O călărire în zori

A nopţii gigantică umbră uşoară,
Purtată de vânt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
Din aripi bătând.

Roz-alb-aurora, cu bucle de aur
Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
Pe-a florilor sân;

Răspânde suflarea narciselor albe
Balsamu-i divin,
Şi Chloris din roze îşi pune la salbe
Pe fruntea-i de crin;

Iar râul suspină de blânda-i durere
Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere
Fantastic purpur;

Şi pasărea cântă suspine-imitândă
Un cântec de-amor,
Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă
La plânsu-i de dor.

Pe câmp se văd două fiinţe uşoare
Săltânde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
Subţire voal;

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă
Fugariul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flor,

O dalbă fecioară adoarme pe sânul
De-un june frumos,
Astfel cum dormită oftarea, suspinul
În cântul duios;

Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire
Se mlădie-n vânt,
Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire,
Sclipese fluturând.

I-adoarme pe sânu-i, se leagănă-n braţe
În tandre visări;
Pe când ca profume pe blânda ei faţă
Plutese sărutări.

Iar aeru-n munte, în vale vibrează
De tainici oftări;
Căci junele astfel din pieptu-i oftează
În dalbe cântări:

"Ah! ascultă, mândruliţă,
Drăguliţă,
Şoapta-mi blândă de amor,
Să-ţi cânt dulce, dulce tainic,
Cântul jalnic
Ce-ţi cântam adeseori.

De-ai fi, dragă, zefir dulce,
Care duce
Cu-al său murmur frunze, flori,
Aş fi frunză, aş fi floare,
Aş zburare
Pe-al tău sân gemând de dor;

De-ai fi noapte,-aş fi lumină,
Blândă, lină,
Te-aş cuprinde c-un suspin
Şi în nunta de iubire,
În unire,
Naşte-am zorii de rubin;

De-aş fi, mândră, râuşorul,
Care dorul
Şi-l confie câmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!"

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,
Fugariul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flori

Vergina îl strânge pe-amantu-i mai tare
La sânu-i de crin;
Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare
În păr ebenin.

Iar Eco îşi râde de blândele plângeri,
De junii amanţi,
Şi râul repetă ca cântul de îngeri
În repede danţ

"De-aş fi, mândră, râuşorul,
Care dorul
Şi-l confie câmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sânului!"

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
­Animă-nc-o dată trermândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blastemă ceriul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în ceri,
Îi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi tu...

De-ai fi un răsărit de soare,
într-un vânt cald, m-aş transforma
şi-aş goni cu-nverşunare
toţi norii din calea ta...

De-ai fi o pasăre în zbor,
eu într-un cuib m-aş transforma
şi te-aş chema nerăbdător
să mi te-aşezi în palma mea...

De-ai fi un murmur de izvor
cu apă limpede şi rece,
din apa ta aş bea de dor
şi dorul meu, atunci va trece...

De-ai fi tu un salcâm în floare,
într-o albină m-aş transforma
şi ţi-aş sorbi c-o sărutare
nectarul din guriţa ta...

Un câmp cu mii de floricele
frumoase şi înmiresmate,
de-ai fi tu, transformat în ele,
cu drag, le-aş săruta pe toate...

poezie de Eugenia Calancea (7 mai 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Heliade

De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune,
Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june,
Ci falnica cunună a bardului bătrân;
Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire,
Ci ccea care falnic îmi cântă de mărire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare,
Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,
De bucle-ncungiurată, blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă - sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce sântă se-mpleteşte
Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce,
Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,
Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori;
Sublim însă e cântul când ţipă şi ia-n goană
Talazurile negre ce turbă, se răstoamă,
Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitoriu.

Astfeli îţi e cântarea, bătrâne Heliade.
Cum curge profeţia unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor.
Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde,
De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte
Să fie ca "Blăstemu"- Ţi... să-l cânt, apoi să mor.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1867)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta vreu, dragul meu

Iubeşti scumpa mea frumoasă
Ghirlăndioara de-albe flori,
Ce-ncunună graţioasă
Buclele-mi ce-n vânturi zbor?

­Nu, nu! Nu, nu!

­Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate roza cea tăcută
Care dulce se sărută
Cu fluturii râzători?

­Ba nu, nu: cununa-n laur,
Cinsă-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur:

Asta vreu,
Dragul meu!

­Iubeşti, dulce drăgulină,
Doina mea de tainic dor
Ca pe lira mea suspină
Dulce, blând, încetişor?

