Poem BAROC TREI

Cînd noaptea se crapặ-ntr-o stea ca o parặ
Lirismul bezmetic ţine loc de breloc
Şi-nghesuita-n rama acelui gînd de fiarặ,
Aud cum nesfîrşirea îmi zice "N-am, bre, loc!"

Dar fặ-ţi un loc în locu-i, un templu mai hidos
Decît o tuşặ finặ de pensulặ pe-o faţặ,
Care s-a smuls din rama perfidului colos
Ca umbra ce-nfloreşte abia spre dimineaţặ.

Īn timp chiar şi gîndirea e verde sau amarặ,
Ca pasặrea din visul cu îngeri care zboarặ
Cu aripi de zặpadặ şi scrîşnet de vioarặ
Īn care-şi pierd duhoarea sfielnicặ de fiarặ

Iar muza, coloratặ, fardatặ chiar strident,
L-a violat pe zeul oceanelor şi-ndatặ
Acesta şi-a ras barba şi i-a zids decadent:
Tu eşti ceva în jurul unui bujor de fatặ.

poezie de Ioan Lila
Adăugat de Oana Vasile
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

N-am loc, o, Doamne-n al tămâiei fum
De sfinţii care merg de-aici spre Tine
Ajută-mă să plec pe-acelaşi drum
Dar aripi dă-mi, de Cer spre a mă ţine!

Cu furci, căzuţii îngeri mă împing
Spre margine de timp fără speranţă,
Ajută-mă să ies din acest ring
Şi ia-mi păcatul şapte din balanţă!

Da, ştiu, chiar şi-n Cuvânt sunt rătăcit
Că n-am ştiut să-l semăn în rodire,
Acolo unde e un răsărit...
Tu, schimbă-mi dară, verbu-"a fi" în "fire"!

Mai lasă-mi încă timp spre a-nvăţa,
Că dragostea înseamnă-aici durere –
O aripă ce-l poate înălţa
Pe cel pierdut, la Sfânta Înviere!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

N-am loc, o, Doamne,-n al tămâiei fum
De sfinţii care merg de-aici spre Tine,
Ajută-mă să plec pe-acelaşi drum,
Dar aripi dă-mi, de Cer spre a mă ţine!

Cu furci, căzuţii îngeri mă împing
Spre margine de timp fără speranţă,
Ajută-mă să ies din acest ring
Şi ia-mi păcatul şapte din balanţă!

Da, ştiu, chiar şi-n Cuvânt sunt rătăcit,
Că n-am ştiut să-l semăn în rodire,
Acolo unde e un răsărit...
Tu, schimbă-mi dară, verbu-"a fi" în "fire"!

Mai lasă-mi încă timp spre a-nvăţa,
Că dragostea înseamnă-aici durere –
O aripă ce-l poate înălţa
Pe cel pierdut, la Sfânta Înviere!

poezie de Pavel Lică din Trepte spre lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre dimineaţă

În lumea asta nu e loc de îngeri!
Aici dorm scaunele cu spătarul pe masă.
Aici sobele pe fumuri intră în casă.
De îngeri nu e loc aici
când stingi apă cu noroc
ghinion stropit în jar
dacă îngeri mai găseşti
strânşi cu toţii la un loc
prefăcuţi în lăutar.
Nu! de aripi nu e loc
de podea să le pocneşti
Noi? Le-am aruncat în foc
Moarteo! Hai să ne trăieşti!!!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ars doloris

Îmi trebuie o noua suferinta
Ca sa ma pot deprinde cu uitarea,
Caci în furtuna numai o furtuna
Astîmpara, pe stînci, descatusarea.

Îmi trebuie-o durere fara seaman,
Durerea veche sa mi-o pot înfrînge,
Caci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tacerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-asteapta sa erupa,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupa-n cupa.

Sînt mai încapator decît o rana,
Mai vast decît o pestera din ere
Si poate ca e loc destul în mine
Si pentru tine si pentru tacere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi gasesc în mine locul,
De-aceea vreau o noua suferinta
Din care focul meu sa-si soarba focul,

De-aceea vreau o noua înclestare
Pe care harfa mea s-o strînga-n coarde.
Caci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ars doloris

Îmi trebuie o noua suferinta
Ca sa ma pot deprinde cu uitarea,
Caci în furtuna numai o furtuna
Astîmpara, pe stînci, descatusarea.

