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul e curgere

Norii trec pe cer
Aşa cum zboară gândurile mele
Aşa cum trece luna printre stele
Şi-n depărtare pier.

Vântul bate lin
Aşa cum simt suflarea ta pe faţă
Aşa cum mă dezmierzi de dimineaţă
Când chipul ţi-e senin.

Valurile aleargă
Aşa cum oamenii se plictisesc
Aşa cum într-o zi se pregătesc
Şi pleacă-n lumea largă.

Timpul se grăbeşte
Aşa cum ploaia cade într-un lac
Aşa cum grâul curge dintr-un sac
Şi viaţa se sfârşeşte.

poezie de Octavian Cocoş (4 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 23

Cum pe o scenă bietul cabotin
Îşi uită rolul, că e temător
Iar animalul, de mânie plin,
Se moleşeşte-apoi foarte uşor.
Neîncrezător, mai uit şi eu să spun
Discursuri de iubire fel de fel
Şi singur mă iubesc, pierzând ce-i bun,
Împovărat de-acest amor rebel.
Dar cu privirea mea plină de dor,
Din piept cuvinte parcă profeţind,
Ce vrea şi recompensă şi amor
Voi fi mai expresiv decât vorbind.

O! Tu să-nveţi iubirea a citi
S-auzi cu ochii şi-nţelept vei fi.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt oameni care te uită la fel de uşor cum uită o umbrelă şi îşi amintesc de tine doar când începe să plouă.

Ioana Creţu în Şoapte (27 septembrie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resimtiri...

Ma pierd, nu ma lăsa să mor,
Trecutul - nu mi-a fost uşor,
Mă simt uitat, şi parcă zbor,
Speranţa mea, e în viitor.

Cu lacrimi îmi plătesc tributul,
Am să blestem pe veci minutul.
Mai văd şi acum, ce nu se vede,
Mai cred şi acum, ce nu se crede

Sunt un vechi colecţionar,
De lacrimi şi de durere.
Hazardul îmi descreşte clar,
Sentimentul de plăcere.

poezie de Cosmin Vasile Uglean
Adăugat de Cosmin Vasile Uglean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Thogrul şi străjerul

Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer
Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă
Cum zgribura, învineţit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire:
— Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.
Zicând aşa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire:
Acolo însă-i răsări în prag
Soţia lui, făptură minunată,
Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,
Încât uită făgăduiala dată
Precum uită şi pe străjer şi gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:
A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!

Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!
Un blând noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună şi eşti domn,
Nu te opreşte dealul, valea, nu.
La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?...
De pe cămila-naltă cât un munte,
Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,
Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

poezie de Saadi, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea neîmplinită e ca o picătură amară aruncată în nectarul unei flori neîmplinite. Dar mângâierea cea nemângâiată tot în iubire se regăseşte, aşa cum floarea se vede parte a luminii, rănită fiind de vânt. Şi totuşi speranţa renaşte în lumea de arşiţă care trece prin sufletul omului

Camelia Opriţa în Cum pot sădi urmele tale în drumul vieţii mele?
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

În noaptea neagră, candelabru sumbru,
Mai luminează visele şi viaţa
Deşi visez, visez de-o viaţă-ntreagă
Simt cum încet, încet moare speranţa.

Secundele le văd cum se ridică,
Uşor, precum un abur, către cer
Simt linişte, simt nerăbdare, frică
Şi-n zborul lor, cu ele, vreau să pier

Mă-ntorc tăcut la existenţa noastră,
Dar nu sunt eu, e-o rază de lumină
Care pătrunde printr-o ceaţă deasă
Acum în întunericul din tină

Şi mă trezesc sub un umbrar de nouri
Străin, tăcut, cu lacrimile-n barbă,
Părând că-aştept să se ivească zorii...
Dar mă întreb: de ce atâta grabă?

Mai bine să rămână întuneric
În universul nostru... să murim
Căci ştim oricum că ne aşteaptă moarte
Şi n-avem şanse să ne mai trezim.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce ungher de rai...