Nu, nu! Nu, nu!

­Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate cântul de-armonie
Care Eol îl adie
Printre frunze, printre flori?

­Ah! Când aurul suspină
În punguţa plină, plină,
C-o cântare metalină!

Asta vreu,
Dragul meu!

­Iubeşti poate pe Selene,
Ca o candelă lucind,
Când cu pasu-i lin, alene
Se preumblă surâzând?

­Nu, nu! Nu, nu!

­Ce vrei dară, dragă, tu?
Iubeşti poate alba zare
Ce-o săgeată mândrul soare
Peste câmpul înflorind?

­Ah! Când aurul dulce sună
În punguţa mea nebună
Nu-mi mai trebe alba lună!

Asta vreu,
Dragul meu!

­Iubeşti patria-ţi măreaţă
Ce de glorii duce dor,
Când în palida ei faţă
Se deseamnă-un viitor?

­Nu, nu! Nu, nu!

Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate visul mare, mare
De mărire, răzbunare,
Ce-l visează-a ei popor?

Când în loc de glorii, laur,
Mi-ar da aur, aur, aur,
Atunci fi-mi-ar un tezaur!

Asta vreu,
Dragul meu!

poezie celebră de Mihai Eminescu din Umoristul (11 octombrie 1866)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Pe malul cel verde ce râul stropeşte,
Un om după cale puţin s-odihneşte,
Visând fericit!
Iar razele zilei cu umbrele serii
Sub ochii-i se luptă în sânul tăcerii
Pe val adormit.
Pe măgură luna se-nalţă-atunci plină
Şi varsă pe fluviu un val de lumină,
Un brâu lucitor;
Eterul albastru cu stele aurite
Se scaldă prin valuri uşor încreţite
De vântul uşor.
Pe fluviul luciu o barcă s-arată
Cu pup-aurită, cu flori cununată,
Cu văl de satin,
Cu june fecioare ca visuri frumoase
Ce-n viaţa fugindă se-nclin amoroase
P-al nostru trist sân;
Un om cu cosiţe şi gene albite,
Cu braţe secate, cu feţe pălite,
Cu coasa de fier,
Apare în barca cu dalbe fecioare
E timpul; iar ele sunt blândele oare
Ce vin şi iar pier.
Şi barca se duce prin valuri purtată;
Iar grupa de fete de visuri se-mbată,
De viaţă se-ncânt;
Cosiţa lor saltă sub aurea dulce
Şi flacăra lunii pe brâul lor luce,
Şi iată cum cânt:

"Vin' cu noi, străine june,
Să te-mbeţi de răsfăţări,
Vin' pe tinere cunune
De adună desfătări!
....................

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în, lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surise;
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume­
Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare,
­Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre, ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână a ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeuna cînd gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nauri de suspine,
Bucovina mea!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători

Şi inima aceea ce geme de durere
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibile din vale,
Dorminde cu un aer de pace; liniştiri
Ce respirau în taină plăceri mai naturale
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă, tăcută, mitutică
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născut-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce cătră nori.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasă-i...

În lacul cel verde şi lin
Răsfrânge-se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfâşâind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă in umedul val,
O stâncă stârpită de ger
Înalţ-a ei frunte spre cer.
Pe stânca sfărmată mă sui,
Gândirilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Şi caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stânca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cânt,
La gemătul dulce din vânt.
Natura de jur, împrejur.
Pe sus e o boltă de-azur,
Pe jos e un verde covor,
Ţesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vântul o-ncruntă-n suspin
Simt zefiri cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vânt,
Prin unde din aripe dând,
Văd fluturi albaştri, uşori,
Roind şi bând miere din flori.
De ce nu am aripi să zbor,
M-aş face un flutur uşor,
Un flutur uşor şi gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aş pune pe-o floare de crin
Să-i beau sufleţelul din sân,
Căci am eu pe-o floare necaz,
Frumoasă-i ca ziua de azi!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ondina (Fantezie)

L-al orelor zilei şirag râzător
Se-nşir cele negre şi mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute.
Şi noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gândul,
Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţă pustie şi rece
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt
De nauri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea mar
Cântare.