Îmi trebuie-o durere fara seaman,
Durerea veche sa mi-o pot înfrînge,
Caci numai cînd voi plînge în tacere
Pentru tacerea ta nu voi mai plînge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-asteapta sa erupa,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupa-n cupa.

Sînt mai încapator decît o rana,
Mai vast decît o pestera din ere
Si poate ca e loc destul în mine
Si pentru tine si pentru tacere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi gasesc în mine locul,
De-aceea vreau o noua suferinta
Din care focul meu sa-si soarba focul,

De-aceea vreau o noua înclestare
Pe care harfa mea s-o strînga-n coarde.
Caci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de jusţanca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de amurg

Lumini de-amurg, maiestre beteli
Ce se ivesc, furis, prin stor,
Si cresc si curg, unite-n pilc luminator,
Sau se-ntretaie,
Si luneca, razlete, prin umbra din odaie,
Pin' se izbesc in cale de-un lucru lucitor,
Si iar se string si se resf ring,
De pare ca atunci rasar
in pletele-minuni, ce par o scama de curcubeu.
Cum se resfirasi jurul meu
Pe carti, pe zid,
Pe-un vas de flori, pe-o rama
De vechiul argint din care,
Ca retrezit la viata de razele fugare,
Ce l-au impodobit,
Zimbeste-un mort iubit
Si-n ginduri imi recheama
Un drag amurg din vremi.
(...)

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Tu! Ce curgi acum prin mine,
În loc de timp, în loc de sânge!
Tu! Eşti clipa-ncremenită,
În tot, în suflet, în inima rănită!

Tu! Mi-eşti viaţă, chiar neviaţă,
Moarte dincolo de moarte!
Tu! Eşti visul ce întoarce clipe,
Clipe peste clipe doar cu tine!

Tu! M-alungi din tine, mă renegi,
Din viaţa asta fără Noi, fără de legi!
Tu! Fără să ştii tot mă mai chemi,
Când toate zilele se pierd în lacrimi!

Tu! În liniştea ce-i doar amăgitoare,
Eşti torentul ce zguduie chiar cerul!
Tu! Naşti curcubeul doar dintr-o culoare,
Punte între Noi şi iubirea ce nu moare!

Tu! Eşti răsăritul şi-asfinţitul,
Unde noaptea-i neagră fără vise!
Tu! Împleteşti cunune din tăceri,
Din tot ce-a fost demult, de ieri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasivitatea este şi ea o alegere. În loc să ne plângem şi să acuzăm, ar fi bine să ne reamintim că noi înşine putem – prin puterea propriului exemplu! – să fim o componentă activă a schimbării pe care ne-o dorim. În loc să încercăm să-i schimbăm pe ceilalţi şi să le dăm sfaturi despre cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă, putem chiar noi să începem să acţionăm aşa cum ne-am dori ca alţii să o facă. În loc să criticăm şi să ne ofensăm atunci când suntem criticaţi, putem chiar noi să fim cei care le arată celorlalţi că – în fiecare dintre noi – există şi trăsături demne de a fi admirate. Putem chiar noi să fim cei care, pas cu pas, construiesc un viitor mai bun prin implicare.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infractorii PSD-ului

În loc să stea la puşcărie,
Ei sunt primari la primărie,
Sau senatori şi deputaţi,
Chiar de-s corupţi şi agramaţi.

În loc să stea la închisoare,
Ei ne fac legi îngrozitoare.
Cât mai greşeşti, popor român,
Cât îţi mai faci din hoţ stăpân?

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (20 iunie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (3)

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
-eu nu ştiu cine-a ciripit-
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Că sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: "Vum knor!"
(Înseamnă: "Recunoscător!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cu magnolii

Dacă ar fi să vin la tine
ca o mângâiere ce lipseşte singurătăţii, aş fi stăpână pe constelaţiile desprinse din veşnicia sufletului tău, când vorbeam ca nişte copii, dar cuvintele noastre erau porţi stelare,
iar eu visătooarea cerului întrupat,
te atingeam sub plapumă şi atunci o viaţă nouă se răcorea odată cu lăsarea nopţii. Şi acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
aşa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi să mă pierd, aş pune dragostea să ne stea de şase, eu să dorm, tu să-mi vorbeşti, iar ascultarea să cadă într-o lumină subţire, acolo unde viul nu-şi întâlneşte capătul,
aş cânta cu o voce închipuită şi cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să ştie
că sfârşitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viaţa ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge şi noi poate nu vom şti cum să culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obişnuit. Acolo aş păşi, în grădina unde Dumnezeu şi-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am să-mi închid ochii, am să-mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Februarie

E noapte şi-i rece, afară
e umed şi totu-i pierdut ;
singurătatea începe să doară
căci oameni în jur n-am văzut.