În ce ungher de rai, în ce idee,
Află tipar natura când îi dete
Frumosul chip gingaş, ca să-şi arate
Puterea eu sub chipul de femeie?

Ce nimfă la izvor, în crâng, ce zeie
A fluturat mai lin, de aur, plete?
Ce sân a mai ascuns aşa scumpete,
Atari virtuţi, ca moarea doar să-mi deie?

Divina frumuseţe-n van cerşeşte
Cel ce privirea ei acea lumină
N-o vede-n juru-i, blândă, cum pluteşte.

Nu-l ştie pe-Amor-ce blajin ucide-
Cel ce n-o ştie dulce cum suspină;
Şi cum vorbeşte, şi cum dulce râde.

poezie de Francesco Petrarca din Din poezia de dragoste a lumii, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea de mamă

Prin ceaţa nopţii, zorii zilei încet se răsfrâng
Trezind oraşul Nazaret din somnul dulce...
În braţele mamei El doarme adânc, liniştit
La pieptul Mariei Isus, Copilaşul Preasfânt
... Treizeci de ani... mai sunt încă până la cruce...

Un vis frumos îşi deşira prin străveziu lumina
Rostogolind uşor argintul printre stele
El mâna mamei simte cum fruntea ea îi alină
Cu o gingăşie sfântă a dragostei divine
În melodii de dor... şi-n cânt de păsărele...

Lacrimi calde pe obraji din ochii ei se preling
Şi se renasc iar doruri... în sufletul străpuns...
... Iar slovele acelea... ca o sabie îi ating...
Inima de mamă... şi tot mai dureros se-înfig...
... El doar zâmbeşte... şi nu-i dă niciun răspuns.

Ea îi mângâie faţa şi-i apără somnul blajin
De gânduri purtată prin anii de amintiri
Ce taine El oare-i ascunde în surâsul divin
În zâmbetul blând şi curat ca mireasma de crin
De vise purtat prin farmecul plin de iubiri.

Păzeşte-l, Maria, Dumnezeu ţi l-a dat ca să-l creşti
Căci în Fiinţa Lui... cerul la noi se coboară...
Din slavă a venit... lăsând oştiri îngereşti
Să meargă prin spinii aprinşi şi dureri sufleteşti
Să strângă lumea la piept... şi pe cruce să moară.

Dormi, copilaş plăpând, scăldat în dor şi gingăşii
Veghează-i, mamă, visele... şi somnul dulce...
Căci amprenta mâinii tale rămâne în veşnicii
Şi va străluci mereu în zâmbet de copii...
... Treizeci de ani... mai sunt încă până la cruce...

poezie de Mihail Cebotarev
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi.

Octavian Paler în Caminante
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

William: Ce ciudat, nu te-am mai văzut de o lună. Am văzut până şi luna nouă, dar nu şi pe tine. Am văzut răsărituri de soare şi apusuri, dar nu şi chipul tău frumos. Sufletul meu este frânt în crâmpeie atât de mici încât ar putea fi trecute prin urechile unui ac. Mi-e dor de tine aşa cum soarelui îi este dor de flori; aşa cum soarelui îi este dor de flori în toiul iernii. În loc să-şi îndrepte căldura spre frumuseţea ta, inima îmi împietreşte precum lumea îngheţată în care m-a aruncat absenţa ta. Mai departe voi concura la Paris, dar, fără tine acolo, oraşul îmi va părea pustiu şi iernatic. Speranţa este cea care mă călăuzeşte şi mă ajută să trec peste zile şi peste nopţi. Speranţa că după ce privirea mea nu te va mai putea găsi, aceea nu va fi ultima oară când te voi vedea.

replică din filmul artistic Povestea unui cavaler, scenariu de Brian Helgeland
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar sicrie şi durere...

Prin fereastră văd pustiul într-o primăvară caldă,
Când noi respirăm sub mască, fiindcă molima se scaldă
Peste tot, având complice virusul cel asasin,
Şi ne ia părinţi, copiii... ce se sting în pat străin...