În mii de lumine ferestrele ard,
Prin cari se văd trecătoare
Prin tactul cântărei sublime de bard
Cum danţă la umbre uşoare,
Cum danţă uşor
Dulci vise de-amor.
Palatul părea în magie
Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i putemic şi mare,
Cu nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
Şi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danţândele fiinţe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zeifirii de grin grădine,
În coruri nimfele cântă la hore
Şi gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gândure de dor de ducă
Triste şi palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Şi plin şi limpede încet cântară
Glas a trecutului, ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină:

Pe râul dorului, mânat de vânture,
Veni odat'
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile
Cătând o sor',
Eroi se-ninimă şi plâng femeile
De-a lui amor.

El fură munţilor ecauri tinere,
Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei Vinere
Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,
El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimei trebuie să-ţi semene
Ca vis cu dor.

In tine vede-se că e în ceriure
Un Dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele
Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-1 varsă belele
Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;
Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic-a lor glasuri bărbate.
Arpele-n cântece par că se sfarmă
Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
Muzica sferelor: Seraphi adoară
Inima lumilor ce-o încongioară,
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Cum din colorile ce se îmbină
Naşte a soarelui albă lumină,
Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cântare:

Ondină,
Cu ochi de dulce lumină,
Cu bucle ce-nvăluie-n aur
Tezaur!

Idce,
Pierdută-ntr-o palidă fce
Din planul Genezei, ce-aleargă
Ne-ntreagă!

Să-nvii vii
Şi stânca de care râd timpii
Şi tot ce mai e-n nesimţire
În fire?
Vin' dară,
Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,
Şi sufletu-ţi, blândă magie
Ce-nvie.

Să cânte
Ce secoli tăcu înainte,
Şi-a munţilor creştete nalte
Să salte.

Şi din amestecul de vise dalbe,
Dentre dănţândele fiinţe albe,
Iese, cum cântecul dintre suspine,
Regina albelor nopţii regine.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie
Şi cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce uşor:

Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor.
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor:

E fiinţa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,
Ca un fulger fără ţintă,
Ca un cap fără zenit.

Şi din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat
Cum o lebădă se pleacă,
Bând din lacul îngheţat.

Şi cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieţei gând.
Am fost vultur pe o stâncă,
Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieţei mele,
Întreb sufletu-mpietrit?
Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvineţit

Crucea-mi pare gânditoare,
Parca arde-a vieţii-mi tort
Şi prin neguri, mormântare
Privesc, faţa mea de mort
Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul meu,
A! gândiţi, gândiţi la mine
Că am fost în lume eu.

Un murmur fceric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
Ş-un eco uşor,
Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
Nebune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
Vărsându-1 cu dor,
Plângând râzător,
Ei cântă cu buze de miere
Durere:

"De ce nu-s o floare uscată de vânt
Şi pală ca fruntea pe moarte.
Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta
Gândindă, cum e trecătoare
O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O mimte pustie, nebună
Şi dulce descânt
Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranţelor mele.
Acolo te-asteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,
În câmpul speranţelar vină,
Ondină!"

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o artistă

I

Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereştilor plângeri,
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria
­Şi-n tine revede sublimul său vis.

II

Cum lebăda viaţa ei toată visează un cântec divin,
Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,
Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morţii, al morţii cu chipul ei drag,
Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag
Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,
Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin.

Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc
Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin
Italia, sora ei, numai putut-a să-1 aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­
Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarba verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sinului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beau din cerul tău, Lumină!

Încotro, dulce Lumină
Pe o zi atât de senină?
Tragi locomotiva vieţii,
Lină curgi deasupra morţii;
Te adun în întunecat hău,
Însetată beau din cerul tău,
Uscată de arşiţă şi vânt
Muşc din fragedul pământ;
Flăcările iubirii de rubin dorm,
În crinii sânului uniform;
Tu, făptură purpurie,
Roua ta, inima o învie!

poezie de Liliana Roibu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire în flori de nufăr

-odă spiritului eminescian-

De peste timp de veacuri, în ochii tăi privesc,
poet nepereche şi de astre zămislit.
Pe vis din călimară urc, să te regăsesc
şi să-ţi trimit iubire în vers împătimit.
Că în lacrimi din condei, cu spirit locuieşti
şi cerni dumnezeire pe-al vieţii infinit,
din cer cu rază dalbă, prin noapte când zâmbeşti,
voi şti că, mi-ai primit sentimentul dăruit.

De îngeri purtată, îmi împrumuţi lumină,
să-mi luminezi cărarea ce duce la tine.
De mă faci mireasă în viaţa ce-o să vină,
iubirea lumii îţi aduc în sân la mine.