Încep să mă-ntreb dacă oare
s-au dus ale vieţii clipiri.
Ce viaţă, ce gânduri, splendoare
primeam peste tot cu priviri.

Ce ceaţă! Nu-i nimeni prin preajmă
şi cred că încet îmi pierd calmul
Iar locul e gol, plin de spaimă.
Aici pân' şi eu îmi pierd charmul.

Dar unde mă aflu, de ce?
N-am terminat de trăit încă-n lume.
Aştept în răcoare s-aud tot ce zice
liniştea oarbă ce-mi provoacă spume.

E-o stare de frică şi teamă de-orice
lucru ce-l simt sau chiar de-l gândesc ;
m-aşez 'grămădit pe jos să îmi plece
măcar o secundă ochii ce pândesc.

N-am linişte, n-am pace, n-am aer,
n-am nici putere să strig şi nici cui,
că de-ar întinde o mână, eu ager
m-aş prinde de mâna oricui.

Acesta e iadul sau poate
doar purgatoriul în care nu cred.
Poate aici îmi mai pierd din păcate.
Miroase a vină, a groază şi-a putred.

Ah, viaţă nebună ce-am trăit acolo
pe când eram zeul suprem,
nu m-am aşteptat o secundă
ca eu să ajung la extrem!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

doamne al meu
de la mine
întrutotul zilelor şi cîmpurilor mele
rogu-te
mîngîie-mă
căci degetele tale îmi iau furia
ca şi cum dărîmţ
area zidurilor ar fi o bucurie
sau un blestem
de care n-am să scap vreodată

n-am să ştiu niciodată
cum să iau
o fecioară din palmele tale
un cîmp de mohor
sau un mosor care nu mă mai termină

ţi-am spus
că o iubesc
mai mult decît am iubit vreodată
chiar dacă era nisip al deşertului
umbra mării sărate
sau urma cocorului în aerul fin al pustiului
peste care eu nu am nicio vină

eu o iubesc
dacă ăsta e un păcat
nu nu este
eu o iubesc
repet
tu ai să-mi spui că aşa şi pe dincolo

şi eu am să-ţi spun că am s-o iubesc

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici o planetă sau stea sau galaxie nu poate fi obişnuită, fiindcă cea mai mare parte din Cosmos este goală. Singurul loc obişnuit este vidul rece, vast şi universal, noaptea perpetuă a spaţiului intergalactic, un loc atât de ciudat şi pustiu, încât, prin comparaţie, planetele, stelele şi galaxiile par dureros de rare şi preţioase.

Carl Sagan în Cosmos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul unui fluture cu aripi arse

Merse în zbor sub clar de lună
S-asculte Lia-Ciocârlia,
O melodie numai bună
Dată de Domnu-n România.

În jurul lui un stol de fluturi
Din aripi începu să bată,
Aşa cum numai tu îţi scuturi
Visele noi câteodată.

Scântei din ceru-nghesuielii
Printre silabe s-au aprins,
Intră în tracul ameţelii
Ca mire fluture, un vis.

A ars pe aripi, pe antene
Şi visul s-a închis în el,
Alţi fluturi prins-au cu putere
Să-i tulbure visul rebel...

Au reuşit, l-au bandajat
Frumos, în note muzicale,
Cu targa iute l-au cărat,
Bucăţi de-arsură în spitale.

Au ras culorile de sânge,
Pete de fum din visul gros
Şi prinse dureros a plânge
Gândind că i-a ars orice os.

Deschis-a ochii-n mii de lacrimi,
În jurul lui era un lac
Din ochii cei trecuţi prin patimi
Pe-o lumânare şi-un colac.

În zbor aş vrea să fiu, în zbor,
În lume cum îmi era visul,
Dar sunt un nod dintr-un popor
În care-a ars şi Paradisul.