E durere, vlăguială şi o spaimă peste lume
Că n-ar reuşi s-o scrie nici în sute de volume...
Ne ferim unii de alţii, şi ai vrea o-mbrăţişare,
Însă fugi că moartea-ţi râde cu trei coase la spinare.

Cum să îşi aline mama un copil în carantină,
Nu îl vede, nu-l aude, - sufletu-i pe ghilotină -
Cum să-l mângâie, să-i spună să nu aibă nicio teamă
Când e ferecat şi plânge... neputinţă, jale, dramă...

E o luptă inegală, da cu forţe nevăzute,
Care muşcă şi se-ndoapă din imunităţi scăzute,
Luptă medici, asisistente, ei, soldaţi pe baricade,
În speranţa să învingă... omenirea-n chinuri, scade.

Muribunzii plâng în sine prin blestem, cu ochii goi,
Şi se sting stingheri, departe, mai ceva ca în război,
Şi s-au duelat cu moartea... şi i-au dat ca accesoriul
Doar sicrie sigilate să le-nghită crematoriul...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine s-a întâlnit cu speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu se ştie unde, poate chiar acolo, aproape...

citat din Octavio Paz
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânt

Un vânt ce bate-acum afară
Îmi spune-ncet, şoptind uşor
Vorbe dulci cu gust amar
Ce doar tu, iubito-mi zici.

Printre frunze-l văd cum zboară
Şi-l aud greu, respirând,
Cum alintu-ţi îmi aduce
Pentru inima-mi speriată.

Amorţit îi spun să plece
Înspre tine demon sfânt,
Să îţi spună cum mă vede
Cât de trist în dor eu plâng.

Urca-n el înger iubit,
Lasă-te plutind uşor.
Când aici tu vei ajunge
Bate-n geamul plin de dor.

poezie de Alexandru-Călin Baciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar fericirea uită să vină

Primăvara, soarele
nu uită să încălzească.
Şi nici chiar ogoarele
nu uită ca să rodească.
Primăvara, florile
nu uită să înflorească.
Şi nici frunzele
nu uită să înverzească.
Copilul nu uită să crească,
nici tatăl să-îmbătrânească.
Noaptea nu uită să vină
nici ziua, în zori, senină.
Doar fericirea uită să vină,
să dea tuturor lumină.
Aşteaptă undeva pitită
să fie descoperită.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de fraţi

Dinspre Prut un vânt adie şi se zbenguie uşor
Cu o rază de lumină ce zăpada o topeşte,
Lin mă mângâie pe frunte şi îmi spune-ncetişor:
-"Scoală-te, deschide ochii şi din somnu-ţi te trezeşte!

Ia ascultă-ţi sora, fraţii... cum suspină şi cum plâng!
Spune, nu te răscoleşte plânsul lor de dor şi jale?
Doina noastră cea străbună se aude-ades prin crâng
Că şi râul se-nfioară şi o duce-ncet la vale.

După-atâţia ani de plânset, vor şi ei să vadă-un semn
De la voi, o mână-ntinsă, un alint să-i mai împace.
Nu mai staţi în nepăsare, nu mai fiţi aşa... de lemn,
Căci se zvârcoleşte Stefan în mormânt şi n-are pace.

Aţi uitat că au în vine tot un sânge de român?
Le e dor şi lor de Putna, Ipoteşti şi de Ardeal...
Si-n Moldova lor, acasă, ei se află la stăpân
Care-i minte că li-i frate, căci muscalu-i tot muscal!

"Hai să dăm mână cu mână" -a zis bardul din Mirceşti-
N-aşteptaţi, că n-are nimeni interes să vă unească:
Numai voi, de vreţi unire -Chişinău şi Bucureşti-
Bateţi palma şi încingeţi hora noastră strămoşească".

poezie de Liviu Sergiu Manolache din Flori de mătrăgună (2003)
Adăugat de Liviu Sergiu Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!