Dorul pierdut pe cale, ţi-l aduc în priviri,
cu lacrimi să îţi umplu vechiul pocal de vin.
Când plânge depărtarea rămasă-n amintiri,
iar stele lăcrimează de-al dragostei suspin.

Prin ochii tăi privesc o lume dispărută
ce-ţi trimitea frenetic, înaripări de dor.
Iubire să-ţi cobori în lume nenăscută,
de pământence să-ţi legi destin de muritor.

Dar ai ales să fii,, nemuritor şi rece",
iubire să-ţi trimiţi pe raze de luceafăr.
Prin noapte, când răsari, dorul mă va petrece,
iubire în rouă îţi dau pe flori de nufăr.

poezie de Maria Filipoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş putea...

De-aş putea cuprinde zarea cu o singură privire,
Nu te-aş mai avea în minte ca o simplă amintire,
Ţi-aş vedea frumosul chip în oglinda cerului
Şi mi-aş pune stăvilar împotriva dorului...!

De-aş putea schimba destinul aş da timpul înapoi
Şi-aş fugi în rai cu tine să rămânem amândoi
Pe guriţa ta ca fraga ţi-as da dulce sărutat,
Printre flori şi printre iarbă te-aş iubi neîncetat

De-aş putea să fiu eu floarea ce-o culegi în zori de zi
Cu mireasma mea te-aş face şi mai mult a mă iubi
M-ai păstra în foi de carte ca pe-o frunză-ntr-un ierbar
Şi din când în când ţi-aş cere un sărut, unul măcar

De-aş putea să fiu o apă cu-al meu val să mă-nfăşor
Să-mi pot şterge lăcrimioara din lumina ochilor
Ţi-aş vedea chipul aievea în apa izvorului
Şi n-aş mai fi trist într-una din pricina dorului!

De-aş putea să fiu eu timpul care trece mult prea greu
Când tu nu eşti lângă mine să te strâng la pieptul meu
M-aş opri în loc o clipă rătăcind pe-al vieţii drum
Iar pe tine te-aş preface în clepsidra mea cu fum!

De-aş putea să-ţi mângâi pleoapa cu-n sărut în zori de zi
Să-ţi fiu dulce dezlegare, tu iubita mea să-mi fii
Aş striga în gura mare să audă o lume-ntreagă
Cât de mult ţin eu la tine şi cât imi eşti tu de dragă!

poezie de Gabi Costin (13 aprilie 2014)
Adăugat de Gabi Costin
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi...

De-ai fi tu Lună, iar eu
De-aş fi Pământ,
M-aş uita cum mă orbitezi
Zi şi noapte, aproape la nesfârşit,
Şi din când în când
Ţi-aş trimite câte un om
Să umble pe scoarţa ta,
Pe praful tău selenar,
Să vadă mai de aproape
Dacă eşti chiar aşa de frumoasă
Cum pari de la distanţă.
De-ai fi tu Soare, iar eu
De-aş fi Pământ,
M-aş uita la tine prin ochelari fumurii,
Şi te-aş orbita câte zile şi nopţi oi avea,
Şi din când în când
Ţi-aş trimite câte un zâmbet
Sau câte un sărut fierbinte,
Aproape la fel de fierbinte
Ca şi atmosfera ta,
Dar om nu ţi-aş trimite
Să vadă cât de frumoasă eşti,
Căci s-ar topi de tot
Şi ar muri, frumoasa mea,
Aşa să ştii...

poezie de Mihail Mataringa (8 februarie 2010)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sburătorul

"Dragă, dragă sorioară,
Nu ştii cânticul ce spune
Că prin frunzi când se strecoară
Raza zilei ce apune,
Sburătorul se aruncă
La copila care vine
Să culeagă fragi în luncă,
Purtând flori la sân ca tine?

Fragii el din poală-i fură
Cu-a sa mână nevăzută,
Şi pe frunte şi pe gură
El o muşcă şi-o sărută.
Soro, buza-ţi e muşcată!
Fragii, poţi să le duci dorul.
Spune,-n lunca-ntunecată
Nu-ntâlnişi pe Sburătorul?"

"Dragă sorioară, dragă,
Cânticul mai spune încă
De-acel duh c-ades se leagă,
Când e umbra mai adâncă,
De copila mândră, albă,
Ce culege viorele,
Purtând pe ea scumpă salbă,
Scumpă salbă de mărgele.