Sincer să fiu nu îmi percep
Măcar aripile ce-s arse,
Aş vrea din suflet să pricep
De ce trăim în mii de farse.

Daţi-mi o rugă să ascult
Sub clar de lună, ciocârlia,
Să văd cum pe dacicul scut
Îşi face cuibul România!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eldorado

Turnat în aur şi-n topaz
Un cavaler viteaz
Pe soare, pe umbră a apucat-o,
Cântând de frunză verde,
Pe şleaul care-n zări se pierde
Spre Eldorado.

Dar, îmbătrânind, puterea l-a lăsat
Pe-acest cavaler neînfricat –
Iar inima umbra i-a-ntunecat-o –
Căci după multă căutare,
N-a găsit niciun locşor care
Să semene cu Eldorado.

Şi cum, istovit de-acum,
Abia mai înainta pe drum,
Întâlnind umbra unui pelerin, a abordat-o:
"Umbră," rosti el – şi gâfâi,
"Unde oare-ar putea fi
Ţinutul numit Eldorado?"

"Dincolo de munţii
Lunii, în Valea Umbrelor,
Pe care mulţi au blestemat-o;
Ţine drumul drept spre nepătruns,"
Umbra-aceea i-a răspuns –
"Dacă vrei s-ajungi la Eldorado!"

** Cuvântul ‘umbră' apare in toate strofele.
În prima strofă: este vorba umbra naturală, datorata cerului acoperit de nori.
În a doua strofă: umbra sugerează deznădejdea sau disperarea.
În cea de-a treia: umbra se datorează unei fantome, năluci sau halucinaţii.
În strofa finală: "Valea Umbrei" ( Psalmul 23-4, O cântare a lui David, "Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii,/nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine."), pare a sugera că Eldorado (bogăţiile sau locul unde se împlinesc visele) nu există în lumea reală, fizică.

poezie clasică de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubire spulberată

O floare de păpădie
s-a deschis de dimineaţă
când voios soarele-adie
şi o mângâie pe viaţă.

Şi pe câmpul înverzit,
multă vreme-a strălucit,
dorindu-şi mereu să stea
numai în lumina sa!

Dar, pe cer s-au adunat
norii care-au speriat
bănuţul ei aurit.
Chiar şi vântul a venit

din senin, fără de veste
şi-a făcut-o de poveste,
spulberând-o-n patru zări,
peste alte şapte mări.

Pufuleţ de păpădie,
tu, ce zbori din loc în loc,
cine soarta să ţi-o ştie
şi cine-i al tău noroc?

Cine te va prinde oare
să te-ascundă-n al lui sân?
O fi un om bun sau poate,
unul rău, chiar şi hapsân?

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru (14 februarie 2011)
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motanul diplomat

În vremurile noastre -puţină lume ştie-
Şi-n lumea animală avem democraţie...

Într-una din campanii, pe un întins maidan,
Îşi susţinea platforma, pe-o piatră, un motan:
-Vă rog, stimaţi prieteni, vă rog să mă votaţi,
Căci sunt urmaşul unui lung şir de democraţi:
Bunicul dinspre mamă a fost în parlament,
Ba, chiar şi străbunicul a fost un ins potent
În dreapta liberală, prin şapteze'ş'ceva!
Votaţi-mă cu toţii şi, de mă veţi vota,
Va fi democraţie, va fi egalitate,
Promit retrocedarea averilor furate,
Promit un loc de muncă la şoareci, şobolani,
Maidanul va fi altul în numai patru ani!
Promit ca pe vecie să ne-mpăcăm cu câinii,
Să nu mai fie coadă la împărţirea pâinii,
Promit ca fiecare să aibă loc în casă,
Iar şoareci şi cu mâţe să stea l-aceeaşi masă!

Cu-aşa discurs, cu-acele chiar ultime cuvinte,
Fireşte că motanul ajuns-a preşedinte
Şi, poate-o să vă mire, dar spun sub jurământ
Că, pân-acum, cotoiul se ţine de cuvânt:
Îi văd cum stau, aievea, la masă, simultan,
Alesul democratic şi fostul lui duşman,
El, ţeapăn, cu bavetă fixată sub bărbie,
Iar şoarecele, ţeapăn... la el în farfurie!

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!