Salba el râzând i-o strică
Cu-o plăcută dismierdare
Şi de fieşce mărgică
Lasă-o dulce sărutare.
Pe sân, dragă, eşti muşcată!
Salba, poţi ca să-i duci dorul.
Spune,-n lunca-ntunecată
Nu-ntâlnişi pe Sburătorul?"

Astfel vesel pe-o cărare
Glumeau gingaşele fete.
Iar în luncă sta la zare
Doi voinici cu negre plete,
Şi, cântând în poieniţă,
Aninau cu veselie
Unu-o salbă-n chinguliţă,
Altul flori la pălărie.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş muri ori de-ai muri

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.
Privire în privire şi sân la sân trăim,
Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă
Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Ş-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui?

Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,
Când vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte
Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,
La tine, înger, vin!

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă
Prin oalele uitate de veştejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,
Ochii tăi gânditori.

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său?

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,
Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume
În nopţi ce stau pe loc.

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute ­
Prin nourii din ceriu.

Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,
Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,
Cu dorul ei nebun.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Declaraţie simbolistă

Domnişoară!

Gându-mi zboară

Spre o fire
Cu simţire

Dulce ca de rai ceresc.

Domnişoară
Rumeoară!

Firea ce în gând zăresc

Şi la care

Sărutare
Gându-mi duce, căci... iubesc...

Pe cosiţe,
Prin altiţe

Şi prin sânu-i rumeor,

Eşti tu Ida,
Eşti candida

Pentru care să şi mor

De ai cere,
Cu plăcere

Primesc... însă, nu mă-nsor!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zboară dorul

Zboară dorul, căutând amorul,
Pe câmpii cu flori şi rouă în obrăjori,
Trezite în zori de ciripitori,
Care dau fiori cu orchestra lor.

Zboară dorul, căutând amorul,
Prin păduri stufoase, leagăne umbroase,
Verde mătăsos cu miros frumos,
Ce îngână uşor glasul de izvor.

Zboară dorul, căutând amorul,
În cascade reci şi curcubee seci,
Descântate în veci de admiratori
Ce iubesc din zori înălţând fiori.

Zboară dorul, căutând amorul,
Prin troiene groase, albe şi spumoase,
Pe plaiuri cu ghiocei, ca urechile de miei,
În bucurii naive ca şi cărciul babei.

Zboară dorul, căutând amorul,
Întrecând şi norul ce umbreşte sporul,
Că de îl va prinde nu va fi cuminte,
Totul va fi odă, totul va fi cinste.

Zboară dorul, căutând amorul
Ce-atâţă fiorul pictând viitorul,
Cântec şi speranţă, dragoste de viaţă,
Sfinţită cu altă prefaţă.

poezie de Valeria Mahok (17 ianuarie 2021)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveam o muză

Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Poţi ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur şi mătasă,
Grumazii albi şi umeri coperea,
În strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!

Şi talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ţine haina cea bogată
Prinsă uşor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră de argint.

Crinul luminei strălucea în mână
Reflectând dulce mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau faţa-i senină,
Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur
Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

O dată-n viaţa-i muritorul vede
În visul său un chip aşa d-ales!
Eu... fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades.
Venea-n singurătatea mea [pe îndelete],
Rătăceam mâna-n păru-i blond şi des,
De pe-umeri haina-i luneca uşor ­
Vedeai rotundul braţ pân' subsuori.

Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-şi simţi inima bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure uşor,
Să văd privirea veselă şi plânsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Şi la ureche dulce să-i repet
Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.
O, îmi şopteste numa-n dulci cuvinte
Neînţelese, pline de-nţeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte
C-un înger eşti ce fu din Cer trimes,
Ca să mângâi junia mea bogată
Cu-a ta zâmbire dulce şi curată.

S-apropia, în aer suspendată,
Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la faţa-i luminată,
La gura-i mică care surâdea
­Din ochi albaştri raza-ntunecată,
Plină de-amor- în ochiul meu cădea,
Talia ei subţire-n colan strâns
Tremura scump de braţul meu cuprinsă.

Ea a murit. - Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns. ­
Am sfărmat arfa - şi a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit - s-a stis.
Îmi plac a nopţii turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu învins;
O, de-aş orbi; de-aş amuţi odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată!

Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,
De care gându-mi vultur s-acăţa;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munţi, râul din vale-mi tace -
­De ce nu pot în praf a mă preface!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!